All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

DEMOCRAŢIA FĂRĂ STATUL DE DREPT: O ALTFEL DE DICTATURĂ

Motto: Orice democraţie este imperfectă pentru simplul motiv că nu poate să existe o altfel de democraţie decât imperfectă (L. Boia[1])[2].

În societatea postmodernă se simte un fior de fatalism al totalitarismului, care parcă transpiră și din spusele-avertisment ale lui J.K. Revel, conform cărora: „Până la urmă, s-ar putea dovedi că democrația este un accident al istoriei, o scurtă paranteză ce se închide sub ochii noștri[3].

Plecând de la premisa că nu există democraţie pură (perfectă), deoarece examinând cu atenţie sporită chestiunea limitelor democraţiei, ajungem să ne îndoim de posibilitatea existenţei demo­craţiei perfecte.

Să luăm un exemplu. Cine face legile? Răs­punsul obişnuit la această întrebare este că legiui­­torul. Mai concret, răspunsul ar trebui să fie că legislativul (Camera Deputaţilor, Camera Reprezentanţilor, Camera Lorzilor, Senatul ş.a.) este cel care elaborează actele normative. În realitate, se constată că, de cele mai multe ori, legile pe care le adoptă legiuitorul sunt impuse de executiv (de Guvern), care elaborează multe dintre proiectele de lege. Mai mult, în mod excepţional, chiar executivul poate legifera. Dacă ne referim la cele mai frecvente situaţii practice, de fapt, conţi­nutul normelor juridice este redactat fie de spe­cialişti din executiv, fie de specialişti externi, care nu sunt nici legaţi şi nici preocupaţi de voinţa poporului, ci foarte probabil de crezul lor profesional.

În cazurile în care iniţiativa legislativă provine din interiorul forului legislativ, se aplică proce­durile stabilite de acesta. Dar şi în aceste cazuri, cei care fac propunerile, ce ulterior se transformă în legi, nu rareori apelează, pentru redactarea conţinutului normelor juridice, la persoane de specialitate.

Aşadar, în multe situaţii, din perspectivă poli­tică, voinţa legiuitorului este de fapt decizia (hotă­rârea) liderului sau liderilor partidului politic ori coaliţiei de guvernare care deţine majoritatea aleşilor în legislativ. În aceste condiții, se mai poate susţine că liderii menţionaţi mai sus au fost aleşi de popor? La o analiză atentă, observăm că nu este chiar aşa, deoarece conducătorii respectivi nu au fost aleşi prin vot universal şi direct, ci eventual prin scrutine de partid. De pildă, în România, singurul om politic care are legiti­mitate naţională, dar care nu are rol legislativ direct, este preşedintele republicii.

Deopotrivă, din punct de vedere strict tehnic, nu de puţine ori, voinţa legiuitorului este, în realitate, manifestarea de voinţă a unor specialişti sau experţi în domeniile reglementate de actele normative adoptate de forul legislativ.

In abstracto, se spune că poporul îşi alege re­pre­zentanţii prin care exercită puterea. In concreto, însă, pe cine alege poporul? La alegeri poporul votează optând între mai multe variante limitate.

Deşi se spune că oricine poate candida, că oricine poate fi ales preşedinte, parlamentar etc., lucrurile nu stau chiar aşa. Pentru a fi un can­didat vizibil sau cu şanse reale sunt necesare resurse, pe care nu întotdeauna le deţin cei mai buni posibili candidaţi.

Listele cu cei care candidează sunt întocmite de liderul partidului sau de către un număr restrâns de persoane. În orice caz, nu există o concurenţă reală, democratică şi egală între persoanele care doresc să figureze pe buletinele de vot la alegeri.

Dacă ne uităm la scrutinele din ultimii ani, constatăm că, de regulă, cei care sunt aleşi nu sunt realmente cei doriţi de popor. Poporul alege spunând: Dau votul meu celui mai bun dintre cei care candidează.

Pe baza aspectelor relevate mai sus, se poate desprinde concluzia că, în societatea contem­porană (în fapt, așa a fost dintotdeauna), nu există democraţie în sens propriu, deoa­rece poporul nu deţine puterea în mod efectiv. În societăţile democratice (numite deschise) contemporane, realmente, puterea este a celor care stabilesc can­didaţii în alegeri, componenţa membrilor executi­vului, conducerile instituţiilor fundamentale etc.

Nici reacţiile poporului la actele de guvernare, considerate de către acesta contrare voinţei sale, nu reprezintă exercitarea puterii de către cetăţeni, ci mai degrabă acestea sunt forme prin care o parte a poporului urmăreşte impunerea unor obiec­­tive privind guvernarea sau blocarea unor măsuri neconvenabile luate sau care urmează a fi dispuse de factorii politici.

Deşi este folosită butada potrivit căreia po­porul are întotdeauna dreptate, pot exista şi cazuri când poporul nu ştie ce vrea sau când urmăreşte atingerea unor finalităţi contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute şi care trebuie garantate de sistemul juridic. Istoria, veche sau recentă, consemnează astfel de situaţii, în care poporul s‑a înşelat şi a dat sau a fost constrâns să dea pu­terea în mâna unor dictatori.

În final, ne întrebăm din nou: Ce este demo­craţia? Îndrăznim să spunem că nu există demo­craţie fără stat de drept autentic, chiar dacă şi atunci rămâne perfectibilă. De asemenea, fără drepturi şi liber­tăţi garantate de un sistem judiciar funcţional democraţia este falsă sau o este o dictatură mascată.

Dacă oamenii politici şi toţi cei care exercită pre­rogative ale puterilor statale nu sunt sau nu devin dictatori, ci acceptă dictatura legilor adop­tate conform Constituţiei, putem spune că, deşi departe de a fi perfect, democraţia este cel mai perfor­mant sistem politic creat de om. În caz contrar, este vorba despre de o altfel de dictatură (mascată).

 

 

[1] A se vedea articolul www.historia.ro/sectiune/gene ral/articol/lucian-boia-democratia-noastra-e-mai-democratica-decat-cea-interbelica, accesat la data de 7 ianuarie 2018.

[2] Eseul a fost publicat, într-o formă asemănătoare, și în lucrarea Viața prin ochii unui avocat (edițiile 1 și a 2-a), Ed. Universul Juridic, 2018 și 2019.

[3] Citat de S. Critchley, În faza cu fotbalul, Ed. Baroque Books & Arts.

Adauga un comentariu