All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

ESTE JURISPRUDENŢA IZVOR DE DREPT ÎN SISTEMUL JUDICIAR ROMÂN?

 

Jurisprudenţa este pentru lege izvorul tinereţii” (H.L. Mazeaud, J. Mazeaud)

 

  1. Precizări prealabile

După cum se ştie, statul român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de mai multe ori, pentru lipsa de consecvenţă a practicii judiciare. Necesitatea uniformizării practicii judiciare nu trebuie demonstrată, deoarece încrederea cetăţenilor în actul de justiţie se fundamentează şi pe constanţa soluţiilor pe care judecătorii le adoptă în speţe comparabile sau similare din punct de vedere juridic, având în vedere că justiţiabilul, care ştie că altul a obţinut o anumită hotărâre într-un caz asemănător cu al său, va spera în mod justificat că va fi beneficiarul aceleiaşi soluţii. Iar dacă la finalul procesului, justiţiabilul în cauză nu va obţine aceeaşi soluţie judecătorească, ci va fi tratat altfel, el va fi nu numai profund nemulţumit, ci şi un nou membru pe lista persoanelor care n-au încredere în actul jurisdicţional.

În mod paradoxal, nici adversarul judiciar al celui care a pierdut procesul, care s-a bazat pe un precedent judiciar, nu va avea încredere în justiţie, deoarece la fel ca preopinentul său şi el ştia că hotărârea, dacă s-ar fi resepctat precedentul judiciar, ar fi trebuit să fie alta. Astfel, partea adversă, care a câştigat procesul, împotriva practicii anterioare, la o eventuală întrebare privind încrederea în activitatea de înfăptuire a justiţiei, va răspunde aproape sigur (presupunând că răspunsul este sincer) că nu are o asemenea încredere.

Argumente precum acela că regula independenţei judecătorului se opune ideii conform căreia precedentul judiciar este izvor de drept, cel puţin în cazurile prevăzute de lege, nu-şi pot găsi suport în principiile funcţionării statului de drept, deoarece legea trebuie să aibă acelaşi înţeles pentru toţi, iar judecătorul este independent faţă de alte autorităţi și față de toți particularii, dar nu faţă de lege. Ba, dimpotrivă, judecătorul trebuie să fie obedient față de lege.

De altfel, Constituţia proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii. Or, dacă legea îl obligă să respecte anumite hotărâri judecătoreşti, înseamnă că el trebuie să se supună dezlegărilor de drept existente în cuprinsul acestora, pentru că, în caz contrar, el va fi considerat că „s-a opus legii”.

În doctrină s-a arătat că: „«Inflaţia normativă», instabilitatea şi calitatea discutabilă a unor legi, numărul mare de dosare aflate pe rol, insuficienta specializare a unor magistraţi sau înţelegerea greşită a specializării, absenţa unor mijloace eficiente pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, dar mai cu seamă organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti şi distribuirea competenţelor constituie câteva dintre posibilele cauze ale practicii neunitare[1].

De asemenea, în literatura de specialitate a fost evidenţiat faptul că lipsa unităţii practicii judiciare „pentru observatorii care nu sunt pe deplin conştienţi de cauzele reale ale problemei, alimentează o prezumţie larg răspândită că instanţele din România îşi schimbă jurisprudenţa în mod aleatoriu, rezultat al influenţei politicului sau al corupţiei[2].

Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, conferă instanţei supreme rolul de unificator al practicii judiciare[3] prin art. 126 alin. (3), care prevede că: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

A fost întâlnită şi situaţia în care, fără ca pe plan legislativ să intervină vreo modificare cu relevanţă asupra problemei de drept în discuţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au revenit asupra propriei jurisprudenţe, precum şi cazuri în care una dintre secţiile instanţei supreme (de pildă, în materia imobilelor preluate abuziv) a ignorat pur şi simplu o decizie în interesul legii[4].

De asemenea, Curtea Constituţională şi-a revizuit propria jurisprudenţă, în mai multe rânduri[5].

Este legitimă următoarea întrebare: Ce rol are practica judiciară pe planul izvoarelor dreptului, adică poate fi considerată aceasta izvor distinct de drept?

Constituţional și principial vorbind, în sistemul nostru juridic, precedentul judiciar nu poate fi recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepţional, în situaţiile anume prevăzute de Legea fundamentală şi alte legi.

Este vorba despre: deciziile instanţei supreme, pronunţate în materia recursurilor în interesul legii și a dezlegării unor chestiuni de drept, deciziile Curţii Constituţionale, anumite hotărâri ale instanţelor de contencios administrativ şi deciziile instanţelor europene.

  1. Prezentarea situaţiilor în care hotărârea judecătorească este izvor de drept

 a) Deciziile în interesul legii și deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

În ceea ce priveşte deciziile în interesul legii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul prevede caracterul obligatoriu al acestora. Astfel, conform art. 474 alin. (4) C. proc. pen.: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

De asemenea, în ceea ce priveşte deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, legiuitorul prevede caracterul obligatoriu al acestora. Astfel, conform art. 477 alin. (3) C. proc. pen.: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Faţă de prevederile legale mai sus citate, considerăm că orice comentariu este de prisos. În plus, ar fi și ilogic ca aceste hotărâri să nu aibă caracter obligatoriu, deoarece altfel ar fi o activitate judiciară inutilă, ar rămâne o simplă părere a unor magistraţi.

Nu avem nicio o ezitare în a considera că deciziile în interesul legii sunt veritabile izvoare de drept, deoarece au cele două caracteristici necesare şi suficiente, respectiv: obligativitatea şi generalitatea. Faptul că aceste decizii conţin sau nu norme de drept nu are nicio relevanţă, cât timp nu sunt considerate acte normative, ci numai „izvoare de drept”, adică forme „de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat[6]. În fine, dintr-o altă perspectivă, deciziile instanței supreme în materia dezlegărilor date unor probleme de drept sau unor chestiuni controversate conțin dispoziții obligatorii care pot fi incluse în categoria normelor interpretative.

Aşa cum s-a statuat de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1014/2007: „Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. (…)

Curtea reţine că instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare», fiind considerate de literatura juridică «izvoare secundare de drept» sau «izvoare interpretative» (…)”.

În doctrină, pentru a respinge teza că anumite hotărâri judecătoreşti nu sunt izvoare de drept (cu referire la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate de Secţiile Unite) se face o delimitare între sursele dreptului şi izvoarele dreptului[7], delimitare pe care noi o găsim neîntemeiată, deoarece între expresia „sursă a dreptului” şi „izvor al dreptului” se poate pune semnul egalităţii, aşa cum, de altfel, s-au pronunţat unii autori în literatura de specialitate[8].

 b) Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de Justiție a UE

Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului au şi ele calitatea de izvor de drept, deoarece potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care normele dreptului intern sunt mai favorabile. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Constituţie, tratatele internaţionale la care România este parte constituie drept intern.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind instanţa supranaţională care garantează respectarea drepturilor omului de către organele jurisdicţionale aparţinând statelor parte la Convenţia Europeană în materie, pronunţă hotărâri obligatorii pentru instanţele şi autorităţile naţionale.

Și hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt izvoare de drept, deoarece această instanță europeană asigură interpretarea și aplicarea unitară a dreptului UE și garantează respectarea legislației europene de către toate statele și instituțiile UE.

c) Deciziile Curţii Constituţionale

Referitor la valoarea juridică a deciziilor Curţii Constituţionale, apreciem că unele dintre acestea, în special pe cele prevăzute de art. 146 lit. d) şi e) din Constituţie, dar nu numai, pot fi calificate ca fiind izvoare de drept.

Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme juridice produc efecte juridice erga omnes. Caracterul de izvor de drept este mai vizibil în cazul în care instanţa de control constituţional revine asupra practicii sale, ipoteză în care cel puţin o dată s-a creat drept, deoarece norma juridică a cărei constituţionalitate a fost constatată (fie iniţial, fie ulterior, după caz) nu poate avea înţelesuri diferite, chiar dacă interpretarea sa este făcută la momente diferite (cel puţin în cazurile în care reglementările au rămas neschimbate)[9].

De asemenea, în ipoteza în care norma declarată neconstituţională a fost aplicată deja în practică (într-un sens contrar Constituţiei), deciziile Curţii Constituţionale fiind obligatorii erga omnes înseamnă că jurisprudenţa instanţei de control al constituţionalităţii a creat drept, pentru că norma declarată neconstituţională nu mai poate fi aplicată pentru viitor. În cazurile de revenire asupra jurisprudenţei Curţii situaţia este echivalentă – mutatis mutandis – cu cea în care legiuitorul, după ce a adoptat o lege, o modifică sau o abrogă.

Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt declarate neconstituţionale norme penale, practic, se limitează exclusiv la a constata neconformitatea lor cu legea fundamentală. Curtea Constituţională nu se poate substitui legiuitorului, în sensul de a incrimina anumite fapte sau de a acoperi lacunele unei legi penale[10].

Un alt argument în sprijinul tezei că deciziile Curţii Constituţionale pot reprezenta izvor de drept îl constituie art. 6 alin. (2) din noul Cod penal, conform căruia regula mitior lex se aplică şi legii declarate neconstituţionale, precum şi altor acte normative, aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori neaprobate, dacă pe timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.

În doctrină sunt identificate mai multe tipuri de decizii ale Curţii Constituţionale, dintre care le reţinem pe cele interpretative şi pe cele manipulative[11]. Deciziile interpretative constată neconstituţionalitatea unei norme prin restrângerea sau extinderea aplicării acesteia[12]. Deciziile manipulative sunt cele prin care se reformulează obiectul protecţiei juridice[13]. Aceste din urmă decizii sunt privite cu rezerve de autori, pentru considerentul că  instanța de contencios constituțional trece în domeniul legiuitorului[14].

O problemă discutată în doctrină este aceea dacă instanţele judecătoreşti ordinare pot cenzura, sub aspectul constituţionalităţii, o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii. S-a răspuns afirmativ, arătându-se că „În situaţia în care judecătorul constată, în cadrul unei proceduri civile sau penale, că o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii nu este constituţională, nu va putea să o anuleze, ci are posibilitatea de a nu da eficienţă juridică deciziei în cauza dedusă judecăţii[15].

În susţinerea punctului său de vedere, autorul menţionează şi considerentele deciziei nr. 398/R/08.07.2008 a Curţii de Apel Piteşti. Conform acestei hotărâri: „decizia nr. 48/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pronunţată într-un recurs în interesul legii – n.n. – M.A.H.) nu este izvor formal de drept, deoarece instanţa supremă nu este abilitată de legiuitorul constituant să emită norme juridice, ci numai să aplice şi să interpreteze legea. (…) obiectul recursului în interesul legii este acela de a asigura „interpretarea şi aplicarea unitară a legii penale şi a legii de procedură penală pe întreg teritoriul ţări”. Legiuitorul nu recunoaşte competenţa instanţei supreme de a modifica, completa sau abroga dispoziţii normative[16].

Avem rezerve faţă de acest punct de vedere, deoarece legea prevede caracterul obligatoriu al deciziilor în interesul legii. Dacă se recunoaşte că orice judecător are competenţa să „verifice” constituţionalitatea deciziilor în interesul legii, ceea ce este de neacceptat, ar trebui ca aceste decizii să fie considerate că au valoare orientativă. Or, o asemenea teză nu poate fi acceptată, întrucât deciziile în interesul legii se dau de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este instanţa supremă în România. Or, niciun sistem judiciar nu acceptă că o instanţă inferioară poate nesocoti o hotărâre obligatorie a instanţei supreme, care are şi atribuţia de a uniformiza practica judiciară.

d) Hotărârile judecătoreşti ale instanţelor de contencios administrativ

În fine, şi hotărârile instanţelor de contencios administrativ, prin care sunt anulate acte normative cu forţă juridică inferioară legilor şi ordonanţelor Guvernului (cum ar fi hotărârile de Guvern, ordinele miniştrilor etc.), au calitatea de izvoare de drept, pentru că acestea echivalează cu forţa juridică a actelor normative de abrogare. Dacă instanţa de contencios administrativ constată nelegalitatea unui act normativ cu forţă juridică inferioară legii, va dispune anularea totală sau parţială, după caz, a actului normativ atacat prin acţiune în justiţie.

3. Conflictul juridic de natură constituţională

Curtea Constituţională a fost sesizată cu privire la existenţa unor conflicte de natură constituţională.

Astfel, prin Decizia nr. 1222/2008[17], Curtea Constituţională a constatat că există un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al practicii instanţei de contencios constituţional în materie, produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 384 din 4 mai 2006, precum şi a dispoziţiilor legale în vigoare[18]. Prin Decizia nr. 1222/2008, Curtea Constituţională a decis:

1. Există conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.

2. În exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora[19].

În materia conflicetlor juridice de natură constituțională, Curtea Constituțională a pronunțat și alte decizii. Astfel prin Decizia nr. 68/2017, Curtea a statuat:

că a existat şi există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi Guvernul României, generat de acţiunea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie de a-şi aroga atribuţia de a verifica legalitatea şi oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, cu încălcarea competenţelor constituţionale ale Guvernului şi Parlamentului, prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie, respectiv ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie[20].

În ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale prin care soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, şi acestea sunt veritabile izvoare de drept, deoarece au cele două caractere: obligativitatea şi generalitatea.

  1. Poziţia jurisprudenţei în raport cu principiul separaţiei puterilor în stat

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” (s.n.). Iar potrivit art. 1 alin. (5) din legea fundamentală: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Din prevederile constituţionale citate mai sus rezultă că puterea judecătorească nu poate să intre în domeniul puterii legislative şi nici legiuitorul nu poate să facă imixtiuni în sfera competenţei puterii judecătoreşti.

Principial, judecătorii nu pot reglementa, adică nu au abilitarea să emită reguli general obligatorii, iar parlamentarii nu pot interveni în activitatea de judecată prin rezolvarea unor cazuri determinate[21].

De asemenea, în sensul celor de mai sus, art. 61 alin. (1) din Constituţie prevede că: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Sigur că aici trebuie să amintim şi dispoziţiile art. 115 din Legea fundamentală, care reglementează instituţia delegării legislative.

În temeiul acestor dispoziţii, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76 alin. (1).

Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege, în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat din cauza nerespectării termenului de abilitare. Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

Pe baza dispoziţiilor constituţionale reproduse mai sus, s-ar putea susţine, cel puţin la prima lectură, că judecătorul nu poate crea niciodată drept, deoarece Constituţia a rezervat această competenţă, în principiu, Parlamentului şi în mod excepţional Guvernului, când se aplică prevederile art. 115 din legea fundamentală.

Însă, rolul creator al jurisprudenţei din domeniul recursurilor în interesul legii este evident şi de necontestat în situaţiile în care instanţa supremă revine asupra propriei jurisprudenţe.

Prin „dezlegarea dată problemelor (sau chestiunilor) de drept”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate limita sau extinde incidenţa legii în vigoare, după caz[22].

Problema dacă judecătorul poate sau nu să creeze drept este una care, în raport cu dispoziţiile constituţionale, trebuie să primească răspunsul că, în principiu, nu poate să facă acest lucru, dar realitatea demonstrează faptul că, totuşi, anumite hotărâri judecătoreşti, cum sunt, de pildă, cele pronunţate în materia recursurilor în interesul legii sau cele prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unor norme juridice, au un „rol creator”, întrucât creează reguli obligatorii pentru toţi judecătorii.

Sigur că, în cazul unei viitoare revizuiri a Constituţiei, ar trebui „tranşată” această problemă, noi optând pentru soluţia potrivit căreia anumite hotărâri judecătoreşti să fie considerate izvoare de drept, întrucât principiul separaţiei puterilor în stat nu înseamnă lipsa oricărei cooperări între acestea. Una dintre modalităţile prin care puterea judecătorească şi cea legislativă ar putea coopera este impunerea unor soluţii jurisprudenţiale. Judecătorul, deşi nu are dreptul să acţioneze precum legiuitorul, este obligat să „spună dreptul” şi atunci când legea este lacunară sau neclară.

  1. Concluzii

Examinând prevederile Constituţiei, nu constatăm nicio piedică în recunoaşterea, în anumite cazuri, a precedentului judiciar ca izvor de drept; dimpotrivă, Constituţia cuprinde norme care recunosc explicit caracterul obligatoriu al unor specii de hotărâri judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 147 din Legea fundamentală, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 lit. b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.

Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii pentru viitor.

Caracterul general şi obligatoriu al unor specii de hotărâri judecătoreşti rezultă, așa cum am văzut mai sus, şi din cuprinsul unor legi[23].

În favoarea recunoaşterii unui rol mai important al jurisprudenţei în dreptul românesc pledează şi alte argumente. În primul rând, nu poate fi acceptată, fără serioase rezerve, ce vizează încrederea în actul de justiţie, existenţa unei jurisprudenţe neuniforme a instanţelor judecătoreşti, mai ales în cazurile în care diferenţele de soluţii există între jurisprudenţa (constantă) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa celorlalte instanţe sau chiar în cadrul secţiilor aceleiaşi instanţe.

În al doilea rând, legiuitorul nu poate anticipa, în multe cazuri, evoluţia relaţiilor sociale, el intervenind, de cele mai multe ori, post factum.

Într-o altă ordine de idei, nu pot fi negate următoarele argumente: valoarea juridică deosebită a unor hotărâri judecătoreşti; necesitatea stabilităţii jurisprudenţei (în lipsa căreia se pierde încrederea în actul de justiţie); orientarea (necesitatea orientării, de fapt) justiţiei în a soluţiona unitar speţele asemănătoare.

În fine, sunt situaţii în care jurisprudenţa creează reguli de drept. Aşa cum s-a spus în doctrină, „jurisprudenţa este pentru lege izvorul tinereţii[24].

 

 

[1] A se vedea D. Lupaşcu, M.A. Hotca, Rolul jurisprudenţei în cadrului sistemului judiciar român, Lex et Scientia International Journal, nr. XVI/2009, vol. II, p. 222-223.

[2] D. Schlafen, Curtea de Apel din Köln, Proiect de lege pentru menţinerea practicii unitare. Fundamentare (nepublicat).

[3] În sensul că rolul unei instanţe supreme este să regleze contradicţiile de jurisprudenţă, a se vedea: CEDO, Cauza Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii c. Franţei.

[4] După 1989 a fost un caz în care Secţiile Unite s-au pronunţat asupra schimbării jurisprudenţei. Este vorba de Hotărârea nr. 1/1997 prin care s-a revenit asupra jurisprudenţei stabilite prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995 în materia acţiunilor în revendicare imobiliară.

[5] Spre exemplu, prin Decizia nr. 100/2004, publicată în M.Of. nr. 261 din 24 martie 2004.

[6] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 26.

[7] M. Andreescu, Aspecte privind constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor pronunţate în această procedură, www.juridice.ro. Autorul citat arată că: „Obligativitatea stabilită de lege pentru această categorie de decizii ale instanţei supreme nu le oferă calitatea de izvoare de drept, dar ele pot fi considerate o sursă a dreptului. Pentru aceleaşi argumente, tot o sursă a dreptului, iar nu izvoare de drept, sunt şi deciziile Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor articolului 147 alin. (4) din Constituţie „sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. A se vedea şi M. Voicu, Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 33-34.

[8] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 75. Autorii vorbesc despre „izvorul formal sau sursa juridică”. Pentru alte lucrări care abordează această temă, a se vedea: I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 26. Pentru dezvoltări, a se vedea şi R. Motica, M. Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999, p. 101-103; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 75-79.

[9] De pildă, aşa cum am văzut mai sus, prin Decizia nr. 100/2004 (M.Of. nr. 261 din 24 martie 2004), Curtea Constituţională a revenit asupra practicii sale.

[10] Sunt state ale căror Constituţii prevăd expres obligativitatea incriminării unor fapte considerate periculoase. De pildă, Constituţia italiană (art. 13).

[11] A se vedea I. Deleanu, Justiţia constituţională, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1994, p. 421-422.

[12] Prin Decizia nr. 2/1996 s-a hotărât că „prevederile art. 5 din Legea nr. 81/1993 sunt constituţionale, numai în măsura în care prin preţ stabilit de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului se înţelege preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, calculat pe baza preţurilor negociate, în condiţiile legii, precizate în actul de stabilire a preţului mediu” (M.Of. nr. 89 din 30 aprilie 1996).

[13] În această manieră s-a statuat prin Decizia nr. 24/1994, considerându-se că „dispoziţiile art. 229 din Codul penal sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice” (M.Of. nr. 29 din 8 februarie 1995).

[14] A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 104.

[15] M. Andreescu, op. cit., p. 7.

[16] Idem, p. 6.

[17] Publicată în M.Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008.

[18] Publicată în M.Of. nr. 451 din 24 mai 2006.

[19] În motivare, Curtea Constituţională a reţinut: „Curtea Constituţională constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii «unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare», dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţă în această materie”.

[20] Publicată în M. Of. nr. 181 din data de 14 martie 2017.

[21] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 276.

[22] Pe bună dreptate, în doctrină, s-a arătat că: „Este dincolo de orice îndoială faptul că deciziile analizate nu au ca efect crearea unor noi incriminări ori dezincriminarea unor fapte, ele intervenind doar pentru asigurarea unei interpretări unitare a legii, dar nu este mai puţin adevărat că, pe calea unei asemenea interpretări, sensul unei norme poate cunoaşte o extindere sau o restrângere, astfel că în viitor anumite fapte concrete vor intra sau vor ieşi de sub incidenţa unui text incriminator” (F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 116).

[23] La fel se justifică şi dreptul unor autorităţi locale de a adopta anumite acte normative. Este vorba, de pildă, de consiliile locale. De exemplu, din interpretarea art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

[24] H.L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, tomul I, vol. IV, Ed. Montchrestien, 1967, p. 112.

Adauga un comentariu