All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

COMPLEXELE ȘI FRUSTRĂRILE PROFESIONALE

Motto: Fericirea și nefericirea sunt efecte ale reprezentărilor noastre despre lucruri sau ființe, pe care le putem controla prin stilul nostru de viață.

Pe terenul psihologiei, într-o accepțiune relativ larg recunoscută, termenul „complex”[1] este considerat ca fiind sentimentul (starea afectivă) de disconfort sau insatisfacție produs de diverși factori sau cauze, precum zestrea biologică, anumite stări maladive, mediul familial sau mediul social. Despre oameni, auzim spunându-se că suferă de anumite complexe, precum: complexul de inferioritate[2], complexul de superioritate[3], complexul Oedip[4], complexul Electra[5], complexul Cain[6], complexul Diana[7], complexul Demostene[8], complexul eșecului[9], complexul de vinovăție[10], complexul de autoritate[11], complexul Cenușăreasa[12]etc. Dintre complexele existente în general, în activitatea profesională pot fi întâlnite complexul de inferioritate, complexul eșecului, complexul Demostene, complexul de vinovăție sau complexul de autoritate.  

În domeniul psihologiei, „frustrarea”[13] constă în sentimentul (starea afectivă) trăit de cei care își văd speranțele năruite ca urmare a unor incapacități obiective sau subiective (spre exemplu, obstacole, privațiuni, dispute sau dificultăți).

Cele două sentimente sau stări afective – complexul și frustrarea – nu trebuie confundate, cu toate că între ele există asemănări puternice, întrucât acestea prezintă și deosebiri. Asemănările constau în faptul că ambele sunt negative și pot avea aceleași cauze (de pildă, mediul social sau stări maladive). Într-adevăr, atât complexele, cât și frustrările sunt sentimente sau stări afective apăsătoare, care se manifestă prin tristețe, furie, dezgust sau frică și în același timp pot fi influențate sau determinate de factori biologici, culturali, familiali, sociali ori de mediu.

Printre deosebirile dintre complexe și frustrări se impune a fi menționată aceea că, de regulă, primele sunt sentimente perpetue sau cu durată limitată temporal, în acest caz având întindere mare, comparativ cu frustrările care sunt stări afective cu durată mică și numai în mod excepțional cu durată întinsă, când se transformă în depresii sau stări patologice.

Altă deosebire dintre cele două stări afective aici analizate se referă la simptomele relevate. În vreme ce primele influențează într-un mod foarte variat stilul de viață (de pildă, izolarea socială, prudența extremă, sensibilitatea extremă etc.), frustrările de regulă se manifestă prin agresivitate (psihică sau fizică) și, mai rar, prin apatie sau resemnare.

De asemenea, complexele, cum este complexul de inferioritate, pot deveni ele însele cauze ale unor frustrări, fără ca situația inversă să fie valabilă, deoarece frustrările nu pot fi cauze ale complexelor.

Din noianul tipurilor de complexe și frustrări, aici doresc să surprind câteva aspecte legate de cele de natură profesională. În activitatea profesională a oricăruia dintre noi pot fi întâlnite persoane complexate sau frustrate, care se manifestă necorespunzător, cu riscul producerii unor consecințe asupra celor în cauză sau asupra celorlalți.

Persoanele care suferă de complexul de inferioritate în activitatea profesională trăiesc emoții neplăcute, suferă și de cele mai multe ori regresează din punct de vedere al competenței sau nivelului la care își derulează profesia sau meseria. În mod excepțional, în cazul persoanelor hipermotivate, se poate întâmpla ca sentimentul de inferioritate, care încă nu s-a transformat într-un complex, să ducă la creșteri spectaculoase în ceea ce privește nivelul profesional.

Nu există, însă, un antidot universal sau panaceu pentru tratarea complexului de inferioritate profesională și nici a celorlalte complexe, dar vestea bună este că ele pot fi învinse sau cel puțin controlate prin schimbareastilului de viață.

În primul rând, complexul trebuie recunoscut și acceptat, apoi se impune (de îndată) schimbarea atitudinii și reconfigurarea conduitei.

În acest sens este recomandabil să ne gândim la spusele lui A. Ellis, conform cărora: „Nu oamenii sau lucrurile ne supără, ci noi ne supărăm singuri crezând că acestea ne pot supăra[14]. Cu alte cuvinte, este util să exersăm arta distanțării de problemă, prin conștientizarea faptului că disconfortul asociat cu situația dificilă în care ne aflăm nu este altceva decât o simplă iluzie, generată de creierul nostru. Or, dacă mintea noastră este cea care a creat iluzia, tot ea este cea care poate îndrepta situația, mai exact să o risipească.

De asemenea, cugetarea de mai jos ar putea fi folositoare: „Eu fac ceea ce am de făcut şi tu faci ceea ce ai de făcut. Nu am venit în această lume pentru a trăi la înălţimea aşteptărilor tale, iar tu nu eşti în această lume pentru a trăi la înălţimea aşteptărilor mele. Tu eşti tu şi eu sunt eu, iar dacă, din întâm­plare, ne întâlnim unul cu celălalt, e minunat” (F. Perls – Rugăciunea Gestalt[15]).

O altă abordare este aceea că fiecare profesionist, indiferent de domeniul în care își exercită activitatea, trebuie să înțeleagă că nu este și nici nu poate fi în mod permanent (continuu) nici cel mai bun și nici cel mai prost, ci este în majoritatea timpului în clasa de mijloc, categoria cea mai consistentă. Să-ți propui să fii cel mai bun într-un domeniu nu-i în sine un lucru rău, dar acest obiectiv trebuie asociat cu ideea de a accepta, din punct de vedere mental, că este foarte probabil să nu ajungi niciodată numărul unu. Este mult mai firesc să gândim așa, deoarece nu putem ajunge toți pe primul loc, astfel că nu este cazul reprezinte o problemă dacă norocul ne-a ocolit, întrucât și acesta joacă un rol oarecare în orice sferă a relațiilor sociale.

Realitatea surprinzătoare este că, cei care ajung să fie campioni într-un domeniu, nu sunt neapărat mai fericiți decât ceilalți competitori, întrucât fericirea provine de la noi, din interior, iar nu din exterior. Deci, nu merită să suferim traume sau frustrări pentru scopuri care nu ne garantează fericirea.

Iată câteva rime, care probabil surprind mai bine această idee:

Nu-mi doresc Oscar sau Nobel.

Deși m-aș obișnui să le dețin:)

Căci eu am sufletul puțin rebel.

Și vreau doar fericire să obțin.

Să obții un foarte mare premiu.

Ori să ai noroc chior la loterie.

Te pot face să te vezi un geniu.

Și să trăiești intensă bucurie.

Dar nu peste foarte mult timp.

Impresia că ești genial dispare.

Și revii pe Pământ din Olimp.

Iar tristețea cea veche reapare.

Așa că nu-i prea plăcut să trăiești.

Cu gândul la premiul cel mare.

Ci mai sănătos este să-ți dorești.

În fiecare zi un premiu oarecare. (Un premiu în fiecare zi)

În ceea ce privește frustrările profesionale, care ne consumă energie psihică și ne cauzează neplăceri sau traume, consider că pot fi uneori prevenite iar când apar și se instalează pot fi anihilate, prin conștientizarea riscului (posibilității) apariției lor, respectiv a existenței acestora (recunoașterii), după caz, autocunoașterea limitelor personale, modificarea scopului sau fixarea unor obiective rezonabile în raport cu nivelul limitelor individuale și reglarea conduitei (comportamentului) în funcție de obiectivele remodelate.

În final, fac trimitere la spusele lui S. Freud, care ne avertizează: „Omul nu trebuie să încerce să îşi elimine com­plexele, ci să caute să ajungă în acord cu ele, căci acestea îi dictează comportamentul în lume[16]”, iar pentru cei care cred în teoria lui A. Adler le amintesc că acesta susținea teza potrivit căreia omul poate învinge complexele și, adaug eu, poate evita ori anihila frustrările.

 

 

 

 

 

[1] Termenul   provine   din   latinescul complexus  (legătură, înlănţuire, îmbinare).

[2] Sentimentul că individul este sub nivelul celorlalți. A. Adler face diferență între sentiment de inferioritate, care este o simplă stare ce-l împinge pe individ să se perfecționeze, decurgând din natura umană (ajutându-l să progreseze) și complexul de inferioritate, care inhibă și resemnează.

[3] Conduita compensatorie a unor indivizi care suferă de complexul de inferioritate.

[4] Atracția fiului față de mamă.

[5] Atracția fiicei față de tată.

[6] Ostilitatea fraternă.

[7] Refuzul feminității.

[8] Dorința de a compensa o vulnerabilitate sau dizabilitate prin oratorie.

[9] Frica de eșec.

[10] Sentimentul produs de comiterea unei fapte antisociale, care produce efecte asupra conduitei viitoare. Culpabilizarea poate fi reală sau imaginară.

[11] Se manifestă prin autoritate excesivă, rebeliune față de autoritate sau supunere.

[12] Inhibarea copilului prin comportarea părinților sau celor care se ocupă de creșterea sa.

[13] Termenul provine din latinescul frustratio (eșec, așteptare zadarnică, dezamăgire).

[14] A. Ellis (1913‑2007).

[15] F. Perls (1893‑1970).

[16] S. Freud (1856‑1939).

 

 

 

Adauga un comentariu