All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

CÂT DE MACHIAVELIC ŞI CÂT DE ACTUAL ESTE NICCOLÒ MACHIAVELLI?

 

Nu de puţine ori, pentru a justifica sau legi­tima anumite comportamente imorale sau con­trare legii ori pentru a le atenua sau justifica efec­tele negative, cei cărora aceste conduite le aparţin fac apel la sintagma scopul scuză mijloacele[1].

Cu alte cuvinte, aceştia susţin sau sugerează că, dacă scopul este nobil sau măreţ, mijloacele folosite pentru atingerea acestuia sunt pe un plan inferior şi nu contează prea mult natura instru­mentelor utilizate, în special în cazurile în care finalitatea urmărită este obţinută.

Auzim, deseori, expresii de tipul: victime cola­terale, pierderi inevitabile, erori scuzabile, efecte neimputabile ş.a. Prin aceste sintagme, cei care au vizat obţinerea unor scopuri, considerate de inte­res public, dar prin modalităţi care îndeobşte nu le fac cinste, de fapt încearcă îndulcirea situaţiei.

Plecând de la conţinutul lucrării Principele (1513, Florenţa), care a făcut istorie şi vâlvă cum puţine cărţi ale vremii au reuşit, în sânul opiniei publice şi în rândul intelectualilor a câştigat teren ideea că autorul acestei cărţi, Niccolò Machiavelli, a promovat în lucrarea sa teza potrivit căreia sco­purile politice pot fi atinse prin orice mijloace[2].

Mai mult decât atât, ca urmare a succesului cărţii Principele, au apărut termenii machiavelic (adj. – diabolic, drăcesc, comportare fără scrupule, perfidă, vicleană) şi machiavelism (s.n. – sistem politic, bazat pe lipsa de scrupule, echivalent cu amoralitatea politică). În psihosociologia modernă, termenul machiavelism este folosit în accepţiunea de atitudine, reflectată în tendinţa de a manipula comportamentul altora în vederea atingerii pro­priilor scopuri, iar personalitatea machiavelică este considerată ca fiind un atribut al oamenilor care se manifestă în acest fel, adică fără scrupule, prin mijloace dolosive sau cu perfidie.

Această conversiune în epitet a numelui ma­relui diplomat şi filosof florentin se pare că se datorează Ordinului Iezuiţilor[3]. Ca o ironie, ter­menul iezuit este, la rândul său, asociat cu ipo­crizia sau viclenia[4]. Se impune precizarea că această convertire a numelui purtat de autorul Principelui[5] în epitet (machiavelic) este o nedrep­tate ce i s‑a făcut lui Machiavelli, deoarece sensul celor scrise de el în carte a fost deformat, cel puţin parţial. În realitate, Machiavelli nici măcar nu a folosit în cartea sa sintagma scopul scuză mij­loacele.

Fragmentul relevant în această chestiune este următorul: „faptele tuturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor”.

Cartea lui Machiavelli este departe de a fi ma­chia­velică. Din simpla lectură a pasa­jului operei Principele, reprodus mai sus, rezultă distanţa semantică, faţă de sensul corect, a inter­pretării conform căreia, pentru realizarea sco­pu­rilor politice, pot fi folosite orice mijloace, indi­ferent de natura acestora.

De fapt, lucrarea a fost destinată lui Lorenzo al II‑lea de Médici, pe care autorul a vrut să‑l înveţe cum să devină un bun conducător.

Dintr‑o altă perspectivă, ca rezultat al propriei experienţe politice şi diplomatice, pe care ilustrul gânditor florentin a dobândit‑o în calitate de cancelar al Republicii Florentine, opera lui Machiavelli are o valoare ce o plasează mult dea­supra societăţii medievale, reuşind să traverseze secolele şi să‑şi păstreze în parte actualitatea, deoa­rece sub anumite aspecte aceasta se potri­veşte politicii contemporane.

În capodopera Principele, Machiavelli prezintă ceea ce probabil mulţi conducători ai vremurilor anterioare sau contemporane lui foloseau, respec­tiv metodele sau mijloacele prin care el considera că guvernanţii puteau dobândi şi menţine puterea politică.

Până la Machiavelli, cetatea şi omul au fost considerate obiect comun al gândirii politice, dar, prin tezele strălucitului literat, omul a trecut în planul secund, în prim‑plan rămânând statul, alături de noua apariţie pe scena publică, socie­tatea civilă, care a trecut în locul individului[6].

Iată câteva dintre cele mai importante idei ale operei Principele:

  • dacă ştii să prevezi din timp lucrurile, însuşire care nu‑i este dată decât omului înţelept, poţi să înlături cu uşurinţă relele care se ivesc; dar dacă nu le‑ai văzut dinainte şi, în consecinţă, le laşi să se dezvolte până când oricine poate să le constate, este prea târziu să mai poţi face ceva împotriva lor[7];
  • firea popoarelor este schimbătoare, fiind mai uşor să‑i convingi pe oameni de un lucru decât să‑i faci să fie fermi în această convingere[8];
  • acela care ajunge principe prin favoarea poporului trebuie să şi‑l păstreze prieten, lucru care‑i va fi uşor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit[9];
  • deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească[10];
  • este mai înţelept să‑ţi păstrezi reputaţia de om zgârcit, care îţi creează o faimă proastă, dar lipsită de ură, decât să vrei să‑ţi câştigi faima de om darnic şi pentru aceasta s‑o dobândeşti pe aceea de om lacom şi jefuitor, ceea ce va însemna atât dezo­noarea, cât şi ura oamenilor[11];
  • în politică şi cunoaştere trebuie să plecăm de la realitate, iar nu de la ceea ce ar trebui să fie;
  • principele trebuie să se facă în aşa fel temut încât, dacă nu‑şi câştigă iubirea supuşilor, să evite însă ura lor[12];
  • principele trebuie să fie viclean ca vulpea şi puternic ca leul[13]. Unui lider politic îi este indispensabil să ştie să fie atât animal, cât şi om[14];
  • faptele tuturor oamenilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Post factum, mijloacele vor fi considerate mereu oneste[15];
  • un principe care nu este el însuşi înţelept nu va putea să fie sfătuit cu folos, afară de cazul în care, printr‑o întâmplare, îşi pune toată încrederea într‑un singur om care l‑ar călăuzi în toate, iar acesta ar fi un om desăvârşit prin înţelepciunea lui, dar un astfel de om i‑ar lua curând puterea; înţelepciunea principelui nu poate să fie exclusiv rodul sfaturilor bune ale supuşilor săi[16];
  • soarta este stăpână pe jumătate din acţiu­nile noastre, dar ne îngăduie să cârmuim noi cealaltă jumătate[17].

În esenţă, spre deosebire de gânditorii repre­zentativi antici (Platon, Aristotel, Socrate, Cicero ş.a.), care insistau pe etica politică sau pe cap­tarea bunăvoinţei populare, Machiavelli, fiind prin excelenţă pragmatic, susţinea că principele (con­ducătorul) trebuie să obţină ordinea socială[18] folosind cu viclenie de fiară puterea de care di­pune, dar având grijă să evite ura poporului, care‑i poate periclita poziţia.

Scopul scuză mijloacele? Este o întrebare de mare actualitate şi, nu de puţine ori, chiar în secolul al XXI‑lea, primeşte răspunsuri care confirmă, cel puţin parţial, tezele lui Machiavelli, formulate cu peste 500 de ani în urmă.

Sigur, între timp, societatea medievală a dis­părut, s‑a născut şi a dispărut epoca modernă, au apărut doctrinele politice clasice (liberale, socia­liste, comuniste etc.), omenirea a purtat sute de războaie, dintre care două au avut caracter mon­dial, şi am ajuns în era digitală, pe care, în mod cert, Machiavelli nu a anticipat‑o. Dar, în pofida acestor transformări radicale, acesta rămâne actual.

Machiavelli nu a fost însă machiavelic, în accep­ţiunea comună atribuită acestui termen, cel mai puternic argument în sprijinul acestei afirmaţii constituindu‑l chiar opera sa, Principele. Celor care nu cred le recomand lectura lucrării sale.

În realitate, aşa cum remarca academicianul Alexandru Balaci, „întreaga operă şi viaţă a lui Niccolò Machiavelli este un lung strigăt de chemare pentru construirea visului naţional italian[19].

Într‑adevăr, deşi există argumente care pot susţine opinia că opera lui Machiavelli promovează amoralitatea politică, între coperţile cărţii Prin­cipele pot fi găsite argumente cel puţin la fel de grele în favoarea punctului de vedere că părintele politicii (şi descoperitorul acesteia) nu era altceva decât un ideolog al raţiunii de stat, fundamentată pe teza prevalenţei interesului colectiv (naţional, patriotic) în raport cu cel individual. Pentru Machiavelli, arta de a guverna este subordonată forţelor raţiunii, care trebuie înţelese în pro­funzime şi apoi orientate spre realizarea intere­sului general (colectiv).

Machiavelli, adept al separării moralei comune şi a religiei faţă de politică, a promovat ideea că, deşi conducătorii trebuie să ţină seama de cele două domenii ale spiritualităţii umane, politica are morala ei. Morala politică este una „statală, cetă­ţenească, bazată pe principiul fundamental al respon­sabilităţii omului în faţa istoriei[20]. În con­cepţia lui Machiavelli, esenţa moralei de stat constă în subordonarea individului faţă de inte­resele societăţii (colectivităţii), care sunt superioare celor individuale, întrucât fiecare om care concură la realizarea intereselor generale (statale, colective, patriotice) contribuie, în acelaşi timp, în mod indirect, la progresul individual. Prin aceasta, de fapt, Principele a devenit cartea republicanilor, deoarece recomandările sale nu sunt pentru binele sau mai binele conducătorilor ori prin­ci­pilor, ci pentru cel al oamenilor ce intră în alcă­tuirea statului[21].

Machiavelli a contribuit la apariţia statului naţio­nal laic italian şi este un reper esenţial al sus­ţinătorilor separării politicii de religie şi morală.

Focalizându‑ne atenţia asupra prezentului, scrutând peisajul politic contemporan, nu ar trebui să fie considerată o mare îndrăzneală afir­maţia potrivit căreia oamenii politici ai zilelor noastre încă se inspiră din ideile lui Machiavelli.

În prezent, discutăm despre alte teme sau orientări, precum: globalism, naţionalism, ecolo­gism, comunism, fundamentalism, europenism şi multe alte curente de gândire politică. De ase­menea, se vorbeşte de corectitudine politică (politically correct)[22], care promovează protecţia vulnerabilităţilor, se consolidează doctrina dreptu­rilor omului, care are o poziţie recunoscută în toate regimurile democratice, îşi face un loc evi­dent doctrina de securitate contra terorismului ş.a.

Însă, uitându‑ne la modul cum se prezintă oamenii politici pe scena guvernării, indiferent de tipul de regim politic în care activează, constatăm că aproape toţi aplică aforismul atribuit lui Machiavelli, potrivit căruia scopul scuză mijloacele.

Fie că privim spre regimurile politice din răsărit (cu unele excepţii, cum ar fi Japonia), fie că ne uităm spre apus (iarăşi cu unele excepţii, cum ar fi regimurile autoritariste din America Latină), se observă că ideile ilustrului gânditor florentin sunt încă întâlnite şi utilizate în practica politico‑socială, mai mult sau mai puţin evident, respectiv în actul de guvernare şi în cadrul relaţiilor sociale.

Astfel, dacă în est pare mai vizibilă aplicarea în practică a tezei că principele (conducătorul) trebuie să fie mai degrabă temut decât iubit, în vest este mai evidentă ideea că principele (con­ducătorul) este necesar să fie puternic şi viclean.

Oamenii politici contemporani, mai ales în statele cu regimuri democratice vechi, în cele mai multe cazuri, beneficiază de pregătire specială pentru a deţine poziţii în conducerea statului. Mulţi dintre aceştia sunt oameni politici din tată în fiu, urmează şcoli speciale şi studiază ştiinţa şi arta politică.

Nu în ultimul rând, se poate constata, cu relativă uşurinţă, faptul că mai toţi conducătorii din zilele noastre stăpânesc sau urmăresc să stăpânească ştiinţa manipulării, în scopul aparent al guvernării în interesul oamenilor. Excepţiile, care se lasă aşteptate, nu sunt multe şi nu fac altceva decât să întărească regula menţionată mai sus.

Revenind la întrebarea din titlu – Cât de machiavelic şi actual este Machiavelli? –, luând în considerare aspectele expuse în cele ce preced, putem spune că acesta nu este cu adevărat machiavelic, dar este încă relativ actual.

În sprijinul acestei afirmaţii, facem trimitere şi la spusele academicianului Alexandru Balaci, unul dintre cei mai mari italienişti români[23], care arăta: „Expresia, mult timp infamantă de machia­velism, s‑a acordat mai ales concepţiei şi autorului tratatului Principelui. Niciodată nu a existat o afirmaţie mai convenţională despre un fenomen cu totul secundar. În realitate, Principele este un spirit rinascimental, iar în opera lui Machiavelli omul este în sfârşit reprezentat ca o fiinţă auto­nomă, care‑şi poate afla în dimensiunile pro­priei personalităţi, ca şi statul de altfel, naşterea, viaţa şi moartea, urmând legile natu­rale ale unui organism viu (…). În realitate, în machiavelismul din Principe, gândirea timpurilor moderne îşi găseşte una dintre principalele sale rădăcini[24].

 

 

 

  [1] Eseul a fost publicat, într-o formă asemănătoare, și în lucrarea Viața prin ochii unui avocat (edițiile 1 și a 2-a), Ed. Universul Juridic, 2018 și 2019.

[2] Machiavelli s-a născut în Florenţa, în 3 mai 1469, şi a decedat în acelaşi oraş, în 21 iunie 1527. Este larg răspân­dită ideea că sintagma scopul scuză mijloacele se regăseşte în lucrarea Principele, apărută în anul 1513 sub condeiul lui Niccolò Machiavelli, despre care se spune că a fost dedicată lui Lorenzo al II-lea de Médici, autorul inspirându-se din faptele lui Cesare Borgia. Principele este o lucrare scurtă, dar densă, despre arta pragmatismului şi a compromisului, despre interesele şi forţa care dictează în politică.

[3] Acest ordin prestigios, cunoscut şi ca Societatea lui Isus, este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice, aflat în serviciul direct al papei. Printre membrii fondatori se nu­mără şi Sfântul Francisc Xavier, după care şi-a luat numele actualul Papă, Francisc I. Se apreciază că Xavier a convertit cei mai mulţi oameni la catolicism din istoria Bisericii, în timpul misiunilor sale în Asia.

[4] Epitet dat unui om ipocrit, intrigant, viclean, perfid.

[5] Epitaful de pe monumentul funerar (scris în latină) are următorul conţinut: „Atât de mare nume are încât nu poate exista laudă adecvată”.

[6] I. Ciocău, Scopul scuză mijloacele, disponibil pe https://socioumane.wordpress.com, accesat la data de
7 ianuarie 2018.

[7] N. Machiavelli, Principele, Ed. Mondero, Bucureşti, 2002, p. 18.

[8] Ibidem, p. 27.

[9] Ibidem, p. 40.

[10] Ibidem, p. 56.

[11] Ibidem, p. 59.

[12] „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit” (Principele, p. 61).

[13] „Să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele şi să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării. Astfel, un stăpânitor înţelept nu poate şi nici nu trebuie să-şi ţină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui şi când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista” (Principele, p. 63).

[14] Ibidem, p. 65.

[15] Ibidem, p. 65. Prin această idee, Machiavelli se apropie de doctrina utilitaristă.

[16] Ibidem, pp. 83-84.

[17] Ibidem, p. 86.

[18] În Principele, Machiavelli spune: „Patria este bine apărată sau cu josnicie sau cu glorie (…)”.

[19] A se vedea prefaţa la opera Principele.

[20] Ibidem.

[21] A se vedea şi J.-J. Rousseau (Contractul social).

[22] Doctrina corectitudinii politice a apărut în S.U.A. şi a fost concepută pentru a descrie limbajul, politicile sau mă­surile destinate evitării dezavantajelor membrilor anumitor grupuri din societate. Mai târziu, doctrina a inclus şi evitarea limbajului necorespunzător sau a comportamentului de exclu­dere, marginalizare sau discriminare a persoanelor deza­vanta­jate sau aflate în situaţii vulnerabile. Se vorbeşte despre drep­tul de a fi vulnerabil. Precizăm că această doctrină este contro­versată, criticii susţinând că este o formă de neomarxism.

[23] Alexandru Balaci (n. 12 iunie 1916 – d. 7 martie 2002).

[24] Al. Balaci, op. cit., p. XII.

Adauga un comentariu