Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

EMPATIA ȘI INDIFERENȚA ÎN RELAȚIILE SOCIALE

 

Motto 1: „Nu poți să-i înțelegi pe alții dacă nu te înțelegi pe tine”.

Motto 2: „Nu poți gestiona în mod satisfăcător relațiile sociale dacă nu ai autocontrol”.

Motto 3: „Indiferența izvorăște din cot, iar empatia din inimă”.

 

Empatia este capacitatea sau aptitudinea omului de a percepe, a înţelege şi a accepta trăirile sau sentimentele celor cu care relaționează, mergând până identificarea afectivă cu aceștia.

Prin comparație cu empatia, care în circumstanțe obișnuite se înfățișează ca o virtute umană,  indiferența, în aceleași împrejurări firești, se manifestă ca un cusur omenesc, findcă ea constă în nepăsare, impasibilitate, insensibilitate sau răceală față de gândurile (trăirile) sau sentimentele unei persoane.

Într-adevăr, în timp ce empatia înseamnă transpunerea celui care interacționează cu altul în pielea interlocutorului, a celui cu care relaționează, indiferența constă în păstrarea propriei stări și rămânerea în inerție afectivă. Omul empatic metamorfozează din punct de vedere emoțional și ajunge pe aceeași lungime de undă cu cei cu care intră în contact, în timp ce omul nepăsător respinge sau nu acceptă transformarea afectivă într-o modalitate similară cu cea a interlocutorului.

În mediul economic, prestatorii de servicii sau ofertanții de produse acționează, de multe ori, folosindu-se de particularitățile clienților și prin simularea afectivității sau chiar prin empatizarea reală cu aceștia. Plecând de la butada: Clientul nostru, stăpânul nostru!, mulți întreprinzători își organizează afacerile pe baza principiului înțelegerii nevoilor reale ale clienților (consumatorilor) sau partenerilor de afaceri. Mai mult, unii dintre oamenii de afaceri merg mai departe cu empatia economico-socială, oferind servicii sau produse personalizate pentru fiecare client.

În lumea afacerilor și, în general, în relațiile interumane este foarte important să ştim să-i ascultăm pe ceilalţi şi să empatizăm, în special, cu oamenii care ne sunt apropiați din punct de vedere social sau economic. Succesul în afaceri, precum și construirea unor relații sociale solide, sunt, în multe situații, condiționate de factori multipli, printre care la loc de cinte se numără și empatia,  însușire ce ocupă un loc important pe lista calităților umane importante.

Din păcate, sunt organizații economice sau administrative, mai ales publice (de pildă, autorități sau instituții publice), dar și din domeniul privat, în cadrul cărora, în loc de emaptie sau respect pentru consumatori sau cetățeni care apelează la servicii ori care doresc achiziționarea de produse, se manifestă indiferența sau nepăsarea.

În secolul XXI, comunicarea sau relaționarea între oameni poate fi mult optimizată, comparativ cu secolele trecute, deoarece există posibilitatea utilizării unor mijloace sau instrumente foarte eficiente (de exemplu, comunicarea extrem de lesnicioasă la distanță, prin imagini și sunet), indiferent de locul unde oamenii se află. Acesta este, de fapt, un paradox, respectiv că, deși au crescut posibilitățile de comunicare și oamenii comunică mai mult, aceștia empatizează mai puțin, deoarece instrumentele sau mijloacele de comunicare actuale au natură prevalent virtuală, iar nu reală (aici nu am în vedere, în principal, comunicarea prin imagini și sunet).

Potrivit lui D. Goleman, empatia este una dintre trăsăturile inteligenței emoționale (EQ), alături de conștientizarea de sine (autocunoașterea) și autodisciplină[1].

Comunicarea pozitivă este importantă în orice domeniu și în orice relație interumană, dar prespune printre cerințele sine qua non, conșțientizarea trăirilor afective proprii și ale celor din jur. Cunoașterea de sine, autocontrolul afectiv, precum și transpunerea emoțională în mintea și trăirile interlocutorilor sunt indispensabile pentru stabilirea și derularea unor raporturi sociale puternice și sănătoase.

Persoanele care nu empatizează nu au conștiință socială, sunt indiferente față de nevoile apropiaților, partenerilor sau clienților și nu pot gestiona pozitiv relațiile sociale la care participă fie activ, fie pasiv. Procesul empatizării este controlat de creier, ceea ce înseamnă că nivelul acestei calități umane poate fi reglat în mod favorabil prin exerciții și informare. In nuce, oamenii care au deficit de empatie pot fi, totuși, educați să dobândească această calitate socială, iar cei care au exces de afectivitate, față de persoanele cu care se află în relații, se pot autodisciplina (autocontrola).

Într-o altă ordine de idei, în multe situații, oamenii care, din punct de vedere emoțional, nu au fost formați în mod corespunzător, sunt conflictuali sau antisociali.

Arhitectura afectivă a creierului uman este receptivă la stimuli interni și externi, care pot, după caz, fie să îmbunătățească din punct de vedere calitativ trăirile sau sentimentele oamenilor, fie să le deterioreze. Astfel, dacă înțelegem modul cum funcționează creierul uman și factorii ce-l pot influența pozitiv, starea afectivă negativă (furie, frică, durere etc.) poate fi înlăturată și transformată într-o stare emoțională pozitivă (liniște sufletească, bucurie, încredere s.a.). Dacă procesele emoționale nu sunt cunoscute sau dacă, deși știute, sunt ingnorate, se poate ajunge la inversarea trăirilor și dintr-o stare bună se poate ajunge într-una proastă, negativă.

Altfel spus, capătă substanță teza că aptitudinea oferită de materia cenușie a omului poate fi educată sau, dimpotrivă, poate fi degradată de către subiectul în cauză sau de către cei din jurul său. Formarea și dezvoltarea inteligenței emoționale este posibilă, în principal, în timpul minorității, întrucât ulterior, pe măsură ce omul se maturizează, rezultatele pozitive sunt din ce în ce mai greu de obținut, deoarece scade regresiv capacitatea de schimbare.

Consider că, cel mai important rol pentru dezvoltarea inteligenței afective, îl pot avea familia și instituțiile de învățământ.

Sunt anumite categorii profesionale, precum medicii, avocații, judecătorii, procurorii, psihologii, asistenții sociali, pompierii, polițiștii etc., ce exercită funcții, profesii, meserii sau ocupații care presupun o manifestare rezervată a empatiei.

De exemplu, un pompier care în timpul unei intervenții se confruntă cu persoane aflate în situații de vulnerabilitate, trebuie să aibă capacitatea de autocontrol și, observând particularitățile împrejurărilor în care el acționează, să le aibă în vedere, dar cu luciditate și detașare psihică moderată, astfel încât să-și mențină sau, dacă este cazul, să crească eficiența în acțiunea de salvare.

Un alt exemplu, avocații sau judecătorii (mai ales) trebuie să-și limiteze empatia față de clienți, respectiv justițiabili, până la punctul în care transpunerea în situația acestora din urmă să nu riște să se transforme în identificare afectivă totală.

Excesul de empatie, cel puțin în cazul anumitor profesii, precum sunt cele menționate mai sus, este toxic sau dăunător, întrucât influențează calitatea activităților sau serviciilor prestate, generând rezultate profesionale negative. Medicul nu trebuie să plângă bolnavul, avocatul nu trebuie să trăiască sentimentul de teamă suferință al unui client, judecătorul nu trebuie să devină impresionabil, când în fața lui se află un inculpat care imploră îngăduință sau o victimă care suferă etc.

Judecătorul, avocatul medicul, procurorul și toți cei care desfășoară activități ce implică o empatie rezervată trebuie să manifeste inteligență emoțională, care presupune, alături de transpunerea în pielea interlocutorului, autocunoaștere și autocontrol[2].

[1] Daniel Goleman, Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, 2008.

[2] Idem.

Adauga un comentariu