All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București
Infracțiunea de bancrută frauduloasă
în reglementarea Noului Cod penal, partea I

 
 

I. Consideraţii introductive

Bancruta frauduloasă este una dintre „cenuşăresele” dreptului penal, deoarece legiuitorul a fost foarte oscilant în ceea ce priveşte regimul sancţionator, normele care incriminează această faptă au suferit frecvente modificări de conţinut, iar sediul materiei s-a regăsit în ultimii ani în mai multe acte normative (Codul comercial, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 64/1995, Legea nr. 85/2006 şi Codul penal din 2009). Studiul de faţă se focalizează atât asupra analizei infracţiunii de bancrută frauduloasă în reglementarea noului Cod penal, cât şi asupra conceptelor specifice[1].

Activitatea economică, chiar dacă într-o anumită morală ar părea o exprimare cinică sau peiorativă, are totuşi o finalitate speculativă, respectiv realizarea de profit (beneficii, avantaje, câştiguri, foloase). Romanii au surprins foarte bine scopul activităţii economice când au spus că finis mercatorum est lucrum[2].

Ca orice activitate umană, activitatea economică este supusă riscului (alea), existând numeroşi factori care influenţează sau determină rezultatele financiare ale acesteia. Hazardul, cu toate că nu este dominanta cauzelor succesului sau insuccesului în afaceri, joacă un rol important în domeniul producerii sau schimbului de mărfuri ori al prestării de servicii. Oamenii de afaceri sunt, în majoritatea lor, oneşti în ceea ce priveşte respectarea regulilor derulării activităţii economice, dar sunt şi participanţi în câmpul afacerilor care urmăresc obţinerea de câştiguri prin folosirea unor mijloace nelegale.

Cu toate că trebuie privită ca un proces economic firesc, dispariţia unor agenţi economici de pe piaţă nu este una care poate fi acceptată pur şi simplu, pentru că, de cele mai multe ori, operatorii economici în cauză lasă în urmă datorii mari şi probleme economico-financiare.

Ieşirea din circuitul economic a unor participanţi poate iar uneori chiar produce o reacţie în lanţ (aşa-numitul efect de domino), ea determinând, în unele cazuri, blocarea unui sector sau chiar a mai multor sectoare din piaţă.

În acest context, facem precizarea că bancruta (starea de insolvenţă a unui debitor determinată de nereguli) nu trebuie confundată cu eşecul în afaceri, deoarece insuccesul în afaceri este o chestiune de fapt (de facto), care nu presupune şi o componentă juridică, deşi nu o exclude, în timp ce bancruta include întotdeauna, alături de aspectul faptic, şi un aspect juridic (de iure).

Drumul către insolvenţă este pavat cu multe evenimente sau fapte, dintre care unele pot fi caracterizate din punct de vedere juridic ca fiind licite, iar altele ca având caracter ilicit, dar care trebuie luate în considerare ţinând seama de ansamblul factorilor cu rol cauzal sau favorizant, deoarece este posibil ca o analiză izolată a acestora să conducă la concluzii greşite.

Falimentul poate fi determinat de cauze obiective, cum ar fi catastrofele naturale (inundaţii, secetă etc.) sau cele produse de om (speculaţii bursiere, acte teroriste etc.), conjunctura imprevizibilă a pieţei (de exemplu, creşterea sau scăderea exagerată a cererii la anumite produse), evoluţia haotică a preţurilor sau a cursului monetar, conflictele armate, grevele etc.

Alături de cauzele obiective, insolvenţa comercială poate fi cauzată şi de împrejurări (cauze) subiective, imputabile sau reproşabile oamenilor implicaţi în activitatea de afaceri ca, de pildă, incapacitatea profesională (nepriceperea, nepregătirea etc.), încălcarea cu ştiinţă a regulilor comerciale, dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ etc.

Din dorinţa de a realiza profituri cât mai consistente sau pentru a masca eşecurile, unii comercianţi riscă foarte mult, se hazardează în activităţi comerciale cu şanse mici de reuşită, în speranţa unor câştiguri foarte mari, ajungând în situaţia de a nu mai putea face faţă datoriilor comerciale. O parte dintre oamenii de afaceri aflaţi în derivă financiară sau în căutarea unor câştiguri fabuloase „peste noapte”, de teama repudierii din partea comunităţii oamenilor de afaceri, de frica afectării imaginii etc., încalcă regulile unui comerţ profesionist şi onest, săvârşind fapte ilicite, dintre care unele de natură penală. Una dintre aceste fapte grave este bancruta frauduloasă. Dacă majoritatea juriştilor şi economiştilor sunt de acord că falimentul este fie un „rău necesar”, fie chiar o „binefacere” pentru economia de piaţă liberă, în cazul în care insolvenţa este determinată de comiterea de infracţiuni se poate afirma că falimentul este o „boală” sau „cangrenă” a societăţii, care trebuie „tratată” (sancţionată) prin mijloace adecvate.

Falimentul[3] fraudulos este la fel de nesănătos pentru economia de piaţă pe cât ar afecta-o lipsa concurenţei libere sau a regulilor activităţii economice. În cazul falimentului fraudulos, se poate spune că starea de insolvenţă este provocată sau că eventualitatea apariţiei acesteia este acceptată de către comerciantul bancrutar sau de către subiecţii de decizie din conducerea agentului economic organizat sub formă de persoană juridică (de regulă, societăţii comerciale). Într-o formă sau alta, determinarea cu intenţie a insolvenţei unui agent economic este incriminată în majoritatea legislaţiilor din ţările cu economie de piaţă.

Nu în toate situaţiile falimentul cauzat de împrejurări subiective este ilicit, deoarece insolvenţa comercială poate fi produsă, de pildă, de lipsa de experienţă profesională în câmpul activităţii economice. Faptul că un participant din câmpul afacerilor este mai puţin pregătit profesional, dar nu încalcă legea, comparativ cu alţii care derulează acelaşi tip de afacere, nu înseamnă că, în eventualitatea ajungerii în stare de insolvenţă comercială, acesta a comis o faptă ilicită. Falimentul cauzat prin nesocotirea regulilor comerciale poate fi considerat fraudulos numai în cazul în care sub aspect subiectiv făptuitorul acţionează cu intenţie. Într-o asemenea situaţie, din punct de vedere penal se poate vorbi despre infracţiunea de bancrută frauduloasă.

Bancruta nu poate fi examinată decât cu luarea în considerare a normelor juridice care reglementează procedura insolvenţei, întrucât are o strânsă relaţie cu instituţiile reglementate de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei[4], iar regimul juridic aplicabil persoanelor aflate în stare de insolvenţă este, neîndoielnic, unul de interes general, pentru că el determină efecte economico-financiare însemnate.

II. Evoluţia legislaţiei

Fiind legată de activitatea comercială profesională, bancruta a apărut în dreptul român abia după ce comerţul a beneficiat de organizare şi reglementare corespunzătoare. Primele norme juridice referitoare la bancrută pot fi consemnate începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea. În acest sens, Nicolae Iorga remarcă faptul că, în secolul al XVIII-lea, în Bucureşti existau tribunale negustoreşti care judecau, printre alte pricini, şi cauze referitoare la încetarea plăţilor sau faliment[5].

Din punct de vedere cronologic, primele norme juridice atestate ştiinţific privitoare la bancrutari (datornici) se găseau în pravile[6], care prevedeau mai multe tipuri de pedepse (pedepse corporale, privative de libertate etc.). Astfel, varta era o specie de pedeapsă destinată debitorilor în scopul silirii pentru executarea obligaţiilor[7].

Norme juridice privitoare la materia falimentului apar în dreptul român, pentru prima dată, în Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814). În această lege existau anumite norme care reglementau daravelile comerciale şi iconomicosul faliment[8].

La numai trei ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ a fost adoptat Codul (Legiuirea, Condica) Caragea (1817) din Muntenia, care cuprindea norme referitoare la rânduiala concursului creditorilor. Iar Codul Calimah (1828) din Moldova prevedea reguli referitoare la licitaţie sau mezat.

Codul (Condica) Caragea în capitolul III („Despre împrumutare şi datorie”), al părţii a III-a, prevedea (paragr. 14) că dacă „mofluzeşte datornicul (intră în faliment, paranteza noastră – M.A.H.-s.n.) dânsul trebuie să-şi caute milostirea creditorilor, deoarece altminteri trebuia tratat drept mofluz prefăcu (falit fraudulos, bancrutar, paranteza noastră – M.A.H.)”. Mofluzii (debitorii) puteau cesiona în favoarea creditorilor bunurile averii (teslimat). Cesiunea acceptată de creditori era liberatorie în privinţa relicvatului (părţii din pasiv) neacoperit în urma vânzării averii cedate de către debitor la dispoziţia creditorilor[9].

Toţi creditorii debitorului insolvent, care respingeau teslimatul, păstrau intacte drepturile faţă de falit. Codul Caragea sancţiona şi bancrutele (mofluzenia mincinoasă) cu pedeapsa închisorii de un an şi prevedea vânzarea averii împrumutătorilor (partea a V-a, capitolul IV, paragr. 1-3)[10].

Spre deosebire de Codul Caragea, care cuprindea o reglementare incompletă a materiei falimentului, Codul Calimah poate fi considerat superior, deoarece este mult mai ancorat în realitatea contemporană adoptării lui. Distribuţia cotelor falimentare nu constituia o cauză liberatorie pentru plata relicvatului (art. 2029), dar, după repartizarea sumelor obţinute prin lichidare, falimentul înceta.

Dispoziţii în materie de faliment se aflau şi în Regulamentele organice din Ţara Românească şi Moldova, care prevedeau înfiinţarea unor instanţe specializate în domeniul comercial şi aplicarea Codului comercial francez cu luarea în considerare a specificului realităţilor româneşti.

În anul 1840 este adoptat Codul comercial (numit Condica de comerţ a Ţării Româneşti), copiat literalmente după cel francez din 1807 şi având la bază unele prevederi ale Regulamentului Organic. Condica de comerţ a Ţării Româneşti poate fi considerată o lege avansată pentru epoca în care a fost adoptată. Fiind structurată în 3 cărţi, în cartea a II-a „Pentru falimente şi bancrute” (art. 185-348) îşi găseau sediul materiei incriminările privitoare la infracţiunile de bancrută. Se poate spune că abia în acest cod apar reglementate (începând cu art. 323), sub denumirea de bancrută simplă sau frauduloasă, faptele ilicite ale comerciantului care au determinat starea sa de insolvenţă comercială.

Codul comercial de la 1887 a alocat bancrutei capitolul I al titlului VIII „Despre infracţiuni penale în materie de faliment”.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, infracţiunea de bancrută a fost prevăzută atât în această lege (în art. 208), cât şi în Codul comercial. Situaţia s-a menţinut până la modificarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare prin Legea nr. 82/2003.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997[11], guvernul a abrogat dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 31/1990, care incriminau bancruta. Cu toate că legislativul a corectat eroarea guvernamentală, prin aplicarea regulii mitior lex toate faptele de bancrută anterioare nu au mai putut fi pedepsite ca atare[12]. Greşeala executivului a fost reparată prin Legea nr. 195/1997 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a  Guvernului nr. 32/1997[13], care a intrat în vigoare în data de 28 noiembrie 1997.

Urmare a republicării Legii nr. 31/1990, în temeiul Legii nr. 99/1999, infracţiunea de bancrută a fost prevăzută în art. 276, iar ulterior sediul s-a regăsit în art. 282 din Legea nr. 31/1990 şi în art. 141 din Legea nr. 64/1995. Incriminarea bancrutei în cuprinsul Legii nr. 64/1995 a fost introdusă prin Legea nr. 82/2003[14] .

Prin faptul că legiuitorul a prevăzut infracţiunea de bancrută în corpul Legii nr. 64/1995, deşi a făcut un lucru firesc, el a parcurs numai jumătate din drum, deoarece regimul juridic al infracţiunii de bancrută a rămas divizat, în două acte normative – Legea nr. 31/1990 (art. 282) şi Legea nr. 64/1995 (art. 141). Regimul divizat al incriminării bancrutei frauduloase a fost criticat pe considerentul că era de natură a crea confuzii şi probleme în practică [15].

În prezent, infracţiunile de bancrută sunt prevăzute, în conţinuturi juridice asemănătoare cu cele anterioare, în art. 143 din Legea nr. 85/2006, care a abrogat Legea nr. 64/1995, iar odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal[16], la data de 1 februarie 2014 [cu excepţia dispoziţiilor art. 446 alin. (2) şi (3) care au intrat în vigoare la 4 zile de la publicarea noului Cod penal în „Monitorul oficial al României”], infracţiunile de bancrută simplă şi bancrută frauduloasă vor fi reglementate în art. 240 şi 241 din noul Cod penal.

III. Insolvenţa şi bancruta

Potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Legea face distincţie între două tipuri de insolvenţă: insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă.

Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă. Insolvenţa este iminentă când creditorii dovedesc că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

Din compararea celor două forme de insolvenţă – vădită şi iminentă – se observă că principala deosebire dintre acestea o reprezintă exigibilitatea datoriilor. În timp ce insolvenţa vădită presupune depăşirea scadenţei cu un termen de cel puţin 90 de zile, insolvenţa iminentă se apreciază anterior scadenţei, fiind practic o prezumţie de insolvenţă anticipată.

Insolvenţa iminentă presupune dovedirea împrejurării că la scadenţă datoriile exigibile nu vor putea fi plătite din lipsa fondurilor băneşti. Sub aspect probatoriu pot fi folosite toate mijloacele de probă prevăzute de lege. Cel mai frecvent mijloc de probă îl reprezintă înscrisurile.

Noţiunea de insolvenţă nu trebuie confundată cu noţiunea de insol­vabilitate, deoarece aceasta din urmă este starea juridică a patrimoniului unei persoane caracterizată prin aceea că elementele pasive depăşesc valoric elementele active.

Precizăm că legea condiţionează insolvenţa iminentă exclusiv de lipsa fondurilor băneşti, astfel că nu are relevanţă o eventuală insolvabilitate a debitorului, dacă acesta dispune de resurse financiare suficiente pentru plata la scadenţă a creanţelor. Sigur că, în multe cazuri, insolvabilitatea este întâlnită alături de insolvenţă.

Este posibilă şi ipoteza ca debitorul să aibă în patrimoniu bunuri care întrec valoric creanţele scadente în viitor, dar cu toate acestea, dacă se probează de către creditori că la scadenţă debitorul nu va dispune de sume de bani, cerinţele insolvenţei iminente sunt îndeplinite. Eventualul dezechilibru patrimonial dintre activul şi pasivul debi­torului nu este lipsit de importanţă pentru că în funcţie de această împrejurare se va stabili procedura ce urmează a fi aplicată, ceea ce înseamnă că numai valoarea fondurilor băneşti influenţează starea de insolvenţă iminentă.

De lege lata, în ipoteza în care creanţa are întinderea valorii-prag[17], indiferent de natura acesteia, comercială, civilă, bugetară, salarială etc., judecătorul sindic va dispune deschiderea procedurii insolvenţei.

În toate cazurile în care un debitor are fonduri băneşti suficiente pentru a face faţă datoriilor exigibile, dar refuză să plătească aceste datorii la scadenţă, deschiderea procedurii insolvenţei este exclusă, creditorii având la îndemână procedura executării silite, potrivit drep­tului comun.

Procedura insolvenţei este o simplă fază şi, de multe ori ultima, în existenţa unui debitor care derulează activităţi în câmpul afacerilor.

Declinul participanţilor la viaţa economică poate fi definitiv sau trecător, dar ceea ce nu poate fi ignorat este faptul că procedura insol­venţei constituie tratamentul juridic aplicabil celor care, din diverse cauze, întâmpină probleme în activitatea lor. Remediul legal – procedura reorganizării judiciare – este şi trebuie folosit numai dacă, realmente, agentul economic aflat în suferinţă are o şansă de redresare. În ipoteza în care situaţia economică a acestuia apare ca fiind „incu­rabilă”, deoarece nu se văd deloc zorii unei redresări, verdictul trebuie să fie numai unul: „scoaterea” din viaţa de afaceri a subiectului aflat în stare de insolvenţă definitivă.

Nu în puţine cazuri, insolvenţa este determinată de cauze imputabile unor persoane fizice, care pot îmbrăca haina unor delicte civile sau a unor fapte prevăzute de legea penală. Pentru desemnarea faptelor de natură penală care produc incapacitatea de plată a unui agent economic, în legislaţia noastră se foloseşte termenul bancrută.

La baza opţiunii legiuitorului privitoare la stabilirea tipului de ilicit stau mai multe criterii, dintre care se detaşează cel referitor la gravitatea faptelor ce determină starea de insolvenţă şi cel privitor la gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorii.

În general, bancruta este definită ca fiind starea de insolvenţă comercială însoţită de nereguli în dauna creditorilor[18]. Limba română a preluat cuvântul „bancrută” din limba franceză, acesta fiind omologul cuvântului francez banqueroute, care înseamnă falimentul unui comer­ciant ocazionat de culpa sa şi sancţionat de lege.

În dreptul anglo-saxon (Marea Britanie şi S.U.A., de exemplu) se foloseşte cuvântul echivalent – bankruptcy. Dar atât termenul bankruptcy, cât şi cel de banqueroute provin din limba italiană, din expresia apărută prin juxtapunerea cuvintelor banca (bancă, tejghea, masă, tarabă) şi rotta (ruptă, spartă, sfărmată), ce fac referire la practica infamantă prin care masa sau tejgheaua negustorilor debitori aflaţi în imposibilitate de a-şi plăti datoriile era distrusă în public de către creditori. Distrugerea tejghelei sau băncii era făcută în prezenţa altor comercianţi, cu scopul de a aduce la cunoştinţa tuturor că din acel moment debitorul bancrutar nu mai făcea parte din comunitatea comercianţilor[19].

În prezent, termenul bancrută are semnificaţia de faptă ilicită care, singură sau alături de alte fapte ilicite, a cauzat insolvenţa debitorului.

Falimentul este socotit fraudulos numai dacă a fost determinat de fapte imputabile sub forma intenţiei. Dar, alături de falimentul fraudulos, legislaţia sancţionează şi anumite fapte imputabile sub forma culpei. Avem în vedere incriminarea faptei de bancrută simplă şi răspun­derea civilă a administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au determinat starea de insolvenţă a debitorului.

Problema pe care dorim să o rezolvăm în continuare este aceea de a stabili care este relaţia dintre noţiunea de bancrută şi cea de insolvenţă. Am văzut că insolvenţa este starea patrimoniului unui debitor care nu are lichidităţi suficiente pentru a plăti datoriile scadente. Cu toate că, într-o accepţiune largă[20], s-ar putea pune semnul egalităţii între noţiunea de bancrută şi insolvenţă, deoarece în esenţă bancruta este şi ea o stare de încetare a plăţilor determinată de lipsa lichidităţilor, totuşi, în sens propriu bancruta presupune o condiţie în plus faţă de insolvenţă, şi anume ca imposibilitatea plăţii datoriilor scadente să fie cauzată de anumite nereguli. În schimb, în cazul insolvenţei, condiţia ce trebuie îndeplinită este simpla imposibilitate a debitorului de a achita datoriile scadente cu lichidităţile disponibile.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul bancrută are şi accepţiunea de faliment (în sensul de insolvenţă, încetare a plăţilor, crah)[21]. Cu toate acestea, dată fiind originea cuvântului şi folosirea lui în legislaţia română mai veche (Codul comercial), credem că noţiunea de insolvenţă depăşeşte în extensiune noţiunea de bancrută.

În concepţia vechii legislaţii, bancruta – simplă sau frauduloasă – apărea ca o insolvenţă imputabilă debitorului aflat în stare de încetare de plăţi. Mai poate fi susţinut un atare punct de vedere în prezent? Lecturând conţinutul Legii nr. 85/2006 şi al prevederilor art. 240 şi 241 din noul Cod penal, ajungem la concluzia că noţiunea de bancrută are un conţinut similar cu cel existent în legislaţia mai veche.

Noul Cod penal face delimitarea între două tipuri de bancrută – simplă [art. 240 alin. (1)] şi frauduloasă [art. 241 alin. (1)]. Însă, alături de cele două forme infracţionale, care în afara oricărei discuţii sunt fapte ilicite penale săvârşite cu vinovăţie, în practică pot fi întâlnite şi alte comportamente ilicite ale debitorilor insolvabili sau ale reprezentanţilor acestora, comise cu vinovăţie, dar care nu sunt incriminate de lege. Pot fi acestea încadrate în conţinutul noţiunii de bancrută?

Răspunsul este afirmativ, deoarece bancruta fiind o insolvenţă cauzată de nereguli, iar faptele de natură penală constituind numai o parte din sfera extinsă şi extrem de variată a faptelor ilicite, se poate spune că include în conţinutul său orice fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie. Indiferent că este de natură civilă sau de natură penală, pentru a exista bancrută, săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie trebuie să îndeplinească şi o a doua cerinţă, respectiv ca aceasta să fi determinat, în totul sau în parte, ajungerea debitorului în stare de insolvenţă. Dacă nu a cauzat imposibilitatea debitorului de a face faţă datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, fapta ilicită nu-şi pierde în toate cazurile acest caracter, deoarece ea poate fi sancţionată ca altă formă de ilicit. De pildă, dacă nu este îndeplinită cerinţa existenţei stării de insolvenţă fapta de falsificare a unei evidenţe contabile poate realiza conţinutul infracţiunii prevăzute în art.  321 (Falsul intelectual) din noul Cod penal.

Prin urmare, în cazul bancrutei, nu are relevanţă atât existenţa unei fapte ilicite imputabile unei persoane fizice sau juridice, cât legătura faptei ilicite cu starea de insolvenţă a unui debitor, relaţie în lipsa căreia se poate discuta, eventual, de altă formă de ilicit, dar nu despre bancrută simplă sau frauduloasă.

Din cele ce preced, se desprinde concluzia că, în dreptul român, bancruta lato sensu este o faptă ilicită prin săvârşirea căreia este determinată insolvenţa unui debitor. În toate situaţiile în care insolvenţa este determinată de alte cauze, care nu realizează conţinutul unor fapte ilicite, nu suntem în prezenţa bancrutei. În schimb, bancruta stricto sensu este întotdeauna infracţiune, care de lege lata are două forme – bancruta simplă şi bancruta frauduloasă.


[1] Pentru lucrări cu caracter monografic în această materie, a se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005; M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

[2] Finalitatea activităţii comerciantului o reprezintă câştigul, profitul. Pentru noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial, a se vedea, S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 1-3.

[3] Noţiunea de faliment are etimologie în latina vulgară, în cuvântul falire, -fallere (a nu plăti), -fallo. În latina vulgară cuvântul falire avea sensul de eşec (eşuare) sau de înşelăciune (înşelare). Pentru etimologia falimentului, a se vedea, M. Paşcanu, Dreptul falimentar român, cu legislaţia teritoriilor alipite, Bucureşti, 1926, p. 12-15. Pot exista falimente care să afecteze economia naţională (cum a fost falimentul Bancorex) sau chiar economia mondială (spre exemplu, falimentul Parmalat, Enron, Worldcom etc.).

[4] Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

[5] A se vedea I.L. Georgescu, Comerciantul, în „Revista română de drept comercial” nr. 5/1995, p. 14.

[6] Pravilele erau legi scrise de origine romano-bizantină ce aveau un conţinut eterogen, acoperind, practic, toate părţile dreptului.

[7] A se vedea I. Ceterchi, Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 451.

[8] Manualul lui Andronache Donici a fost considerat „prima operă originală a unui jurist pământean”. A se vedea D.V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 118.

[9] A se vedea M. Paşcanu, op. cit., p. 19-20.

[10] Ibidem, p. 20.

[11] Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997.

[12] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, op. cit., p. 8; M. Zarafiu, Bancruta frauduloasă, infracţiune din domeniul afacerilor, în „Revista de drept penal” nr. 2/2001, p. 72-77.

[13] Publicată în „Monitorul oficial al României” nr. 335 din 28 noiembrie 1997.

[14] Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 194 din 26 martie 2003.

[15]A se vedea V. Paşca, Infracţiunile de bancrută frauduloasă prevăzute de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, „Revista de insolvenţă Phoenix” nr. 11/2005, p. 12.

[16] A se vedea Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

[17] Valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.

[18] Conform Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX), ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 84, bancruta este falimentul însoţit de nereguli financiare în dauna creditorilor. A se vedea şi: Le petit Larousse Grand Format, Paris, 1996, p. 124; V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 9; V. Bercheşan, N. Grofu, Investigarea criminalistică a infracţiunilor de evaziune fiscală şi bancrută frauduloasă, Editura Little Star, Bucureşti, 2003, p. 133.

[19] A se vedea P. Gauthier, B. Lauret, Droit pénal des affaires, ed. a 5-a, Ed. Economica, Paris, 1994, p. 501, lucrare citată de V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 133. A se vedea şi W. Jeandidier, Droit pénal des affaires, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 324.

[20] De exemplu, în dreptul S.U.A (a se vedea Bankruptcy Code. Rules and forms, ed. 2007, Ed. Thomson West). Cuvântul bankruptcy desemnează persoana celui care se află în stare de insolvenţă, iar patrimoniul său este administrat şi lichidat în beneficiul creditorilor săi (J.M. Hawkins, The Oxford Paperback Dictionary, Ed. Oxford University Press, 1979, p. 43).

[21] Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, a 2-a, op. cit., p. 84.

Adauga un comentariu