All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

 

ANALIZA INFRACŢIUNII DE BANCRUTĂ FRAUDULOASĂ ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD PENAL

1. Textul incriminator

Potrivit art. 241 C. pen.: „(1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:

a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate;

c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active se pedep­seşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

 

2. Obiectul infracţiunii

a) Obiectul juridic special

Obiectul juridic al infracţiunii de bancrută frauduloasă este format din relaţiile sociale privind dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorilor lor, cele privind îndeplinirea, în conformitate cu legea, a obligaţiilor ce revin persoanelor implicate în afaceri şi cele referitoare la valorile sociale protejate în secundar[1].

Fiind o infracţiune complexă, bancruta frauduloasă are atât un obiect juridic principal, cât şi unul secundar (adiacent)[2].

Obiectul juridic principal este constituit din relaţiile sociale referitoare la protecţia creditorilor faţă de datornicii lor care nu respectă regulile de afaceri. Prin săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă este lezat, în cvasitotalitatea cazurilor, dreptul de gaj general al creditorilor comerciali[3].

Obiectul juridic secundar al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la valorile adiacent proteguite, care diferă în funcţie de natura faptelor prevăzute de legea penală absorbite în conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă (falsul material, falsul intelectual, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri etc.)[4].

În cazul modalităţilor normative prevăzute în art. 241 alin. (1) lit. a) C. pen., obiectul juridic adiacent este identic cu cel al infracţiunilor de fals (intelectual şi ma­terial), de sustragere sau distrugere de înscrisuri, gestiune frauduloasă şi înşelăciune.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase în modalitatea prevăzută de
art. 241 alin. (1) lit. a), realizată prin falsificarea evidenţelor debitorului, este constituit din relaţiile sociale privind încrederea (fides publica) pe care oamenii trebuie să o aibă în evidenţele debitorului, care are obligaţia să le ţină potrivit legii, în sensul că acestea trebuie să reflecte adevărul operaţiunilor derulate de acesta.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase, în modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. a) C. pen., comisă prin sustragerea evidenţelor debitorului, este format din relaţiile sociale privitoare la protecţia înscrisurilor care, potrivit legii, constituie documente ce reflectă operaţiunile patrimoniale derulate de către debitor.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase, în modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. a) C. pen., săvârșită prin distrugerea evidenţelor debitorului, este constituit din relaţiile sociale referitoare la ocrotirea acestor documente contra activităţilor prin care asemenea documente ar putea fi desfiinţate.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase, în modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. a) C. pen., realizată prin ascunderea unei părţi a averii debitorului, este format din relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, dacă ascunderea îmbracă haina unui abuz în serviciu, sau cele de natură patrimonială ori fiscală, dacă ascunderea este săvârşită în alte condiţii. De exemplu, când ascunderea realizează conţinutul unei evaziuni fiscale incriminate de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Dacă bancruta se comite în condiţiile art. 241 alin. (1) lit. b), respectiv prin înfăţişarea de datorii inexistente sau prin prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară de sume nedatorate, obiectul secundar este format din relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, dacă fapta îmbracă haina unui abuz în serviciu, sau din relaţiile sociale de natură fiscală, dacă fapta a fost comisă pentru fraudarea unui creditor fiscal.

Infracţiunea de bancrută frauduloasă are obiect juridic secundar şi în cazul modalităţii prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c). Acesta constă în relaţiile sociale privind activitatea de serviciu, dacă fapta constituie un abuz în serviciu, sau în relaţiile sociale de natură fiscală, dacă fapta a fost comisă pentru fraudarea unui creditor fiscal.

b) Obiectul material

Infracţiunea de bancrută frauduloasă are obiect material, constituit din evi­denţele debitorilor (registre, situaţii financiare sau alte acte), în cazul falsificării, sustragerii sau distrugerii acestora ori în ipoteza prezentării unor datorii inexistente, şi din bunurile corporale – mobile sau imobile – ce constituie obiectul înstrăinării în frauda creditorilor sau al ascunderii activelor, în cazul modalităţii prevăzute în art. 241 alin. (1) lit. c)[5].

Evidenţele debitorului sunt orice înscrisuri sau documente care, potrivit legii, au destinaţia să asigure informarea despre starea economică şi deciziile debitorului.

În categoria evidenţelor debitorului intră actele (evidenţele) contabile şi alte documente (acte) în care sunt reflectate operaţiunile patrimoniale, adică veniturile realizate şi cheltuielile efectuate de către contribuabil. Documentele sunt înscrisuri în care sunt consemnate, în etalon natural, bănesc sau de muncă, de regulă în momentul şi locul înfăptuirii lor, operaţiile economice, precum şi evenimentele izvorâte din necesităţi organizatorice şi administrative[6]. Alături de evidenţele contabile, contribuabilii au şi anumite evidenţe de gestiune şi comerciale.

Evidenţele nu trebuie confundate cu documentele legale ale contribuabilului prevăzute de Legea nr. 241/2005, deoarece acestea sunt numai o parte a evidenţelor debitorului. În această din urmă categorie intră documentele cerute de legislaţia în baza căreia s‑a constituit şi funcţionează debitorul (de pildă, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei etc.) sau cele prevăzute de alte legi care se ocupă de evidenţa debitorilor (spre exemplu, Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată).

Documentele legale avute în vedere de art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005 sunt prevăzute de actele normative prin care sunt stabilite obligaţiile fiscale şi de cele prin care se transpun în practică normele cuprinse în legislaţia financiar‑fiscală.

În sfera documentelor contabile pot fi incluse trei categorii, şi anume:

  • docu­mentele justificative;
  • documentele de evidenţă şi prelucrare contabilă;
  • documentele de sinteză şi raportare contabilă, financiară şi fiscală[7].

Potrivit art. 241 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta persoanei care ascunde o parte din activul averii debitorului [lit. a)] sau înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active [lit. c)]. „Activul” sau „activele” unui debitor nu reprezintă altceva decât bunurile acestuia, aşa cum sunt ele conturate în dreptul civil, care pot fi: bunuri mobile, imobile, drepturi de creanţă etc., adică toate acele elemente care apar în activul contabilităţii debitorului. Obiectul material în cazul acestor modalități infracţionale poate fi orice bun corporal înregistrat, din punct de vedere contabil, la activul patrimoniului debitorului insolvent.

Din conţinutul art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen. rezultă că pot constitui obiect material al infracţiunii de bancrută frauduloasă, alături de registre, active sau alte documente, şi situaţiile financiare. Situaţiile financiare sunt documente oficiale care se întocmesc în scopul de a oferi o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celor­lalte informaţii referitoare la activitatea unui agent economic, conform reglementărilor contabile aplicabile.

 

3. Subiecţii infracţiunii

 a) Subiectul activ

Poate fi subiect activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă orice persoană care comite vreuna dintre faptele enumerate de norma de incriminare şi îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal. Se poate spune că subiectul activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă este necircumstanţiat, deoarece poate avea această calitate orice persoană care răspunde din punct de vedere penal şi care, cunoscând starea de încetare a plăţilor, săvârşeşte vreuna dintre faptele prevăzute de norma de incriminare[8].

În doctrină, subiectul activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă este numit și prin sintagma bancrutar fraudulos[9], iar în legislaţia mai veche era denumit mofluz prefăcut.

De regulă, printre subiecţii activi ai infracţiunii pot fi întâlniţi: administratorii, cenzorii, sau directorii din cadrul debitorului. În situaţia tipică, subiectul activ al infracţiunii este o persoană fizică din cadrul unui debitor persoană juridică sau este chiar însuşi debitorul persoană fizică[10].

În acord cu opinia exprimată în doctrină, considerăm că poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de bancrută şi un debitor al debitorului insolvent, în situaţia în care fapta este săvârşită prin prezentarea unor datorii inexistente [art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen.][11].

Pentru a fi subiect activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă, o persoană fizică trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a răspunde penal, respectiv capacitatea (vârsta minimă) juridică, responsabilitatea şi libertatea de voinţă şi acţiune. Bancruta frauduloasă poate fi comisă în oricare dintre formele participaţiei penale proprii (instigare, complicitate) sau în participaţie penală improprie.

Există instigare la bancrută frauduloasă în cazul în care cu intenţie o persoană determină pe o altă persoană să efectueze vreuna dintre modalităţile infracţionale prevăzute în art. 241 alin. (1) C. pen., neavând vreo relevanţă forma sau modalitatea vinovăţiei instigatului.

Complicitatea la infracţiunea de bancrută constă în orice sprijin, material sau moral, acordat de o persoană, cu intenţie, pentru săvârşirea uneia dintre modalităţile infrac­ţiunii. În lipsa intenţiei, nu poate fi reţinută complicitatea la infracţiunea de bancrută frauduloasă.

Coautoratul la infracţiunea de bancrută există când actele de executare sunt efectuate, simultan ori succesiv, dar cu acelaşi prilej şi în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de către două sau mai multe persoane.

Ca urmare a introducerii în dreptul penal a răspunderii persoanei juridice, în sfera subiecţilor activi ai infracţiunii de bancrută frauduloasă trebuie inclusă şi persoana juridică.

 b) Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă este persoana fizică sau juridică vătămată prin fapta subiectului activ. Faţă de noul conţinut juridic al infracţiunii de bancrută, care prevede fraudarea creditorilor ca o condiţie comună tuturor modalităţilor elementului material, considerăm că subiecţii pasivi principali sunt creditorii debitorului insolvent.

Desigur că pot avea calitatea de subiecţi pasivi secundari şi alte persoane, respectiv asociaţii debitorului persoană juridică, deţinătorii de obligaţiuni emise de către debitorul aflat în insolvenţă şi chiar debitorul insolvent[12].

În doctrina anterioară actualei reglementări, s‑a considerat că subiectul pasiv principal este societatea comercială căreia îi sunt distruse, sustrase sau falsificate evidenţele, iar în subsidiar sunt subiecţi pasivi persoanele prejudiciate prin săvârşirea faptelor menţionate: acţionarii ori asociaţii, creditorii şi deţinătorii de obligaţiuni[13].

În prezent, apreciem că un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, deoarece subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie identificat în persoana titularului valorii sociale ocrotite de norma de incriminare, care este, de regulă, terţ faţă de persoana debitorului. În ceea ce priveşte debitorul, acesta poate avea calitatea de subiect pasiv, dar el apare rar în această ipostază şi numai alături de alte persoane. Dacă debitorul insolvent, asociaţii debitorului insolvent ori deţinătorii de obligaţiuni sunt singurele persoane vătămate, nu poate exista infracţiune de bancrută frauduloasă, deoarece legea pretinde cerinţa ca faptele descrise de norma de incriminare să fie comise prin fraudarea creditorilor.

Nu suntem de acord cu opinia exprimată în doctrina contemporană existenţei incriminării bancrutei în Legea nr. 31/1990, potrivit căreia statul este subiectul pasiv principal al infracţiunii de bancrută frauduloasă[14], deoarece nu statul este titularul dreptului de gaj general[15]. Sigur, statul poate fi, la rândul său, creditor al unui debitor bancrutar, ipoteză în care acesta poate avea calitatea de persoană vătămată (subiect pasiv principal al infracțiunii).

Cei mai întâlniţi subiecţi pasivi ai infracţiunii de bancrută sunt creditorii fraudaţi prin săvârşirea faptei, respectiv persoanele fizice sau juridice care au drepturi patrimoniale împotriva debitorului insolvent. Poate fi subiect pasiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă orice persoană fizică, indiferent de particularităţi, sub singura condiţie să aibă calitatea de creditor al debitorului aflat în încetare de plăţi. În ceea ce priveşte persoanele juridice, de asemenea, nu are vreo relevanţă dacă sunt de drept privat sau de drept public, important fiind faptul ca la data săvârşirii bancrutei frauduloase acestea să aibă drepturi patrimoniale asupra persoanei aflate în stare de insolvenţă.

Deţinătorii de obligaţiuni sunt persoane fizice sau juridice care subscriu obligaţiuni cu prilejul unei emisiuni de asemenea titluri, aceştia având dreptul de a solicita persoanei juridice emitente rambursarea acestora la scadenţă. Deţinătorii de obligaţiuni pot fi vătămaţi prin săvârşirea infracţiunii de bancrută, deoarece îşi văd diminuate şansele obţinerii sumelor integrale la care au dreptul cu ocazia rambursării obligaţiunilor către emitent.

În unele cazuri, asociaţii debitorului aflat în stare de încetare de plăţi pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii de bancrută frauduloasă. Pot fi consideraţi subiecţi pasivi ai infracţiunii numai acei asociaţi care, de bună‑credinţă fiind, au ajuns în situaţia de a pierde investiţia, în tot sau în parte. Printre asociaţii unei persoane insolvente se numără acţionarii societăţilor pe acţiuni, asociaţii comanditaţi ai societăţilor în coman­dită pe acţiuni sau în comandită simplă, asociaţii în societăţile în nume colectiv şi asociaţii în societăţile cu răspundere limitată.

Pot fi subiecţi pasivi, dacă nu participă la săvârşirea infracţiunii de bancrută, şi persoanele care au calitatea de asociaţi (membrii cooperatori) ai unor societăţi coope­rative sau organizaţii cooperatiste, reglementate de Legea nr. 1/2005. Sub rezerva neparticipării la săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, pot fi subiecţi pasivi ai acesteia şi asociaţii formelor de asociere în agricultură reglementate de Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.

Teoretic, nu trebuie omişi din sfera subiecţilor pasivi nici asociaţii (membrii) grupurilor de interes economic, reglementate de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei[16]. Prin urmare, în toate situaţiile în care asociaţii debitorului sunt de bună‑credinţă, fără a li se putea reproşa nimic din punct de vedere juridic, şi au fost prejudiciaţi prin comiterea faptei de bancrută frauduloasă, ei capătă calitatea de subiecţi pasivi ai infracţiunii examinate.

În mod excepţional, şi debitorul poate avea calitatea de subiect pasiv al infrac­ţiunii, în cazurile în care fapta de bancrută frauduloasă produce un prejudiciu acestuia. De exemplu, fapta se comite prin ascunderea unui activ important al debitorului. În doctrină, se consideră că debitorul poate fi subiect pasiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă dacă se urmăreşte ca acesta să nu poată dovedi că este capabil să‑şi reorganizeze activitatea[17].

Debitorul insolvent se poate găsi în trei ipostaze.

În prima, acesta poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii penale; în a doua ipostază, poate fi subiect pasiv al acesteia, dacă în persoana sa sunt îndeplinite condiţiile subiectului pasiv; în a treia ipostază, poate să aibă numai calitatea de debitor insolvent, dacă i se poate reproşa ceva exclusiv din punct de vedere juridic extrapenal sau dacă a ajuns în stare de insolvenţă din cauze obiective.

 

4. Latura obiectivă

a) Elementul material

Elementul material al bancrutei frauduloase este diferit, în funcţie de modalitatea infracţională realizată. Infracţiunea de bancrută are conţinut alternativ, ceea ce înseamnă că efectuarea în mod simultan sau succesiv (cu aceeaşi ocazie) a două sau mai multe acţiuni, dintre cele prevăzute de lege, realizează elementele constitutive ale unei singure infracţiuni de bancrută.

Din conţinutul art. 241 alin. (1) C. pen. reiese că bancruta se poate săvârşi în una dintre următoarele modalităţi infracţionale: falsificarea, sustragerea şi distrugerea evidenţelor sau ascunderea unei părţi a activului averii debitorului (i); înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea în registre, în alt act sau în situaţia financiară a unor sume nedatorate (ii); înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorilor, a unei părţi din active (iii).

 

  • Conform art. 241 alin. (1) lit. a) din C. pen., constituie bancrută frauduloasă fapta persoanei care „falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia”

În limbajul comun, falsificarea este un mod ilicit de confecţionare sau de modificare a unui înscris, făcându‑l să aibă, aparent, însuşirile, inclusiv efectele probatorii, ale unui înscris adevărat (real)[18]. Falsificarea evidenţelor debi­torului poate fi realizată atât din punct de vedere intelectual, cât şi material. Practic, elementul material al acestei modalităţi normative este identic cu cel al infracţiunii de fals material, prevăzută de art. 320 C. pen., sau al infracţiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 321 din același cod. Diferenţa specifică o reprezintă obiectul material, care, în cazul bancrutei frauduloase, nu poate consta decât într‑o „evidenţă” a debitorului.

Falsul material se poate săvârşi în oricare dintre modalităţile prevăzute în art. 320 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea conţi­nutului unui înscris (evidenţă contabilă)[19].

Contrafacerea scrierii constă într‑o acţiune de reproducere, plăsmuire sau ticluire a unui înscris (aici este vorba de evidenţele debitorului), creând aparenţa că acesta este înscrisul real. Noţiunea de „contrafacere a scrierii” are o accepţiune mai largă decât aceea de imitare a scrierii manuscrise, dactilografiate, tipărite ori imprimate prin alte procedee, ea trebuind înţeleasă ca fiind acţiunea de alcătuire (plăsmuire) totală sau parţială, efectuată prin semnarea în fals a emitentului nereal[20].

Contrafacerea subscrierii unei evidenţe a debitorului este operaţiunea prin care este reprodusă semnătura unei persoane (existente sau închipuite) care creează aparenţa de autenticitate, şi anume că aparţine persoanei autorizate[21].

Alterarea evidenţelor debitorului constă în orice act prin care se intervine asupra înscrisului prin adăugire, ştergere sau orice alte mijloace de natură să dea o altă semnificaţie evidenţei (documentului) în cauză.

Evidenţele falsificate pot fi scrise în orice limbă şi pot fi originale sau copii certificate ori legalizate[22]. În cazul în care este vorba despre o evidenţă ce constituia la data falsificării un act juridic lovit de nulitate absolută, apreciem că nu poate exista infracţiunea de bancrută în modalitatea examinată, deoarece quod nullum est nullum producit effectum[23].

Falsificarea evidenţelor debitorului poate avea loc nu numai din punct de vedere material, ci şi intelectual, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea inserării unor asemenea fapte sau împrejurări, cu prilejul întocmirii evidenţei debitorului[24].

Elementul diferenţial dintre falsul material şi cel intelectual se referă la momentul falsificării. Astfel, falsificarea materială a înscrisului este posterioară existenţei acestuia, în timp ce falsificarea intelectuală este o operaţiune contemporană confecţionării înscrisului în cauză.

Contrafacerea constă în fapta de a confecţiona (crea, fabrica) obiectul material al infracţiunii, conferindu‑i o anumită credibilitate, ceea ce înseamnă că producerea unor înscrisuri falsificate în mod vădit, grosolan, nu poate constitui infracţiune. Contrafacerea poate privi scrierea, când este confecţionat un înscris similar cu cel oficial, sau subscrierea, când este imitată semnătura din conţinutul înscrisului oficial. Alterarea înseamnă o operaţiune de modificare a cuprinsului sau a aspectului obiectului material.

Omisiunea inserării se referă la anumite date sau împrejurări care nu apar în conţinutul înscrisului, deşi acestea trebuiau să‑şi găsească locul în cuprinsul său. O asemenea inacţiune constituie o alterare a adevărului, ea reprezentând o lacună care se răsfrânge asupra întregului act, căruia îi modifică conţinutul, făcându‑l să exprime o altă situaţie decât cea adevărată[25].

Obiectul falsificat trebuie să fie unul care are corespondent în realitate şi să aibă aptitudinea de a fi utilizat în vederea producerii de efecte juridice.

Falsul intelectual presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 321 C. pen., care incriminează falsul intelectual în înscrisuri oficiale. De pildă, neînregistrarea unor mărfuri facturate[26]. În cazul bancrutei, falsificarea din punct de vedere intelectual a unui înscris are loc prin introducerea (atestarea) într‑o evidenţă a debitorului a unor date nereale sau prin omisiunea inserării unor operaţiuni reale de către cei care au atribuţia întocmirii evidenţelor debitorului. În practica judiciară a fost reţinută această modalitate infracţională în cazul în care făptuitorul a falsificat şapte note contabile pe care le‑a operat în contabilitate atestând fictiv plata creanţelor[27].

Atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului înseamnă consemnarea sau inserarea unor date sau împrejurări nereale, iar omisiunea inserării constă în lipsa consemnării unor date sau împrejurări. Atestarea trebuie să se refere la fapte şi împrejurări care au determinat întocmirea actului şi să aibă caracter mincinos[28], indiferent de numărul datelor sau împrejurărilor atestate[29]. Elementul material trebuie efectuat cu prilejul întocmirii înscrisului, iar nu ulterior. Evidenţa falsificată este necesar să fie una care are corespondent în realitate şi să aibă aptitudinea de a fi utilizată în vederea producerii de efecte juridice.

Din analiza conţinutului art. 297 C. pen. (abuzul în serviciu) şi art. 241 C. pen., reiese că, dacă sunt îndeplinite cerinţele speciale privitoare la subiectul activ, falsificarea unor evidenţe ale debitorului poate fi încadrată şi în prevederile destinate infracţiunii de abuz în serviciu, deoarece este posibil ca cel care efectuează falsificarea să aibă calitatea specială cerută de lege, caz în care activitatea sa poate fi considerată o neîndeplinire sau o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Totuşi, apreciem că, într‑o asemenea ipoteză, nu există concurs de infracţiuni, deoarece este vorba despre un simplu concurs de norme penale de incriminare, dintre care una este specială (art. 241 C. pen.) şi alta este generală (art. 297 C. pen.). Practica judiciară este în acest sens[30].

Înscrisul falsificat poate fi oficial sau sub semnătură privată, caracterul acestuia determinând anumite consecinţe juridice. În cazul falsului asupra unui înscris oficial, dacă făptuitorul uzează de acesta, va exista concurs între infracţiunea de bancrută frauduloasă şi cea de uz de fals (art. 323 C. pen.). În schimb, dacă înscrisul falsificat este sub semnătură privată, se va reţine numai infracţiunea de bancrută frauduloasă, deoarece folosirea înscrisului falsificat intră în conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, care este, la rândul său, integrată în conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă.

Sustragerea constă în luarea fără drept a înscrisului ce constituie evidenţa debitorului din sfera de stăpânire a acestuia şi însuşirea lui de către subiectul activ[31]. Se poate spune că această modalitate este o formă derivată a furtului (art. 228 C. pen.) sau sustragerii ori distrugerii de probe sau de înscrisuri (art. 275 C. pen.). Deosebirea dintre furt şi sustragerea de înscrisuri se referă la obiectul material şi la obiectul juridic[32].

Acţiunea de sustragere a evidenţei debitorului constă în luarea acesteia din locul său şi mutarea în altul, ieşind astfel, cel puţin temporar, din sfera de stăpânire sau dispoziţie a debitorului. Sustragerea poate să se refere la întreaga evidenţă a debi­torului sau numai la o parte din aceasta. De exemplu, a fost reţinută această infracţiune în cazul în care o persoană a sustras registrul‑jurnal şi registrul de comenzi. Incrimi­narea acestei modalităţi are ca raţiune faptul că, în lipsa documentelor debitorului sau a unei părţi din acestea, are loc o disimulare a situaţiei financiare şi economice a acestuia[33].

Acoperă noţiunea de „sustragere” şi actele de executare prin care se produce dispariţia unor evidenţe contabile, care nu determină distrugerea acestora? De pildă, mutarea unor registre într‑un loc în care să nu poată fi găsite de organele judiciare.

În dreptul francez este incriminată activitatea prin care are loc dispariţia (voluntară) documentelor contabile ale debitorului, iar nu sustragerea acestora[34]. Spre exemplu, comite această modalitate infracţională administratorul unei societăţi care a transferat documentele contabile de la societatea sa într‑un loc necunoscut de judecătorul‑sindic, care nu a fost informat decât ca urmare a unei intervenţii a organelor judiciare penale.

Distrugerea evidenţelor debitorului constă în desfiinţarea (nimicirea) unui înscris sau a unor înscrisuri ce fac parte din categoria acestor acte[35]. Distrugerea înscrisului poate fi totală sau parţială. Deşi, la prima vedere, prin acţiunea de distrugere s‑ar putea înţelege oricare dintre modalităţile normative ale infracţiunii de distrugere, respectiv degradarea, aducerea în stare de nefuncţionare şi distrugerea propriu‑zisă, credem că textul incriminator se referă numai la aceasta din urmă (distrugerea propriu‑zisă sau nimicirea).

Opinia noastră se bazează pe faptul că orice alterare a evidenţelor contabile intră în conţinutul acţiunii de falsificare. De asemenea, chiar în conţinutul definiţiei infracţiunii de distrugere apare acţiunea de distrugere în sens restrâns.

Totuşi, acţiunea de distrugere a înscrisului poate avea loc prin orice mijloace sau metode, inclusiv prin împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare. Deopotrivă, distrugerea poate consta şi în înlăturarea măsurilor de conservare sau salvare luate deja. Aceste două modalităţi realizează conţinutul obiectiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă, deoarece a împiedica sau a înlătura măsurile de protecţie a unor înscrisuri este acelaşi lucru cu a le nimici sau a le desfiinţa direct. Prin urmare, distrugerea totală sau parţială a evidenţelor societăţii poate avea loc fie direct, prin acţiunea de desfiinţare, fie indirect, prin lăsarea ca o forţă străină să le distrugă sau chiar prin îndepărtarea măsurilor de ocrotire luate. În cazul în care este vorba de omisiunea luării unor măsuri de protecţie a evidenţelor debitorului, fapta nu‑şi schimbă natura de infracţiune comisivă. Bineînţeles, în cazul acesteia va fi mai dificil de probat elementul subiectiv.

Distrugerea evidenţelor debitorului poate avea loc prin incendiere, explozie, tăiere etc., modul şi mijloacele folosite neavând relevanţă în privinţa încadrării juridice a faptei, dar acestea vor putea fi luate în considerare cu prilejul individualizării sancţiunilor de drept penal.

În cazul sustragerii sau distrugerii evidenţelor debitorului nu poate fi reţinută existenţa unui concurs de infracţiuni, chiar dacă fapta ar întruni şi conţinutul infracţiunii de distrugere sau sustragere de înscrisuri[36].

Dacă înscrisul distrus de către cel care îndeplineşte condiţiile subiectului activ, în condiţiile textului incriminator, este unul dintre înscrisurile la care se referă art. 275 C. pen. (sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri), se pune problema înca­drării juridice a unei astfel de fapte. În situaţia în care o persoană distruge un înscris, în condiţiile art. 241 şi ale art. 275 C. pen., apreciem că nu sunt realizate con­diţiile de existenţă a unui concurs de infracţiuni, deoarece obiectul juridic al infracţiunii de bancrută frauduloasă este complex, în conţinutul său intrând mai multe relaţii sociale ce pot fi vătămate sau periclitate prin săvârşirea unei asemenea fapte, printre care figurează (adiacent) şi cele referitoare la înfăptuirea justiţiei.

Acţiunea de ascundere constă în dosirea, disimularea, sustragerea[37], darea la o parte etc. a unui bun mobil sau imobil. Ascunderea trebuie să privească o parte din activul averii debitorului. În sensul Legii nr. 85/2014, şi pe cale de consecinţă în cel al textului incriminator analizat, noţiunea de „avere” este similară cu cea de „patrimoniu”[38].

Acţiunea de ascundere poate avea ca obiect atât bunuri, cât şi drepturi patri­moniale (evaluabile pecuniar). Nu poate însă avea ca obiect drepturi nepatrimoniale. Ascunderea se poate realiza şi prin transferuri financiare operate în conturile debitorului. Va fi considerată activitate de ascundere o acţiune sau omisiune prin care făptuitorul pune la adăpost o parte dintre bunurile sau drepturile patrimoniale ale debi­torului, indiferent de ingeniozitatea efectuării operaţiunii de ascundere.

Activul debitorului este consemnat în inventar şi în situaţia financiară a debitorului (bilanţ). Inventarul este un complex de operaţiuni în care se consemnează elementele patrimoniale ale debitorului, cantitativ şi valoric sau numai valoric, după caz.

Cu privire la această chestiune, în doctrină s-a precizat că: „Prin expresia „activul averii debitorului” înţelegem elementele patrimoniale, evi­denţiate ca drepturi în registrul inventar al societăţii şi în bilanţurile contabile întocmite periodic (spre exemplu, drepturi de proprietate, de creanţă, asupra unor creaţii intelectuale etc.)[39].

Prin urmare, bunurile și drepturile patrimoniale ale debitorului se reflectă în contabilitatea acestuia.

În acest sens, în doctrină s-a arătat că: „Ascunderea unei părți din activul averii debitorului (persoană fizică sau juridică) poate îmbrăca forma unei acțiuni de dosire (de pildă, plasarea unor lichidități în conturi nedeclarate organelor fiscale), disimulare, tăinuire a unui sau unor bunuri ori drepturi patrimoniale care fac parte din averea acestuia, dar și a unei omisiuni, adică a neconsemnării în evidențele contabile a unei părți din active[40]”.

În doctrină, se consideră că noţiunea de „activ” al debitorului, în contextul infracţiunii de bancrută frauduloasă, nu se reduce numai la activul din bilanţul contabil, ci mai cuprinde şi capitalul social, primele de capital, provizioanele pentru risc şi cheltuieli, fondurile de rezervă[41]. Aceste elemente patrimoniale, deşi sunt înscrise în bilanţ la „pasiv”, sunt totuşi elemente ale activului „averii” debitorului.

Ascunderea unei părţi din activul averii debitorului poate îmbrăca forme multiple, cum ar fi dosirea, tăinuirea, însuşirea unor elemente patrimoniale sau neevidenţierea acestora în actele debitorului. De asemenea, ascunderea poate consta în omisiunea înregistrării unor elemente patrimoniale. Un exemplu de ascundere îl constituie derularea unor acte de comerţ neevidenţiate în actele debitorului prin ţinerea unei contabilităţi duble. Ascunderea se poate face cu privire la un singur bun sau la mai multe bunuri. Ascunderea unor bunuri sau elemente patrimoniale ale debitorului nu presupune luarea bunurilor în cauză în stăpânirea făptuitorului.

Ascunderea poate avea ca obiect nu numai o parte a activului averii debitorului, cum prevede textul incriminator, ci, a fortiori, şi integralitatea activului averii acestuia. Ascunderea unei părţi din activul averii constă în dosirea obiectelor materiale şi a drepturilor patrimoniale ce constituie activul averii debitorului, adică bunurile mobile corporale. De exemplu, plasarea unor lichidităţi în conturi nedeclarate.

Activul patrimonial cuprinde totalitatea drepturilor patrimoniale şi, implicit, a bunurilor la care acestea se referă, aflate în patrimoniul unei persoane. Sigur, ascunderea unei părţi din activ se poate realiza şi prin sustragere, distrugere sau falsificare a evidenţelor debitorului, însă acestea nu pot fi incluse în noţiunea de „ascundere” cât timp ele constituie fiecare modalităţi normative distincte de săvârşire[42].

 

  • Conform art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen., constituie infracţiune de bancrută frauduloasă fapta persoanei care, în frauda creditorilor, „înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate”.

Încercând o interpretare logică a normei de incriminare, având în vedere faptul că, practic, înfăţişarea de datorii inexistente are un înţeles ce acoperă sfera expresiei „prezentarea unor sume nedatorate”, credem că prima modalitate a infracţiunii – înfăţişarea de datorii inexistente – se referă la obligaţii neexprimate în bani, cum ar fi obligaţia de a preda un bun (mobil sau imobil), obligaţia de a efectua un serviciu sau de a presta o anumită activitate[43].

Desigur că „înfăţişarea unor datorii inexistente” se reflectă până la urmă asupra valorii totale a activelor, care se diminuează. Opinia potrivit căreia înfăţişarea unor datorii inexistente se poate săvârşi prin afirmarea verbală (orală) a existenţei unor obligaţii nu poate fi primită, deoarece simpla afirmaţie, nereflectată în evidenţe, nu este aptă să micşoreze activul patrimoniului debitorului[44]. În ipoteza în care, pe baza solicitării orale a unei persoane, un organ al debitorului acceptă existenţa unei datorii inexistente (nereale), pentru a discuta de aparenţa unei obligaţii, este necesar ca afirmaţia verbală a subiectului activ să fie consemnată într‑un înscris. În caz contrar, obligaţia nu există. Or, idem est non esse et non probari.

Aşadar, practic, nu putem discuta de înfăţişarea unei datorii inexistente dacă nu există un înscris care să o consemneze. De altfel, textul legal este edificator în acest sens, de vreme ce precizează că datoria trebuie înfăţişată „în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară”. Oricare dintre suporturile menţionate – registrele, alt act sau situaţia financiară – constituie înscrisuri, astfel că în toate ipotezele de săvârşire fapta se comite prin consemnarea datoriei nereale într‑un înscris.

Înfăţişarea unor datorii inexistente creează o aparenţă, fără suport în realitate, că debitorul are anumite obligaţii patrimoniale. Dacă aceste datorii ale debitorului ar fi luate în considerare, ele ar diminua activul patrimoniului acestuia. Nu este însă necesar ca datoriile inexistente să fie socotite de creditori ca fiind reale.

Înfăţişarea unor datorii nereale se poate comite prin diverse modalităţi faptice, cum ar fi: încheierea unui contract de închiriere, încheierea unui contract de depozit, încheierea unui contract de comodat etc. Fapta se poate comite şi prin schimburi de bunuri sau servicii, dacă cocontractantul nu a dat nimic în schimb sau nu a prestat serviciul ce reprezenta obligaţia reciprocă.

Prezentarea unor sume de bani nedatorate de către debitor constă în înregistrarea unor datorii băneşti fără temei legitim, adică fără cauză juridică. Potrivit textului incriminator, prezentarea datoriilor băneşti inexistente trebuie să fi avut loc în cuprinsul registrelor debitorului, în situaţia financiară sau în alt act al acestuia[45].

Practic, fapta în această modalitate normativă constă în falsificarea, din punct de vedere material sau intelectual, a evidenţelor debitorului. De pildă, în registrul de casă este înscrisă efectuarea unei plăţi fără cauză, adică pentru o prestaţie inexistentă. Astfel, în practica judiciară s‑a considerat că este realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă în cazul în care o persoană a emis poliţe fictive[46].

Sumele de bani nedatorate pot consta în credite nereale sau în plata unor lucrări ori servicii fictive. Pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă, în această modalitate normativă, nu are relevanţă dacă operaţiunea de înscriere a sumei de bani nedatorate se bazează ori nu pe un act juridic dovedit printr‑un înscris (instrumentum probationis). Făptuitorii vor recurge însă la confecţionarea unor înscrisuri ce ţin de evidenţa primară (contracte de împrumut, de schimb, de prestări servicii etc.) pentru a evita posibilitatea facilă de a descoperi fapta.

În lipsa unui înscris care să justifice operaţiunea de prezentare a sumei de bani (nedatorate), posibilitatea descoperirii faptei este extrem de mare[47].

Există o problemă care trebuie soluţionată, în legătură cu această modalitate normativă, şi anume cum se interpretează textul incriminator ce prevede modalitatea analizată în corelaţie cu cel care sancţionează modalitatea normativă cuprinsă la art. 241 alin. (1) lit. a) teza întâi.

Conform acestui text, este considerată bancrută frauduloasă falsificarea evi­denţelor debitorului, or, realmente, înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea unor sume de bani nedatorate nu poate avea loc decât în evidenţele debitorului, având în vedere faptul că datoriile sau sumele de bani nu au la bază obligaţii reale, ceea ce înseamnă că evidenţele au fost falsificate[48].

Înainte de a ne pronunţa cu privire la problema expusă mai sus, facem precizarea că modalitatea infracţională prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen. este imposibil de săvârşit în alt mod decât prin falsificarea documentelor debitorului, care reprezintă ea însăşi o modalitate prevăzută în art. 241 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod al textului incriminator[49], mai exact, presupune preexistenţa unui fals, deoarece înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea în registre, în alt act sau în situaţia financiară a unor sume nedatorate nu poate fi concepută decât dacă documentele respective au fost alterate în conţinutul lor.

Analizând conţinutul art. 241 alin. (1) C. pen. şi având în vedere faptul că cerinţa privind fraudarea creditorilor este una comună tuturor modalităţilor normative ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, considerăm că între cele două modalităţi există o corelaţie gen‑specie[50].

Efectul unei atare corelaţii este acela că incidenţa simultană a art. 241 alin. (1)
lit. a) teza întâi (falsificarea evidenţelor) şi a art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen. este exclusă dacă este vorba de una şi aceeaşi faptă de falsificare a evidenţelor debitorului. Astfel, dacă nu există o urmare imediată sub forma fraudării unui creditor, nu poate fi reţinută niciuna dintre modalităţile bancrutei frauduloase, iar dacă falsificarea are ca rezultat fraudarea unui creditor, fapta de falsificare nu poate fi încadrată decât în prevederile art. 241 alin. (1) lit. b)[51].

 

  • Potrivit art. 241 alin. (1) lit. c) C. pen., constituie bancrută „înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active”

Înstrăinarea se poate materializa prin act juridic de vânzare, schimb, donaţie sau alte acte juridice care transferă bunul sau dreptul patrimonial către un alt patrimoniu decât cel al debitorului. De exemplu, prin dare în plată sau printr‑un aport social la constituirea unei persoane juridice. În practica judiciară, a fost reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă în cazul în care debitorul s‑a înţeles cu proprietarul prăvăliei în care îşi desfăşura activitatea pentru ca acesta să obţină o hotărâre de plată a chiriei pe baza căreia îl urmăreşte şi cumpără marfa ce a mai rămas, pe care i‑o revinde tot lui[52].

Înstrăinarea trebuie să se facă în frauda creditorilor, adică să existe o disproporţie între contraprestaţii sau să fie vorba de un contract unilateral cu titlu gratuit (de pildă, donaţie). Creditorii sunt fraudaţi în asemenea cazuri, deoarece este micşorată valoarea activului cu privire la care ei au dreptul de gaj general. Creditorii fraudaţi îşi văd astfel diminuate şansele acoperirii creanţelor pe care le au împotriva debitorului insolvent[53].

Prin parte din active se înţelege unul sau mai multe bunuri, indiferent de ponderea pe care o au în valoarea activelor debitorului. Banii, de asemenea, pot constitui active, inclusiv când este vorba despre un împrumut contractat şi neînregistrat în contabilitatea debitorului împrumutat, ci în contabilitatea unei alte societăţi la care făptuitorul era asociat.

Printre criteriile ce trebuie luate în considerare de către organele judiciare în vederea stabilirii cerinţei fraudării creditorilor, se numără, în primul rând, cel privind valoarea rezultată în urma înstrăinării raportată la cea de circulaţie, dar şi volumul datoriilor debitorului ş.a.[54]

Nu va exista infracţiunea de bancrută frauduloasă în modalitatea analizată dacă înstrăinarea bunului sau a bunurilor în cauză a avut loc la preţul de circulaţie, deoarece într‑un asemenea caz nu este afectat dreptul de gaj general al creditorilor debitorului[55].

Tot astfel, în doctrină, se consideră că nu poate exista infracţiunea de bancrută frauduloasă în ipoteza în care după înstrăinarea părţii rămase au fost îndestulaţi toţi creditorii[56], deoarece, într‑o atare situaţie, creditorii nu au fost fraudaţi. În cazul în care nu toţi creditorii au fost satisfăcuţi, infracţiunea subzistă[57].

În doctrină, a fost exprimată opinia conform căreia, dacă acţiunea de înstrăinare se compune din mai multe acte, care fiecare în parte este irelevant penal (de pildă, trei înstrăinări neînsemnate), dar care împreună îndeplinesc condiţia fraudării, suntem în prezenţa unei fapte progresive[58].

Apreciem că nu este vorba despre o infracţiune progresivă, deoarece fiecare act luat în parte nu are caracter infracţional, or, la infracţiunea progresivă, făptuitorul urmăreşte producerea unui rezultat corespunzător unei infracţiuni, deci nu unei simple fapte, însă peste ceea ce a urmărit el se produce un rezultat mai grav, corespunzător altei infracţiuni.

În cazul în care au loc mai multe înstrăinări la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, infracţiunea de bancrută nu este continuă[59], ci con­tinuată.

Cel mai adesea, fapta de bancrută în această modalitate se realizează prin înstrăinarea la preţuri vădit disproporţionate sau în condiţii de plată foarte avantajoase (de exemplu, eşalonarea pe o perioadă 5 ani, dar cu transferul imediat al proprietăţii) ori către persoane insolvabile care nu pot achita preţul integral.

În concret, în ipoteza acestei modalităţi, creditorii suferă, de cele mai multe ori, o diminuare a procentului în care îşi vor realiza creanţele. Evident că, dacă sunt înstrăi­nate toate activele debitorului, este posibilă şi o lipsă totală de acoperire a creanţelor.

Prin „parte” a activului debitorului, considerăm că legiuitorul a avut în vedere unul sau mai multe elemente patrimoniale ale debitorului.

Folosind argumentul de interpretare logică a fortiori, apreciem că este realizat conţinutul modalităţii infracţionale analizate şi în situaţia în care făptuitorul înstrăinează tot activul patrimonial, deoarece cu atât mai mult se impune incriminarea faptei unei persoane care elimină orice posibilitate de satisfacere a creanţelor avute de terţi asupra debitorului.

Spre deosebire de celelalte modalităţi examinate, în cazul celei de faţă, textul incriminator prevede că trebuie îndeplinită cerinţa esenţială a preexistenţei stării de insolvenţă a debitorului. Potrivit conţinutului juridic al infracţiunii, constituie bancrută frauduloasă înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active.

Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii în această modalitate este necesar ca, la data înstrăinării frauduloase, debitorul să se fi aflat în stare de insolvenţă. Considerăm că starea de insolvenţă trebuie să fi fost constatată printr‑o hotărâre judecătorească de deschidere a procedurii insolvenţei.

Privitor la cerinţa esenţială a existenţei stării de insolvenţă, în practica judiciară se apreciază că aceasta trebuie îndeplinită pentru toate modalităţile normative ale infracţiunii de bancrută frauduloasă[60].

În doctrină şi în practica judiciară se discută despre relevanţa stării de insolvenţă în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii de bancrută[61]. Este bancruta frauduloasă o infracţiune pentru a cărei existenţă este necesară condiţia încetării plăţilor?

Într‑o opinie, s‑a apreciat că falimentul de fapt (încetarea plăţilor) reprezintă o conditio iuris pentru existenţa infracţiunii de bancrută[62].

Potrivit unui alt punct de vedere, starea de insolvenţă este un element constitutiv al infracţiunii de bancrută numai în ipoteza modalităţii constând în înstrăinarea în caz de faliment a unei părţi din active[63].

În practica judiciară recentă este majoritar punctul de vedere potrivit căruia existenţa stării de insolvenţă este o condiţie în toate cazurile de bancrută, fiind necesară o hotărâre privind deschiderea procedurii insolvenţei[64]. Soluţia la care s‑au oprit organele judiciare penale este de înţeles din punct de vedere practic, deoarece are avantajul diminuării activităţii judiciare şi elimină riscul adoptării de către un alt organ judiciar, aflat la finalul piramidei justiţiei, a soluţiei conform căreia insolvenţa comercială este o condiţie ce trebuie constatată prin hotărâre judecătorească.

Apreciem că, în rezolvarea chestiunii, trebuie să pornim de la esenţa bancrutei frauduloase, care înseamnă insolvenţă însoţită de incorectitudini financiare în dauna creditorilor, şi de la prevederile textului incriminator[65].

Faţă de conţinutul normei incriminatoare, soluţia care se impune este că declararea prin hotărâre judecătorească a stării de insolvenţă este necesară numai în ceea ce priveşte modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. c), deoarece numai în acest caz este menţionată o asemenea cerinţă. În toate celelalte modalităţi, insolvenţa trebuie considerată ca fiind o stare de fapt care poate fi stabilită şi de către organele judiciare penale[66].

În practică, s‑a decis că nu constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta de a înstrăina activele unei societăţi comerciale înainte de pronunţarea hotărârii privind deschiderea procedurii insolvenţei[67]. Soluţia de mai sus a fost justificată prin comparaţie cu reglementarea veche (cea din Codul comercial), care prevedea cerinţa anteriorităţii înstrăinării în raport cu iniţierea procedurii insolvenţei, spre deosebire de noua regle­mentare, care nu impune realizarea unei asemenea condiţii[68].

Nu poate fi însă omisă împrejurarea că jurisprudenţa ultimilor ani nu consem­nează cazuri de condamnări pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă, în alte moda­lităţi decât cele prevăzute în art. 241 alin. (1) lit. c), al cărui conţinut se regăsea în art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006, art. 208, art. 276 sau art. 282 lit. b) din Legea nr. 31/1990, după caz. De fapt, şi cauzele de acest fel sunt foarte puţine.

Cum pot fi îndreptate lucrurile? Trebuie să se stipuleze în norma de incriminare că insolvenţa este o condiţie lăsată la aprecierea organului judiciar penal, ceea ce ar însemna că este posibilă soluţionarea unei cauze având ca obiect infracţiunea de bancrută indiferent de existenţa sau nu a unei hotărâri privind iniţierea procedurii insolvenţei[69].

Dacă în cauză a fost pronunţată o hotărâre de începere a procedurii insolvenţei, organul judiciar penal va lua în considerare ca fiind îndeplinită condiţia privind încetarea plăţilor, deoarece acest aspect este o chestiune prealabilă care a fost deja soluţionată de instanţa competentă.

Ce semnificaţie juridică are simularea stării de insolvenţă? Într‑o opinie, s‑a răspuns afirmativ[70]. Înclinăm spre opinia contrară, potrivit căreia starea de insolvenţă relevantă juridic este necesar să fie reală, pentru că persoanele care au calitatea de creditori ai debitorului insolvent nu pot fi fraudaţi decât dacă încetarea plăţilor există în realitate.

Nu trebuie confundată diminuarea aparentă a activelor debitorului, care poate fi nereală, cu starea de insolvenţă, care nu poate fi decât reală[71]. Fără existenţa stării de insolvenţă nu poate fi realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă.

Poate fi comisă infracţiunea de bancrută frauduloasă în cursul procedurii reorganizării judiciare[72]? Răspunsul nostru este afirmativ[73].

În acord cu opinia exprimată în doctrină, apreciem şi noi că cerinţa esenţială a existenţei stării de insolvenţă este inutilă[74]. Pentru faptul că nu există o diferenţă de pericol social, din cauza simplei împrejurări a existenţei sau nu a stării de insolvenţă, considerăm că, de lege ferenda, se impune înlăturarea cerinţei esenţiale referitoare la starea de insolvenţă, ca stare de drept. De asemenea, subscriem la ideea potrivit căreia fraudarea creditorilor nu ar trebui să fie o condiţie de existenţă a infracţiunii, deoarece o asemenea cerinţă îl face aproape imposibil de tras la răspundere penală pe cel în cauză pentru faptul că abia la momentul finalizării procedurii se poate spune cert că vreun creditor a fost fraudat.

Nu pot fi considerate active, în sensul normei de incriminare, părţile sociale sau acţiunile deţinute de un asociat la o societate comercială, deşi într‑o speţă instanţa supremă a apreciat că participaţiile constituie active[75].

În ceea ce ne priveşte, considerăm că fapta unei persoane de a cesiona participaţiile la o societate comercială nu realizează conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c) C. pen., ci, eventual, al infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 sau al infracţiunii prevăzute în art. 2801 din Legea nr. 31/1990 ori se poate situa în afara ilicitului penal.

De altfel, instanţa supremă a revenit asupra practicii anterioare, arătând că înstrăinarea acţiunilor deţinute de către inculpat, după declanşarea procedurii falimentului, nu a avut ca efect înstrăinarea din active, ci s‑a schimbat doar structura acţionariatului, atât capitalul social, cât şi activele societăţii rămânând aceleaşi, nefiind prejudiciaţi creditorii societăţii, deoarece nu s‑a micşorat dreptul de gaj general al acestora, respectiv patrimoniul sau capitalul social[76].

De asemenea, este realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă în modalitatea analizată în cazul în care făptuitorul înstrăinează bunuri către o altă societate administrată tot de el[77].

În jurisprudenţa interbelică se considera că nu există infracţiunea de bancrută frauduloasă în ipoteza în care debitorul a îndestulat anumiţi creditori în dauna altora[78].

b) Urmarea imediată

Potrivit prevederilor noului Cod penal (art. 241), infracţiunea de bancrută frauduloasă este o infracţiune de rezultat, deoarece condiţia privind fraudarea creditorilor este realizată numai dacă aceştia sunt prejudiciaţi[79]. Fraudarea, în contextul infracţiunii de faţă, are semnificaţia unei pagube (prejudiciu) în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent. Din punct de vedere juridic civil, pentru recunoaşterea sa, prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost acoperit. Din punct de vedere penal, se poate vorbi de săvârşirea faptei „în frauda creditorilor” ori de câte ori în patrimoniul acestora poate fi localizat un prejudiciu, indiferent dacă ulterior acesta a fost sau nu acoperit.

La fel ca în cazul elementului material, şi urmarea imediată trebuie examinată şi în funcţie de specificul modalităţilor infracţionale descrise de textul incriminator.

Pentru întregirea conţinutului modalităţii constând în falsificarea, sustragerea şi distrugerea evidenţelor sau ascunderea unei părţi a activului averii debitorului, este necesar, până la verificarea rezultatului constând în existența prejudiciului, să se constate existența urmărilor specifice acţiunilor alternativ descrise de textul incriminator.

Înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea în registre, în alt act sau în situaţia financiară de sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor, este o modalitate infracţională care presupune existenţa unui rezultat, în lipsa căruia nu poate fi reţinută aplicarea sa.

În doctrina anterioară a fost exprimată şi opinia conform căreia urmarea imediată constă într‑o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin incriminarea bancrutei frauduloase[80].

c) Legătura de cauzalitate

Stabilirea raportului de cauzalitate, în cazul bancrutei frauduloase, nu ridică dificultăţi. De fiecare dată, organul judiciar va trebui să examineze legătura de cauzalitate pornind de la făptuitori spre rezultat, considerând că există acest element al laturii obiective ori de câte ori cel care a efectuat elementul material a determinat prin aceasta fraudarea (prejudicierea) creditorilor.

 

5. Latura subiectivă

În cazul bancrutei frauduloase, vinovăţia nu se poate manifesta decât sub forma intenţiei. Sigur că, în majoritatea cazurilor, intenţia va fi directă. De altfel, ar fi o contradicţie în termeni şi un nonsens dacă legiuitorul ar sancţiona bancruta frauduloasă şi în cazurile în care faptele incriminate sunt săvârşite din culpă. Dacă una dintre modalităţile normative ale normei incriminatorii este săvârşită din culpă nu poate fi reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă, ci, eventual, o altă infracţiune, de exemplu, neglijenţa în serviciu (art. 298 C. pen.).

În doctrină, referitor la formele de vinovăţie cu care poate fi comisă bancruta frauduloasă, nu există un punct de vedere unitar. Astfel, unii autori susţin că unele dintre modalităţile infracţiunii pot fi comise şi din culpă, în timp ce alţii apreciază că în toate situaţiile intenţia este directă[81].

Examinând fiecare dintre modalităţile normative ale bancrutei frauduloase, constatăm că, de lege lata, singura formă de vinovăţie cu care poate fi comisă această infracţiune este intenţia. Mai mult, prin definiţie, fiind vorba despre bancrută frauduloasă, aceasta esenţialmente presupune reaua‑credinţă a făptuitorului. În lipsa relei‑credinţe, nu se poate vorbi despre fraudă. Frauda este un cuvânt de sorginte latină (fraus, fraudis), care înseamnă inducere în eroare, înşelăciune, act de rea‑credinţă săvârşit spre a realiza un profit[82].

 

6. Forme infracţionale

Actele de pregătire nu sunt incriminate, deoarece legiuitorul a considerat că nu prezintă relevanţă penală. În schimb, potrivit noului Cod penal, tentativa la această infracţiune se pedepseşte.

În cazul în care o persoană a săvârşit mai multe dintre modalităţile infracţiunii de bancrută frauduloasă, nu există concurs de infracţiuni, ci va fi aplicată o singură pedeapsă în limitele prevăzute de lege, cu luarea în considerare a faptului că au fost comise mai multe modalităţi normative.

Va exista însă concurs de infracţiuni în situaţia în care o persoană săvârşeşte de mai multe ori, la intervale de timp diferite, vreuna dintre modalităţile bancrutei, fără a exista o rezoluţie infracţională unică.

Totuşi, nu poate fi reţinut concurs de infracţiuni între bancruta frauduloasă şi faptele prevăzute de legea penală care intră în conţinutul său constitutiv, deoarece bancruta frauduloasă este o infracţiune complexă[83].

 

7. Aspecte procesuale

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii înlătură răspunderea penală.

 

 

[1] Pentru o definiţie asemănătoare, a se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 57. Pentru altă definiţie, a se vedea A. Jurma, Bancruta frauduloasă. Contribuţii, în Revista de drept penal nr. 4/2000, p. 112. A se vedea şi C. Balaban, Infracţiuni prevăzute de legi speciale care reglementează domeniul comerţului. Aspecte controversate de doctrină şi practică judiciară, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, pp. 93‑94.

[2] A se vedea: V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 160; M.A. Hotca, Discuţii referitoare la genul infracţiunii de bancrută frauduloasă, în Dreptul nr. 3/2008, p. 187.

[3] A se vedea şi: M. Gorunescu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 187; N. Neagu, în
V. Dobrinoiu ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 295;
C. Duvac, Bancruta frauduloasă în noul Cod penal, în Revista de drept penal nr. 1/2012, p. 46.

[4] Pentru alte definiţii, a se vedea, de pildă: A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române – comentate şi adnotate cu jurisprudenţă şi doctrină, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 346; V. Bercheşan,
N. Grofu, op. cit., p. 159.

[5] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 66; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 160; M. Gorunescu, op. cit., p. 187; N. Neagu, op. cit., p. 294. În sensul că patrimoniul este obiect material al infracţiunii, a se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 347. În ceea ce ne priveşte, apreciem că patrimoniul debitorului nu poate constitui obiect material al infracţiunii de bancrută frauduloasă, deoarece acesta cuprinde drepturile şi obligaţiile evaluabile pecuniar, astfel că el nu se confundă cu lucrurile asupra cărora poartă drepturile şi obligaţiile unei persoane.

[6] A se vedea Gh. Creţoiu, I. Bucur, Contabilitate. Fundamentele şi noul cadru juridic, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 104.

[7] A se vedea C. Balaban, op. cit., pp. 103‑104. În doctrină, în funcţie de rolul lor în cadrul sistemului informaţional decizional, documentele folosite în contabilitate sunt: documente justificative, documente de evidenţă contabilă şi documente de sinteză şi raportare contabilă (a se vedea G. Creţoiu, I. Bucur, op. cit., p. 105).

        [8] A se vedea O. Predescu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 2000, p. 248.

[9] A se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 134.

       [10] A se vedea: N. Neagu, op. cit., p. 294; M. Gorunescu, op. cit., p. 15; C. Duvac, op. cit., p. 48. A se vedea şi C. Ap. Craiova, dec. nr. 166/2008, disponibilă pe www.jurisprudenta.org.

[11] A se vedea L.N. Pârvu, Bancruta frauduloasă în reglementarea legii privind procedura insolvenţei, în RDC
nr. 12/2006, p. 34.

[12] Pentru prezentarea unor puncte de vedere exprimate în doctrină, a se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă,
cit. supra, p. 72; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 161.

[13] A se vedea: V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 161; M. Zarafiu, Infracțiuni din domeniul afacerilor, Ed. Editas, București, 2003, p. 74.

[14] A se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române – comentate şi adnotate cu jurisprudenţă şi doctrină, vol. VIII, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 360.

[15] A se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 161.

[16] Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

[17] A se vedea L.N. Pârvu, op. cit., p. 33.

[18] A se vedea: V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 162; V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 423.

[19] Pentru analiza laturii obiective a infracţiunii de fals material, a se vedea V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 352‑356.

[20] A se vedea: V. Dongoroz, op. cit., p. 427; T. Toader, Drept penal. Partea specială, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 307; H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 520.

[21] A se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 427.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 428. A se vedea şi H. Diaconescu, op. cit., p. 522.

[24] A se vedea V. Dobrinoiu, N. Conea, R. Romiţan, M. Dobrinoiu, Cauze penale comentate, Ed. Semne, Bucureşti, 2003, p. 698.

[25] Ibidem.

[26] A se vedea Trib. Timiş, s. pen., dec. nr. 161/2004, apud V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, pp. 166‑171.

[27] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 113. În practica judiciară interbelică, s‑a considerat că este realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă şi în situaţia în care un comerciant a omis să înscrie în registre anumite valori, în scopul de a nu arăta adevărata stare a activului (Cas. II, dec. nr. 470/1936, apud A. Ungureanu,
A. Ciopraga, op. cit., pp. 365‑366). Dacă omisiunea aparţine contabilului desemnat de comerciant, cel care răspunde este contabilul, iar nu comerciantul (Cas. II, dec. nr. 970/1902, în Codul comercial comentat, Ed. Tribuna, Craiova, 1994, pp. 559‑560).

[28] A se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 435.

[29] A se vedea T. Toader, op. cit., p. 310.

[30] A se vedea CSJ, s. pen., dec. nr. 1019/1996, în Indaco – Bază de date.

[31] Pentru infracţiunea de sustragere de înscrisuri, a se vedea T. Toader, op. cit., p. 194.

[32] Ibidem.

[33] A se vedea V. Paşca, Falimentul fraudulos, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 64.

[34] A se vedea W. Jeandidier, op. cit., p. 330.

       [35] A se vedea şi: M. Gorunescu, op. cit., p. 16; N. Neagu, op. cit., p. 296.

       [36] A se vedea şi: M. Gorunescu, op. cit., p. 16; N. Neagu, op. cit., p. 296. Pentru opinia că, dacă este realizat conţinutul distrugerii calificate, se va reţine un concurs de infracţiuni, a se vedea C. Duvac, op. cit., p. 52.

[37] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 94. Pentru practică judiciară, a se vedea: D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în Buletin documentar nr. 1/2004 al PNA, p. 2; D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în Revista de drept penal nr. 3/2000, pp. 124 şi urm.

[38] Potrivit art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006: „averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei –, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de procedura civilă”.

      [39] N. Neagu, în lucrarea colectivă V. Dobrinoiu, I. Pascu ș.a., Codul penal comentat, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, p. 392.

      [40] A se vedea C. Duvac, Bancruta frauduloasă, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Ed. Universul Juridic, p. 346. A se vedea în același sens și N. Neagu, op. cit., p. 392. În consens cu opinia reprodusă, autorul arată: „Ascunderea unei părţi din activul averii debitorului poate îmbrăca fie forma unei acţiuni de dosire, sustragere sau însuşire a unei părţi din active, fie doar o formă de neevidenţiere în evidenţele contabile a unor părţi din active”.

[41] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 65.

[42] A se vedea N.L. Pârvu, op. cit., p. 34.

[43] Profesorul V. Paşca, pe bună dreptate, arată, pe de o parte, că atât înfăţişarea unor datorii inexistente, cât şi prezentarea unor sume de bani nedatorate înseamnă acelaşi fapt de mărire artificială a pasivului debitorului, iar, pe de altă parte, că ambele modalităţi constau într‑o falsificare a evidenţelor debitorului (V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 67).

[44] A se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 335, care apreciază că această modalitate poate fi comisă şi oral. În sens contrar, a se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 67.

[45] Pentru un caz în care s‑a reţinut această modalitate infracţională, a se vedea ICCJ, s. pen., dec. nr. 1501/2006, disponibilă pe www.scj.ro.

[46] A se vedea Cas. II, dec. nr. 256/1909 (apud V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, p. 112).

[47] A se vedea V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, p. 68.

[48] În prima opinie, exprimată după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006, s‑a apreciat că sunt posibile două interpretări care beneficiază de argumente egale, astfel că trebuie să se dea satisfacţie regulii potrivit căreia, în caz de îndoială, se va da interpretarea mai favorabilă făptuitorului, respectiv că a transformat modalitatea prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. b) într‑o infracţiune de rezultat. Prin urmare, dacă nu se dovedeşte fraudarea efectivă a cel puţin unui creditor, făptuitorul poate fi sancţionat pentru o infracţiune de fals şi pentru o alta de uz de fals (N.L. Pârvu, op. cit., p. 35).

[49] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 82.

      [50] Pentru această opinie, a se vedea C. Duvac, op. cit., p. 56. Autorul arată că raportul dintre cele două modalităţi infracţionale este unul de specialitate, iar nu de intersectare. Menţionăm că, de lege lata, corelaţia dintre cele două forme infracţionale – cea prevăzută la lit. a) şi cea descrisă la lit. b) – este de intersectare, întrucât simpla falsificare a unui document ce constituie evidenţă a debitorului, fără fraudarea vreunui creditor, realizează conţinutul perfect al primei variante, dar nu se poate spune că în toate cazurile în care este fraudată o persoană este întrunit conţinutul celei de‑a doua modalităţi infracţionale. Raportul de intersectare existent între cele două înseamnă că modalităţile infracţionale în discuţie au cel puţin un element în comun – falsificarea unor evidenţe aparţinând debitorului –, dar au şi diferenţe specifice. În cazul falsificării, diferenţa o constituie împrejurarea că falsificarea nu trebuie să producă şi un rezultat, respectiv fraudarea altor persoane decât creditorii debitorului. De exemplu, fraudarea deţinătorilor de obligaţiuni sau a asociaţilor. Diferenţa specifică a modalităţii prevăzute la lit. b) este că aceasta este necesar să aibă ca urmare fraudarea creditorilor debitorului. Corelaţia dintre cele două modalităţi infracţionale comparate nu este una de tipul gen‑specie (parte‑întreg), deoarece o asemenea corelaţie presupune un raport de includere (incluziune, înglobare) a „părţii” [care, în situaţia noastră, este modalitatea prevăzută la lit. b) teza a II‑a] în „întreg” [care, în situaţia noastră, este modalitatea prevăzută la lit. a) teza întâi]. Or, constatăm că, în funcţie de datele existente în fiecare caz în parte, putem avea fie conţinutul uneia, fie al celeilalte dintre cele două modalităţi infracţionale. O corelaţie de tipul parte‑întreg există, de pildă, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale (care aici este partea) în raport cu infracţiunile de abuz în serviciu (contra intereselor persoanelor sau contra intereselor publice). Cu alte cuvinte, pentru a exista un raport gen‑specie, trebuie să ne aflăm în situaţia în care orice prezentare a unor sume de bani nedatorate, care nu are ca urmare fraudarea creditorilor, să fie încadrată în prevederile art. 143 alin. (2) lit. a) teza întâi. Însă, este posibil ca o asemenea faptă să nu poată fi încadrată în prevederile art. 143 alin. (2) lit. a) teza întâi, de pildă, dacă „actul” în care este consemnată suma nedatorată nu face parte din categoria „evidenţelor”. De asemenea, dacă se acceptă că fapta poate fi comisă oral, nu putem discuta despre „falsificare”. Aşadar, pe baza textului incriminator prevăzut de art. 143 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, considerăm că incidenţa simultană a art. 143 alin. (2) lit. a) – în ceea ce priveşte falsificarea evidenţelor – şi lit. b) din Legea nr. 85/2006 este exclusă dacă este vorba de una şi aceeaşi faptă de falsificare a evidenţelor debitorului. Dacă nu există o urmare imediată sub forma fraudării unui creditor nu poate fi reţinută decât falsificarea prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a), iar dacă falsificarea are ca rezultat fraudarea unui creditor, fapta de falsificare nu poate fi încadrată decât în prevederile art. 143 alin. (2) lit. b). Şi în cazul în care este fraudată o persoană care nu are calitatea de creditor, falsificarea evidenţelor debitorului este încadrabilă în dispoziţiile art. 143 alin. (2) lit. a). În toate celelalte ipoteze, vom fi în prezenţa unei alte infracţiuni sau activitatea imputabilă făptui­torului nu va realiza conţinutul unei infracţiuni.

      [51] În practica judiciară, s‑a reţinut că nu poate fi angajată răspunderea penală a unei avocate care, pe baza înscrisurilor prezentate de client, a promovat o cerere neîntemeiată (ICCJ, s. pen., dec. nr. 1046/2010, disponibilă pe www.scj.ro).

[52] A se vedea Cas., 1912 (apud V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 111).

[53] A se vedea M. Zarafiu, op. cit., p. 76.

[54] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 70; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 165.

[55] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 70; A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 358.

[56] V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 165.

[57] Ibidem.

[58] A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 358. Autorii vorbesc despre existenţa unei infracţiuni progresive.

[59] A se vedea şi V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 71.

[60] A se vedea ICCJ, s. pen., dec. nr. 2574/2010. Potrivit acestei decizii: „acţiunile diferite specifice conţinutului constitutiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă redată sunt grefate pe starea de insolvenţă (incapacitate de plată, faliment) a societăţii. Între aceste acţiuni şi starea de încetare a plăţilor nu trebuie să existe o legătură de cauzalitate, fiind suficient ca acestea să preceadă, să însoţească ori să fie posterioare acestei stări, pentru a‑i conferi acesteia un caracter fraudulos prin denaturarea ori ascunderea situaţiei economice reale a societăţii” (disponibilă pe www.scj.ro).

[61] Pentru această controversă, a se vedea: V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, pp. 154‑160; R. Slăvoiu, Unele aspecte referitoare la infracţiunea de bancrută frauduloasă, în Dreptul nr. 3/2006, p. 215. A se vedea şi Cas. II, dec.
nr. 1518/1942, în Codul comercial comentat, op. cit., p. 600.

      [62] A se vedea V. Paşca, Legea privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare. Infracţiunea de bancrută frauduloasă, în Revista de drept penal nr. 3/1995, pp. 40‑42. Pentru aceeaşi opinie, a se vedea H. Diaconescu, op. cit., p. 250. Profesorul V. Paşca apreciază că, „dacă starea de încetare a plăţilor constituie o condiţie necesară şi suficientă pentru declanşarea procedurii comerciale a reorganizării judiciare şi a falimentului, ea constituie o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru declanşarea acţiunii penale pentru bancruta frauduloasă” (în Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 52).

      [63] A se vedea: A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 359; R.M. Stănoiu, în G. Antoniu, C. Bulai ş.a., Practică judiciară penală, vol. V, Ed. Academiei, Bucureşti, 1998, p. 302. În ceea ce priveşte modalitatea înstrăinării unei părţi din active în frauda creditorilor, jurisprudenţa interbelică era favorabilă ideii potrivit căreia pentru existenţa infracţiunii este necesară condiţia preexistenţei hotărârii de declarare a falimentului (Cas. II, nr. 1518/1942, în Codul comercial comentat, op. cit., p. 600).

      [64] A se vedea, de pildă, CSJ, s. pen., dec. nr. 4084/2003 (disponibilă pe www.scj.ro).

      [65] A se vedea Al. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 41.

      [66] A se vedea V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, p. 160.

      [67] A se vedea A. Jurma, op. cit., p. 116. În practica judiciară, inclusiv a instanţei supreme, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006, se considera că declararea judiciară a falimentului era situaţia premisă pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă (a se vedea CSJ, s. pen., dec. nr. 1245/2003, disponibilă pe www.scj.ro). Pentru alte trimiteri la jurisprudenţă, a se vedea: R. Slăvoiu, op. cit., p. 212; Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 242. Pentru mai multe date referitoare la această problemă, a se vedea şi: C. Balaban, op. cit., p. 98; N. Grofu, Bancruta frauduloasă şi starea de insolvenţă, în Revista română de drept penal nr. 2/2003, pp. 104‑105; C. Balaban, Bancruta frauduloasă. Controverse, în Revista română de drept penal nr. 4/2002, pp. 108‑109; D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în Revista română drept penal nr. 3/2000, pp. 124‑125;
M. Zarafiu, op. cit., p. 74; T. Medeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 367; P. Dungan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Presa Universitară Română, Bucureşti, 2003, p. 126.

      [68] A se vedea: C. Balaban, op. cit., pp. 98‑99; S. Bogdan, Comentariu asupra infracţiunii de bancrută frauduloasă, în M. Șcheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 276. Autorii consideră că cerinţa declanşării falimentului pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă nu este de natură să ofere o protecţie reală creditorilor faţă de manoperele de fraudare ale unor debitori.

      [69] Ceea ce are importanţă din punct de vedere penal este insolvenţa de fapt (virtuală), iar nu insolvenţa declarată.

      [70] A se vedea A. Jurma, op. cit., p. 114.

      [71] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 53.

      [72] Ibidem, p. 54.

      [73] Sub imperiul reglementării anterioare, în doctrină s‑a apreciat că varianta normativă prevăzută de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990 putea fi săvârşită fără declanşarea procedurii falimentului. A se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., pp. 356‑357.

[74] A se vedea N.L. Pârvu, op. cit., p. 36.

[75] În practica judiciară, s‑a apreciat că este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă, în cazul în care din actele şi lucrările dosarului, respectiv din încheierea judecătorului‑sindic prin care s‑a declanşat procedura falimentului şi procesele‑verbale încheiate de lichidator rezultă că inculpatul, în cunoştinţă de cauză, a procedat la înstrăinarea unei societăţi comerciale, deşi avea cunoştinţă de declanşarea procedurii falimentului şi şi‑a manifestat disponibilitatea de a achita integral suma datorată creditoarei (a se vedea CSJ, s. pen., dec. nr. 72/2003, disponibilă pe www.scj.ro).

        [76] A se vedea ICCJ, s. pen., dec. nr. 824/2009, disponibilă pe www.scj.ro.

[77] Ibidem.

[78] A se vedea Cas. III, dec. nr. 104/1942, citată în Codul comercial adnotat, op. cit., pp. 599‑600. În perioada în care era în vigoare art. 276 din Legea nr. 31/1990, în doctrină a fost exprimată opinia conform căreia este realizat conţinutul acestei infracţiuni, dacă se înstrăinează o parte însemnată din activul societăţii (a se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 214).

        [79] Pentru această accepţiune a cerinţei fraudării creditorilor, a se vedea: M. Gorunescu, op. cit., p. 17; C. Duvac, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 354.

[80] A se vedea: A. Ungureanu, Infracţiuni referitoare la constituirea, funcţionarea, fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, în RDC nr. 2/1996; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 166.

       [81] Pentru detalii, a se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 169.

       [82] A se vedea E. Derdişan, Dicţionar de termeni juridici, Ed. Proteus, Bucureşti, 2006, p. 182.

       [83] A se vedea Cas. II, dec. nr. 5280/1930, în Codul comercial comentat, op. cit., p. 603.

Adauga un comentariu