All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

DISCREȚIA ȘI INDISCREȚIA

 

În sensul său cel mai pur, indiscreția este conduita unui om care dezvăluie sau divulgă informații confidențiale sau nepublice (secrete) încredințate de altul sau pe care le cunoaște din alte surse. În sens larg (lato sensu), indiscreția cuprinde și grosolănia, lipsa de delicatețe, lipsa de măsură în vorbire s.a. Indiscreția este, până la urmă, un defect sau cusur uman ce se încadrează în categoria viciilor.

În opoziție, discreția este antonimul indiscreției, întrucât este o calitate umană, care se manifestă prin conduita de a ține nedestăinuit un secret, de afi reținut sau rezervat. Sigur, prin discreție se poate înțelege și belșug, cum se întâmplă în cazul expresiei are la discreție (are cât vrea, după bunul plac). Însă, în acest context nu am în vedere un astfel de sens al discreției, ci numai sensul contrar (antonimic) indiscreției.

Se spune că doi oameni pot ţine un secret, numai dacă doar unul dintre ei îl ştie.

Sunt oameni care au dorința aproape invincibilă de a scormoni în viața privată a celorlalți și apoi de a divulga ceea ce au aflat. Dintre aceștia, unii au convingerea că procedează normal, plecând de la premisa că nu există lucruri tainice, iar alții, deși cunosc limitele decenței și ale indecenței, simt nevoia soră cu irezistibilitatea de a comunica date sau informații confidențiale ori secrete despre alții.

La prima vedere, discreția și indiscreția țin mai mult de morală, de conviețuire socială, și mai puțin de lege. Aprofundând legislația, se poate constata însă că, în anumite limite, legea obligă oamenii să fie discreți, adică să păstreze unele dintre secretele în posesia cărora au intrat. În astfel de cazuri, respectiv când vorbim despre secrete care fac parte din categoria informațiilor clasificate, despre secrete de serviciu, despre secrete economice sau despre date confidențiale ce țin de viața privată a omului, indiscreția poate constitui, după caz, infracțiune sau altă faptă ilicită.

Într-adevăr, din punct de vedere legal, sistemele juridice democratice contemporane, recunosc și garantează dreptul la viață privată al persoanelor fizice, care face parte din sfera drepturilor omului, drept garantat inclusiv la nivel constituțional și convențional (CEDO). Pe bună dreptate, pentru oamenii discreți și decenți, trebuie să existe anumite limite peste care nimeni să nu poată trece fără a suporta anumite consecințe, printre care se pot număra și cele de natură penală (închisoarea, de pildă).

Mulți oameni consideră că în relațiile umane trebuie evitate întrebările indiscrete. Dar sunt oare întrebările indiscrete?

Eu consider că, exceptând așa-numitele întrebări retorice, care pot avea în conținutul lor informații ce pot realiza conținutul unei indiscreții, întrebările propriu-zise nu pot fi considerate indiscrete, ci numai răspunsurile care conțin date sau informații care fie legal, fie moral, nu trebuie comunicate. În prinicpiu, întrebările au caracter neutru, în sensul că nu aduc informații, ci caută asemenea date, care pot fi sau nu comunicate prin răspunsurile date de interlocutor.

Spre exemplu, dacă un scormonitor de intimități, adresează întrebarea: Ce știi despre viața privată a lui Popescu? În cazul în care cel întrebat nu comunică nicio informație confidențială, întrebarea în sine nu poate fi considerată indiscretă. În schimb, un răspuns prin care sunt divulgate informații despre viața privată a lui Popescu poate fi considerat ca indiscret pentru că divulgă date care trebuie tăinuite.

Așadar, răspunsurile sau relatările libere privitoare la informații secrete sau confidențiale constituie fapte care pot fi incluse în conceptul de indiscreție și nicidecum eventualele întrebări ce le-au precedat.

 

 

Adauga un comentariu