APA, AURUL ŞI ECONOMIA

Cei mai mulți dintre noi, atunci când compară valoarea apei cu cea a aurului sau a altor lucruri foarte scumpe, dar care nu sunt absolut necesare pentru existenţa omului, foarte probabil vor spune că aurul sau celelalte bunuri de lux sunt evident mult mai valoroase decât apa.

Gândind din punct de vedere economic, trebuie să ne raliem majorității și să constatăm faptul evident că prețul de cumpărare al aurului, raportat la aceeași unitate de măsură (kilogramul, de pildă), este de mii de ori mai mare decât cel al apei.

Dacă schimbăm perspectiva sau planul și privim cele două lucruri – apa și aurul – din punct de vedere fiziologic, în mod paradoxal, observăm că numai apa este un element necesar pentru supraviețuirea omului, în timp ce aurul nu are o asemenea funcțiune. Dacă ne imaginăm că ne este foarte sete şi nu avem apă, dar avem aur, iar posibilităţile de obţinere a apei sunt foarte limitate tot aurul din lume nu ne poate ameliora setea. Și atunci, ne întrebăm de ce există această diferență de valoare economică între cele două bunuri? Cum se explică acest paradox?

Această contradicție aparentă între prețul de achiziție și importanța nevoilor pe care le satisfac cele două bunuri comparate este explicată de valoarea fiecărei unități de produs deținută. Fiecare kilogram de aur este la fel de valoros, indiferent de cantitatea aflată în proprietate, dar în cazul apei lucrurile nu stau așa, întrucât aceasta, de regulă, se găsește din abundență și creșterea cantității deținute determină scăderea radicală a prețului în raport de unitatea de măsură.

Cu cât un lucru este mai rar, este foarte probabil ca el să fie cu atât mai scump. Intră în categoria despre care discutăm aici pietrele prețioase (diamantele, perlele ș.a.), bunurile foarte rare, bunurile fabricate în număr foarte mic ori în cantități mult sub cele pe care le poate absorbi piața de profil etc.

Valoarea economică a unui lucru – element corporal sau necorporal din lumea înconjurătoare – este, în majoritatea cazurilor, rezultatul jocului cererii și ofertei, dar și al utilității sale marginale, concept relevat cu ajutorul exemplului de mai jos.

O persoană simte nevoia aproape de nestăvilit de a-și îndulci sufletul cu niște bomboane de ciocolată, astfel că şi-a procurat astfel de produse. Pe măsură ce numărul bomboanelor mâncate de aceasta creștea, scădea în mod proporțional și dorința ei de a consuma asemenea delicatese. Or, dacă discutăm despre produse de utilitate marginală, valoarea acestora pentru consumator este similară, indiferent de numărul sau cantitatea deţinută.

Produsele-unicat, produsele cu ediție limitată, operele artistice originale și, în general, toate bunurile la care accesul achiziționării este restricţionat de preţurile exorbitante sunt evaluate potrivit unor factori sau criterii atipice, între care un loc important îl ocupă factorii de natură psihologică, precum: ostentația puterii; snobismul; pasiunea deosebită pentru artă; scopul speculativ al consumatorului.

Sunt oameni pentru care deținerea lucrurilor scumpe, la care accesul este foarte limitat, le conferă o satisfacție deosebită, izvorâtă din reprezentarea potrivit căreia cei care nu pot dobândi astfel de bunuri îi invidiază și râvnesc la poziția lor.

Alții pur și simplu, din snobism, copiază tot ce văd la cei care pe care îi consideră reprezentativi pentru ei. Dacă X are o mașină Bugatti Veyron atunci vrea și snobul, fără să se întrebe de ce sau pentru ce este utilă.

Categoria pasionaților pentru artă sau produse-unicat ori a speculanţilor de astfel de produse este cea mai insolită, ajungându-se la situația în care o piesă de artă sau un alt produs unicat (de epocă, spre exemplu) să coste zeci sau sute de milioane de dolari SUA.

Un exemplu este suficient pentru a ilustra această clasă specială de consumatori. Tabloul „Salvator Mundi”, pictat de Leonardo da Vinci, a fost achiziţionat în 2017 la preţul de 450 milioane de dolari SUA. Pentru a reliefa aspectul că opera nu era una care să strălucească fără a fi cunoscut autorul său, se pare că aceasta a fost vândută în 1958, de către casa de licitaţii Sotheby, cu doar 60 de dolari SUA. Faptul că acest tablou a fost pictat de către Leonardo da Vinci s-a aflat abia în 2005, apoi a fost restaurat şi expus (începând cu 2011), iar la numai doi ani (2013), Dmitri Ribolovlev a cumpărat-o cu 127,5 milioane de dolari SUA şi în 2017 a revândut-o cu incredibila sumă de aproape un jumătate de miliard de dolari SUA.