All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București
Infracțiunea de bancrută frauduloasă
în reglementarea Noului Cod penal, partea a II-a

 

IV. Analiza conţinutului infracţiunii de bancrută frauduloasă în reglementarea noului Cod penal
(i) Conţinutul legal

Conform art. 241 din noul Cod penal:

„(1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:

a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate;

c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

(ii) Condiţiile preexistente

A. Obiectul infracţiunii.

a) Obiectul juri­dic specific al infracţiunii de bancrută frauduloasă este format din relaţiile sociale născute din dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorilor lor, cele privind îndeplinirea, în conformitate cu legea, a obligaţiilor ce revin per­soanelor implicate în afaceri şi cele referitoare la valorile sociale protejate în secundar[1].

Fiind o infracţiune complexă, bancruta frauduloasă are atât un obiect juridic principal, cât şi unul secundar (adiacent)[2].

Obiectul juridic principal este constituit din relaţiile sociale referitoare la protecţia creditorilor faţă de datornicii lor care nu respectă regulile de afaceri. Prin săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă este lezat, în cvasitotalitatea cazurilor, dreptul de gaj general al credito­rilor comerciali[3].

Obiectul juridic secundar al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la valorile adiacent proteguite, care diferă în funcţie de natura faptelor prevăzute de legea penală absorbite în conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă (falsul material, falsul intelectual, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri etc.)[4].

În cazul modalităţilor normative prevăzute în art. 241 alin. (1) lit. a), obiectul juridic adiacent este identic cu cel al infracţiunilor de fals (intelectual şi material), sustragere sau distrugere de înscrisuri, gestiune frauduloasă şi înşelăciune.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase în modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. a), realizată prin falsificarea evidenţelor debitorului, este constituit din relaţiile sociale referitoare la încrederea (fides publica) pe care oamenii trebuie să o aibă în evidenţele debitorului, care are obligaţia să le ţină potrivit legii, în sensul că acestea trebuie să reflecte adevărul operaţiunilor derulate de către debitor.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase, în modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. a), realizată prin sustragerea evidenţelor debitorului, este format din relaţiile sociale privitoare la protecţia înscrisurilor care, potrivit legii, constituie documente ce reflectă operaţiunile patrimoniale derulate de către debitor.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase în modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. a), al cărei conţinut constă în distru­gerea evidenţelor debitorului, este constituit din relaţiile sociale referitoare la ocrotirea acestor documente contra activităţilor prin care asemenea documente ar putea fi desfiinţate.

Obiectul juridic secundar al bancrutei frauduloase în modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. a), realizată prin ascunderea unei părţi a averii debitorului, este format din relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, dacă ascunderea îmbracă haina unui abuz în serviciu, sau cele de natură patrimonială ori fiscală, dacă ascunderea este săvârşită în alte condiţii. De exemplu, când ascunderea realizează conţinutul unei evaziuni fiscale incriminate de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Dacă bancruta se comite în condiţiile art. 241 alin. (1) lit. b), respectiv prin înfăţişarea de datorii inexistente sau prin prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară de sume nedatorate, obiectul secundar este format din relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, dacă fapta îmbracă haina unui abuz în serviciu, sau din relaţiile sociale de natură fiscală, dacă fapta a fost comisă pentru fraudarea unui creditor fiscal.

Infracţiunea de bancrută frauduloasă are obiect juridic secundar şi în cazul modalităţii prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c). Acesta constă în relaţiile sociale privind activitatea de serviciu, dacă fapta constituie un abuz în serviciu, sau în relaţiile sociale de natură fiscală, dacă fapta a fost comisă pentru fraudarea unui creditor fiscal etc.

b) Obiectul material. Infracţiunea de bancrută frauduloasă are obiect material, constituit din evidenţele debitorilor (registre, situaţii financiare sau alte acte), în cazul falsificării, sustragerii sau distrugerii acestora ori în ipoteza prezentării unor datorii inexistente, şi din bunurile corporale – mobile sau imobile – ce constituie obiectul înstrăinării în frauda creditorilor sau ascunderii activelor, în cazul modalităţii prevăzute în art. 241 alin. (1) lit. c)[5].

Evidenţele debitorului sunt orice înscrisuri sau documente care, potrivit legii, au destinaţia să asigure informarea despre starea eco­nomică şi deciziile debitorului.

În categoria evidenţelor debitorului intră actele (evidenţele) contabile şi alte documente (acte) în care sunt reflectate operaţiunile patrimoniale, adică veniturile realizate şi cheltuielile efectuate de către contribuabil. Documentele sunt înscrisuri în care sunt consemnate, în etalon natural, bănesc sau de muncă, de regulă în momentul şi locul înfăptuirii lor, operaţiile economice, precum şi evenimentele izvorâte din necesităţi organizatorice şi administrative[6]. Alături de evidenţele contabile, contribuabilii au şi anumite evidenţe de gestiune şi comerciale.

Evidenţele nu trebuie confundate cu documentele legale ale contri­buabilului prevăzute de Legea nr. 241/2005, deoarece acestea sunt numai o parte a evidenţelor debitorului. În această din urmă categorie intră documentele cerute de legislaţia în baza căreia s-a constituit şi funcţionează debitorul (de pildă, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei etc.) sau cele prevăzute de alte legi care se ocupă de evidenţa debitorilor (spre exemplu, Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată).

Documentele legale avute în vedere de art. 2 din Legea nr. 241/2005 sunt prevăzute de actele normative prin care sunt stabilite obligaţiile fiscale şi de cele prin care se transpun în practică normele cuprinse în legislaţia financiar-fiscală.

În sfera documentelor contabile pot fi incluse trei categorii, şi anume: documentele justificative; documentele de evidenţă şi prelucrare contabilă; documentele de sinteză şi raportare contabilă, financiară şi fiscală[7].

Potrivit art. 241 alin. (1) din noul Cod penal, constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta persoanei care ascunde o parte din activul averii acesteia [lit. a)] sau înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active [lit. c)]. „Activul” sau „activele” unui debitor nu reprezintă altceva decât bunurile acestuia, aşa cum sunt ele conturate în dreptul civil, care pot fi: bunuri mobile, imobile, drepturi de creanţă etc., adică toate acele elemente care apar în activul contabilităţii debitorului. Obiectul material în cazul acestor forme infracţionale poate fi orice bun corporal înregistrat, din punct de vedere contabil, la activul patrimoniului debitorului insolvent.

Din conţinutul art. 241 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal rezultă că pot constitui obiect material al infracţiunii de bancrută frauduloasă, alături de registre, active sau alte documente şi situaţiile financiare. Situaţiile financiare sunt documente oficiale care se întocmesc în scopul de a oferi o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea unui agent economic, conform reglementărilor contabile aplicabile.

B. Subiecţii infracţiunii

a) Subiectul activ. Poate fi subiect activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă orice persoană care comite vreuna dintre faptele enumerate de norma de incriminare şi îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal. Se poate spune că subiectul activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă este necircumstanţiat, deoarece poate avea această calitate orice per­soană care răspunde din punct de vedere penal şi care, cunoscând starea de încetare a plăţilor, săvârşeşte vreuna dintre faptele prevăzute de norma de incriminare[8].

În doctrină, subiectul activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă este numit şi bancrutar fraudulos[9], iar în legislaţia mai veche era denumit „mofluz prefăcut”.

De regulă însă printre subiecţii activi ai infracţiunii pot fi întâlniţi: administratorii, cenzorii, directorii etc. În situaţia tipică, subiectul activ al infracţiunii este o persoană fizică din cadrul unui debitor persoană juridică sau este chiar însuşi debitorul persoană fizică[10].

În acord cu opinia exprimată în doctrina recentă, considerăm că poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de bancrută şi un debitor al debitorului insolvent, în situaţia în care fapta este săvârşită prin prezentarea unor datorii inexistente [art. 241 alin. (1) lit. b)][11].

Pentru a fi subiect activ al infracţiunii de bancrută, o persoană fizică trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a răspunde penal, respectiv capacitatea (vârsta minimă) juridică, responsabilitatea şi libertatea de voinţă şi acţiune. Bancruta frauduloasă poate fi comisă în oricare dintre formele participaţiei penale (instigare, complicitate) sau participaţie penală improprie.

Există instigare la bancrută frauduloasă în cazul în care cu intenţie o persoană determină altă persoană să efectueze vreuna dintre modalităţile infracţionale prevăzute în art. 241 alin. (1) din noul Cod penal, neavând vreo relevanţă forma sau modalitatea vinovăţiei instigatului. Dacă existenţa faptei este stabilită, iar pentru autor ar fi incidentă o cauză cu caracter personal, care ar împiedica exercitarea acţiunii penale faţă de el, faptul că este necunoscut sau că există una din cauzele care exclud infracţiunea şi care nu-şi extind consecinţele asupra participanţilor, aceştia din urmă pot fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută pentru cel care realizează actele de executare (autorul).

Complicitatea la infracţiunea de bancrută constă în orice sprijin, material sau moral, dat de o persoană, cu intenţie, pentru săvârşirea uneia dintre modalităţile infracţiunii. În lipsa intenţiei, nu poate fi reţinută complicitatea la infracţiunea de bancrută frauduloasă.

Coautoratul la infracţiunea de bancrută există când actele de execu­tare sunt efectuate, simultan ori succesiv, dar cu acelaşi prilej şi în executarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, de către două sau mai multe persoane.

Ca urmare a introducerii în dreptul penal a răspunderii persoanei juridice, în sfera subiecţilor activi ai infracţiunii de bancrută frauduloasă trebuie inclusă şi persoana juridică.

b) Subiectul pasiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă este persoana fizică sau juridică vătămată prin fapta subiectului activ. Față de noul conținut juridic al infracțiunii de bancrută, care prevede fraudarea creditorilor ca o condiție comună tuturor modalităților elementului material, considerăm că subiecții pasivi principali sunt creditorii debitorului insolvent.

Sigur că, pot avea calitatea de subiecți pasivi secundari și alte persoane, respectiv asociaţii debitorului persoană juridică, deţinătorii de obligaţiuni emise de către debitorul aflat în insolvenţă şi chiar debitorul insolvent[12].

În doctrina anterioară actualei reglementări, s-a considerat că, subiectul pasiv principal este societatea comercială căreia îi sunt distruse, sustrase sau falsificate evidenţele etc., iar în subsidiar sunt subiecţi pasivi persoanele prejudiciate prin săvârşirea faptelor menţionate: acţionarii ori asociaţii, creditorii şi deţinătorii de obligaţiuni[13].

În prezent, apreciem că un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, deoarece subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie identificat în persoana titularului valorii sociale ocrotite de norma de incriminare, care este, de regulă, terţ faţă de persoana debitorului. În ceea ce priveşte debitorul, acesta poate avea calitatea de subiect pasiv, dar el apare rar în această ipostază şi numai alături de alte persoane. Dacă debitorul insolvent, asociații debitorului insolvent ori deținătorii de obligațiuni sunt singurele persoane vătămate, nu poate exista infracţiune de bancrută frauduloasă, deoarece legea pretinde cerința ca faptele descrise de norma de incriminare să fie comise prin fraudarea creditorilor.

Nu suntem de acord cu opinia exprimată în doctrina contemporană existenţei incriminării bancrutei în Legea nr. 31/1990, potrivit căreia statul este subiectul pasiv principal al infracţiunii de bancrută frauduloasă[14], deoarece nu statul este titularul dreptului de gaj general[15].

Cei mai întâlniţi subiecţi pasivi ai infracţiunii de bancrută sunt creditorii fraudaţi prin săvârşirea faptei, respectiv persoanele fizice sau juridice care au drepturi patrimoniale împotriva debitorului insolvent. Poate fi subiect pasiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă orice persoană fizică, indiferent de particularităţi, sub singura condiţie să aibă calitatea de creditor al debitorului aflat în încetare de plăţi. În ceea ce priveşte persoanele juridice, de asemenea, nu are vreo relevanţă dacă sunt de drept privat sau de drept public, important fiind faptul ca la data săvârşirii bancrutei frauduloase acestea să aibă drepturi patrimoniale asupra persoanei aflate în stare de insolvenţă.

Deţinătorii de obligaţiuni sunt persoane fizice sau juridice care subscriu obligaţiuni cu prilejul unei emisiuni de asemenea titluri, aceştia având dreptul de a solicita persoanei juridice emitente rambursarea acestora la scadenţă. Deţinătorii de obligaţiuni pot fi vătămaţi prin săvârşirea infracţiunii de bancrută, deoarece îşi văd diminuate şansele obţinerii sumelor integrale la care au dreptul cu ocazia rambursării obligaţiunilor către emitent.

În unele cazuri, asociaţii debitorului aflat în stare de încetare de plăţi pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii de bancrută frauduloasă. Pot fi consideraţi subiecţi pasivi ai infracţiunii numai acei asociaţi care, de bună-credinţă fiind, au ajuns în situaţia de a pierde investiţia, în totul sau în parte. Printre asociaţii unei persoane insolvente se numără acţionarii societăţilor pe acţiuni, asociaţii comanditaţi ai societăţilor în comandită pe acţiuni sau în comandită simplă, asociaţii în societăţile în nume colectiv şi asociaţii în societăţile cu răspundere limitată.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, în cazul acestor persoane juridice, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Mai mult, asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi. De asemenea, acţionarii, asociaţii comanditari, precum şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată răspund şi ei pentru obligaţiile sociale până la concurenţa capitalului social subscris.

Pot fi subiecţi pasivi, dacă nu participă la săvârşirea infracţiunii de bancrută, şi persoanele care au calitatea de asociaţi (membrii cooperatori) ai unor societăţi cooperative sau organizaţii cooperatiste, reglementate de Legea nr. 1/2005. Sub rezerva neparticipării la săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, pot fi subiecţi pasivi ai acesteia şi asociaţii formelor de asociere în agricultură reglementate de Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.

Teoretic, nu trebuie omişi din sfera subiecţilor pasivi nici asociaţii (membrii) grupurilor de interes economic, reglementate de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri şi prevenirea corupţiei[16]. Prin urmare, în toate situaţiile în care asociaţii debitorului sunt de bună-credinţă, fără a li se putea reproşa nimic din punct de vedere juridic, şi au fost prejudiciaţi prin comiterea faptei de bancrută frauduloasă, ei capătă calitatea de subiecţi pasivi ai infracţiunii examinate.

În mod excepţional, debitorul poate avea şi el calitatea de subiect pasiv al infracţiunii, în cazurile în care fapta de bancrută frauduloasă produce un prejudiciu acestuia. De exemplu, fapta se comite prin ascunderea unui activ important al debitorului. În doctrină se consideră că debitorul poate fi subiect pasiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă dacă se urmăreşte ca acesta să nu poată dovedi că este capabil să-şi reorganizeze activitatea[17].

Debitorul insolvent se poate găsi în trei ipostaze. În prima, acesta poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii penale, în a doua poate fi subiect pasiv al acesteia, dacă în persoana sa sunt îndeplinite condiţiile subiectului pasiv, iar în a treia poate să aibă numai calitatea de debitor insolvent, în acest din urmă caz dacă i se poate reproşa ceva exclusiv din punct de vedere juridic extrapenal sau dacă a ajuns în stare de insolvenţă din cauze obiective.

(iii) Latura obiectivă

A. Elementul material.

I. Elementul material al bancrutei frauduloase este diferit în funcţie de modalitatea infracţională realizată. Infracţiunea de bancrută are conţinut alternativ, ceea ce înseamnă că efectuarea în mod simultan sau succesiv (cu aceeaşi ocazie) a două sau mai multe acţiuni, dintre cele prevăzute de lege, realizează elementele constitutive ale unei singure infracţiuni de bancrută.

Din conţinutul art. 241 alin. (1) din noul Cod penal reiese că bancruta se poate săvârşi în una dintre următoarele modalităţi infracţionale: falsificarea, sustragerea şi distrugerea eviden­ţelor sau ascunderea unei părţi a activului averii debitorului (a); înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea în registre, în alt act sau în situaţia financiară, a unor sume nedatorate (b); înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorilor, a unei părţi din active (c).

a) Conform art. 241 alin. (1) lit. a) din noul Cod penal, constituie bancrută frauduloasă fapta persoanei care falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia. În limbajul comun, falsificarea este un mod ilicit de confecţionare sau de modificare a unui înscris, făcându-l să aibă, aparent, însuşirile – şi efectele probatorii – ale unui înscris adevărat[18]. Falsificarea evidenţelor debitorului poate fi realizată atât din punct de vedere intelectual, cât şi material. Practic, elementul material al acestei modalităţi normative este identic cu cel al infracţiunii de fals material, prevăzută de art. 320 sau al infracţiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 321 din noul Cod penal. Diferenţa specifică o reprezintă obiectul material care, în cazul bancrutei, nu poate consta decât într-o „evidenţă” a debitorului.

Falsul material se poate săvârşi în oricare din modalităţile prevăzute în art. 320 din noul Cod penal, respectiv prin contrafacerea scrierii sau subscrierii ori prin alterarea conţinutului unui înscris (evidenţă contabilă)[19].

Contrafacerea scrierii constă într-o acţiune de reproducere, plăs­muire sau ticluire a unui înscris (aici este vorba de evidenţele debitorului) creând aparenţa că acesta este înscrisul real. Noţiunea de „contrafacerea scrierii” are o accepţiune mai largă decât aceea de imitare a scrierii manuscrise, dactilografiate, tipărite ori imprimate prin alte procedee, ea trebuind înţeleasă ca fiind acţiunea de alcătuire (plăsmuire) totală sau parţială, realizată prin semnarea în fals a emitentului nereal[20].

Contrafacerea subscrierii unei evidenţe a debitorului este operaţiunea prin care este reprodusă semnătura unei persoane (existente sau închipuite) care creează aparenţa de autenticitate, şi anume că aparţine persoanei autorizate[21].

Alterarea evidenţelor debitorului constă în orice act prin care se intervine asupra înscrisului prin adăugire, ştergere sau orice alte mijloace de natură să dea o altă semnificaţie evidenţei (documentului) în cauză.

Evidenţele falsificate pot fi scrise în orice limbă şi pot fi originale sau copii certificate ori legalizate[22]. În cazul în care este vorba despre o evidenţă ce constituia la data falsificării un act juridic lovit de nulitate absolută, apreciem că nu poate exista infracţiunea de bancrută în modalitatea examinată, deoarece quod nullum est nullum producit efectum[23].

Falsificarea evidenţelor debitorului poate avea loc nu numai din punct de vedere material, ci şi intelectual, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea inserării unor asemenea fapte sau împrejurări, cu prilejul întocmirii evidenţei debitorului[24].

Elementul diferenţial dintre falsul material şi cel intelectual se referă la momentul falsificării. Astfel, falsificarea materială a înscrisului este posterioară existenţei acestuia în timp ce falsificarea intelectuală este o operaţiune contemporană confecţionării înscrisului în cauză.

Contrafacerea constă în fapta de a confecţiona (crea, fabrica) obiec­tul material al infracţiunii, conferindu-i o anumită credibilitate, ceea ce înseamnă că producerea unor înscrisuri falsificate în mod vădit, gro­solan, nu poate constitui infracţiune. Contrafacerea poate privi scrierea, când este confecţionat un înscris similar cu cel oficial, sau subscrierea, când este imitată semnătura din conţinutul înscrisului oficial. Alterarea înseamnă o operaţiune de modificare a cuprinsului sau aspectului obiec­tului material.

Omisiunea inserării se referă la anumite date sau împrejurări care nu apar în conţinutul înscrisului, deşi acestea trebuiau să-şi găsească locul în cuprinsul său. O asemenea inacţiune constituie o alterare a adevărului, ea reprezentând o lacună care se răsfrânge asupra întregului act, căruia îi modifică conţinutul, făcându-l să exprime o altă situaţie decât cea adevărată[25].

Obiectul falsificat trebuie să fie unul care are corespondent în realitate şi să aibă aptitudinea de a fi utilizat în vederea producerii de efecte juridice.

Falsul intelectual presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 321 din noul Cod penal, care incriminează falsul intelectual în înscrisuri oficiale. De pildă, neînregistrarea unor mărfuri facturate[26]. În cazul bancrutei, falsificarea din punct de vedere intelectual a unui înscris are loc prin introducerea (atestarea) într-o evidenţă a debitorului a unor date nereale sau prin omisiunea inserării unor operaţiuni reale de către cei care au atribuţia întocmirii evidenţelor debitorului. În practica judiciară a fost reţinută această modalitate infracţională în cazul în care făptuitorul a falsificat 7 note contabile pe care le-a operat în contabilitate atestând fictiv plata creanţelor[27].

Atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului înseamnă consemnarea sau inserarea unor date sau împrejurări nereale, iar omisiunea inserării constă în lipsa consemnării unor date sau împrejurări. Atestarea trebuie să se refere la fapte şi împrejurări care au determinat întocmirea actului şi să aibă caracter mincinos[28], indiferent de numărul datelor sau împrejurărilor atestate[29]. Elementul material trebuie efectuat cu prilejul întocmirii înscrisului, iar nu ulterior. Evidenţa falsificată este necesar să fie una care are corespondent în realitate şi să aibă aptitudinea de a fi utilizată în vederea producerii de efecte juridice.

Din analiza conţinutului art. 297 (Abuzul în serviciu) şi art. 241 din noul Cod penal, reiese că, dacă sunt îndeplinite cerinţele speciale privitoare la subiectul activ, falsificarea unor evidenţe ale debitorului poate fi încadrată şi în prevederile destinate infracţiunii de abuz în serviciu, deoarece este posibil ca cel care efectuează falsificarea să aibă calitatea specială cerută de lege, caz în care activitatea sa poate fi considerată o neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă atribuţiilor de serviciu. Totuşi, apreciem că, într-o asemenea ipoteză, nu există concurs de infrac­ţiuni, deoarece este vorba despre un simplu concurs de norme penale de incriminare, dintre care una este specială (art. 241) şi alta este generală (art. 297). Practica judiciară este în acest sens[30].


[1] Pentru o definiţie asemănătoare, a se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 57. Pentru altă definiţie, a se vedea A. Jurma, Bancruta frauduloasă. Contribuţii, în „Revista de drept penal” nr. 4/2000, p. 112. A se vedea şi C. Balaban, Infracţiunile prevăzute de legi spe­ciale care reglementează domeniul comerţului. Aspecte controversate de doctrină şi practică judiciară, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 93-94.

[2] A se vedea: V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 160; M.A. Hotca, Discuţii referitoare la genul infracţiunii de bancrută frauduloasă, în „Dreptul” nr. 3/2008, p. 187.

[3] A se vedea şi: M. Gorunescu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura Hamangiu, Bucureşti, p. 187; N. Neagu, Bancruta frauduloasă (comentariu) în “Noul Cod penal comentat. Partea specială”, vol. II, de V. Dobrinoiu ş.a., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 295; C. Duvac, Bancruta frauduloasă în noul Cod penal, în „Revista de drept penal” nr. 1/2012, p. 46.

[4] Pentru alte definiţii, a se vedea, de pildă: A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române – comentate şi adnotate cu jurisprudenţă şi doctrină, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 346; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 159.

[5] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 66; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 160; M. Gorunescu, op. cit., p. 187; N. Neagu, op. cit., p. 294. În sensul că patrimoniul este obiect material al infracţiunii, a se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 347. În ceea ce ne priveşte, apreciem că patrimoniul debitorului nu poate constitui obiect material al infracţiunii de bancrută frauduloasă, deoarece acesta cuprinde drepturile şi obligaţiile evaluabile băneşti, astfel că el nu se confundă cu lucrurile asupra cărora poartă drepturile şi obligaţiile unei persoane.

[6] A se vedea G. Creţoiu, I. Bucur, Contabilitate. Fundamentele şi noul cadru juridic, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 104.

[7] A se vedea C. Balaban, op. cit., p. 103-104. În doctrină, în funcţie de rolul lor în cadrul sistemului informaţional decizional, documentele folosite în contabilitate sunt: documente justificative, documente de evidenţă contabilă şi documente de sinteză şi raportare contabilă (a se vedea G. Creţoiu, I. Bucur, op. cit., p. 105).

[8] A se vedea O. Predescu, Dreptul penal al afacerilor, Editura Continent XXI, Bucureşti, 2000, p. 248.

[9] A se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 134.

[10] A se vedea: N. Neagu, op. cit., p. 294; M. Gorunescu, op. cit., p. 15; C. Duvac, op. cit., p. 48. A se vedea şi C. Ap. Craiova, dec. nr. 166/2008, disponibilă la adresa www.jurisprudenta.org.

[11] A se vedea L.N. Pârvu, Bancruta frauduloasă în reglementarea legii privind procedura insolvenţei, în „Revista de drept comercial” nr. 12/2006, p. 34.

[12] Pentru prezentarea unor puncte de vedere exprimare în doctrină, a se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 72; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 161.

[13] A se vedea: V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 161; M. Zarafiu, op. cit., p. 74.

[14] A se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române – comentate şi adnotate cu jurisprudenţă şi doctrină, vol. VIII, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 360.

[15] A se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 161.

[16] Publicată în “Monitorul oficial al României” nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

[17] A se vedea L.N. Pârvu, op. cit., p. 33.

[18] A se vedea: V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 162; V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, vol. IV, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 423.

[19] Pentru analiza laturii obiective a infracţiunii de fals material, a se vedea V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal. Partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 352-356.

[20] A se vedea: V. Dongoroz op. cit., p. 427; T. Toader, Drept penal. Partea specială, Editura Hamangiu, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2007, p. 307; H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 520.

[21] A se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 427.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 428. A se vedea şi H. Diaconescu, op. cit., p. 522.

[24] A se vedea V. Dobrinoiu, N. Conea, R. Romiţan, M. Dobrinoiu, Cauze penale comentate, Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 698.

[25] Ibidem.

[26] A se vedea Trib. Timiş, S. pen., dec. nr. 161/2004, apud V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 166-171.

[27] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 113. În practica judiciară interbelică, s-a considerat că este realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă şi în situaţia în care un comerciant a omis să înscrie în registre anumite valori, în scopul de a nu arăta adevărata stare a activului (Cas. II, dec. nr. 470/1936, apud A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 365-366). Dacă omisiunea aparţine contabilului desemnat de comerciant, cel care răspunde este contabilul, iar nu comerciantul (Cas. II, dec. nr. 970/1902, în Codul comercial comentat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 559-560).

[28] A se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 435.

[29] A se vedea T. Toader, op. cit., p. 310.

[30] A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, S. pen., dec. nr. 1019/1996, Indaco – Bază de date.

Adauga un comentariu