All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

INSOLVENŢA ŞI BANCRUTA

 

Conform art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014: „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei”.

Noţiunea de „insolvenţă” nu trebuie confundată cu noţiunea de „insolvabilitate”, deoarece aceasta din urmă este starea juridică a patrimoniului unei persoane caracterizată prin aceea că elementele pasive depăşesc valoric elementele active.

Precizăm că legea condiţionează insolvenţa iminentă exclusiv de lipsa fondurilor băneşti, astfel că nu are relevanţă o eventuală insolvabilitate a debitorului dacă acesta dispune de resurse financiare suficiente pentru plata la scadenţă a creanţelor. Sigur că, în multe cazuri, insolvabilitatea este întâlnită alături de insolvenţă.

Este posibilă şi ipoteza ca debitorul să aibă în patrimoniu bunuri care întrec valoric creanţele scadente în viitor, dar, cu toate acestea, dacă se probează de către creditori că la scadenţă debitorul nu va dispune de sume de bani, cerinţele insolvenţei iminente sunt îndeplinite. Eventualul dezechilibru patrimonial dintre activul şi pasivul debitorului nu este lipsit de importanţă, pentru că în funcţie de această împrejurare se va stabili procedura ce urmează a fi aplicată, ceea ce înseamnă că numai valoarea fondurilor băneşti influenţează starea de insolvenţă iminentă.

Procedura insolvenţei este o simplă fază şi, de multe ori, ultima în existenţa unui debitor care derulează activităţi în câmpul afacerilor.

Nu în puţine cazuri, insolvenţa este determinată de cauze imputabile unor per­soane fizice, care pot îmbrăca haina unor simple delicte civile sau a unor fapte prevăzute de legea penală. Pentru desemnarea faptelor de natură penală care produc incapa­citatea de plată a unui agent economic, în legislaţia noastră se foloseşte termenul de „bancrută”.

La baza opţiunii legiuitorului privitoare la stabilirea tipului de ilicit stau mai multe criterii, dintre care se detaşează cel referitor la gravitatea faptelor ce determină starea de insolvenţă şi cel privitor la gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorii.

În general, bancruta este definită ca fiind starea de insolvenţă comercială însoţită de nereguli în dauna creditorilor[1]. Limba română a preluat cuvântul „bancrută” din limba franceză, acesta fiind omologul cuvântului francez banqueroute, care înseamnă falimentul unui comerciant (profesionist) ocazionat de fapte comise cu vinovăție.

În dreptul anglo‑saxon (Marea Britanie şi S.U.A., de exemplu) se foloseşte cuvântul echivalent bankruptcy. Dar atât termenul bankruptcy, cât şi cel de banqueroute provin din limba italiană, din expresia apărută prin juxtapunerea cuvintelor banca (bancă, tejghea, masă, tarabă) şi rotta (ruptă, spartă, sfărâmată), ce fac referire la practica infamantă prin care masa sau tejgheaua negustorilor debitori aflaţi în impo­sibilitate de a‑şi plăti datoriile era distrusă în public de către creditori. Distrugerea tejghelei sau băncii era făcută în prezenţa altor comercianţi, cu scopul de a aduce la cunoştinţa tuturor că din acel moment debitorul bancrutar nu mai făcea parte din comunitatea comercianţilor[2].

În prezent, termenul „bancrută” are semnificaţia de faptă ilicită care, singură sau alături de alte fapte ilicite, a cauzat insolvenţa debitorului.

Falimentul este socotit fraudulos numai dacă a fost determinat de fapte imputabile sub forma intenţiei. Dar, alături de falimentul fraudulos, legislaţia sancţionează şi anumite fapte imputabile sub forma culpei. Avem în vedere anumite fapte care atrag răspunderea civilă a administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au determinat starea de insolvenţă a debitorului.

Problema pe care dorim să o abordăm în continuare este aceea de a stabili care este relaţia între noţiunea de „bancrută” şi cea de „insolvenţă”. Am văzut că insolvenţa este starea patrimoniului unui debitor care nu are lichidităţi suficiente pentru a-și plăti datoriile scadente. Cu toate că, într‑o accepţiune largă[3], s‑ar putea pune semnul egalităţii între noţiunea de „bancrută” şi „insolvenţă”, deoarece în esenţă bancruta este şi ea o stare de încetare a plăţilor determinată de lipsa lichidităţilor, totuşi, în sens propriu, bancruta presupune o condiţie în plus faţă de insolvenţă, şi anume ca imposibilitatea plăţii datoriilor scadente să fie cauzată de anumite nereguli. În schimb, în cazul insolvenţei, condiţia ce trebuie îndeplinită este simpla imposibilitate a debitorului de a achita datoriile scadente cu lichidităţile disponibile.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „bancrută” are şi accepţiunea de „faliment” (în sensul de insolvenţă, încetare a plăţilor, crah)[4]. Cu toate acestea, dată fiind originea cuvântului şi folosirea lui în legislaţia română mai veche (Codul comercial), credem că noţiunea de „insolvenţă” depăşeşte în extensiune noţiunea de „bancrută”.

În concepţia vechii legislaţii, bancruta – simplă sau frauduloasă – apărea ca o insolvenţă imputabilă debitorului aflat în stare de încetare de plăţi. Mai poate fi susţinut un atare punct de vedere în prezent? Lecturând conţinutul Legii nr. 85/2014 şi al prevederilor art. 240 şi art. 241 din noul Cod penal, ajungem la concluzia că noţiunea de „bancrută” are un conţinut similar cu cel existent în legislaţia mai veche.

Codul penal face delimitarea dintre două tipuri de bancrută – simplă [art. 240 alin. (1)] şi frauduloasă [art. 241 alin. (1)]. Însă, alături de cele două forme infracţionale, care în afara oricărei discuţii sunt fapte ilicite penale săvârşite cu vinovăţie, în practică pot fi întâlnite şi alte comportamente ilicite ale debitorilor insolvabili sau ale repre­zentanţilor acestora, comise cu vinovăţie, dar care nu sunt incriminate de lege.

Pot fi acestea încadrate în conţinutul noţiunii de „bancrută”? Răspunsul este afirmativ, deoarece bancruta fiind o insolvenţă cauzată de nereguli, iar faptele de natură penală constituind numai o parte din sfera extinsă şi extrem de variată a faptelor ilicite, se poate spune că include în conţinutul său orice fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie. Indiferent că este de natură civilă sau de natură penală, pentru a exista bancrută, săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie trebuie să îndeplinească şi o a doua cerinţă, respectiv ca aceasta să fi determinat, în tot sau în parte, ajungerea debitorului în stare de insolvenţă. Dacă nu a cauzat imposibilitatea debitorului de a face faţă datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, fapta ilicită nu‑şi pierde în toate cazurile acest caracter, deoarece ea poate fi sancţionată ca altă formă de ilicit. De pildă, dacă nu este îndeplinită cerinţa existenţei stării de insolvenţă, fapta de falsificare a unei evidenţe contabile poate realiza conţinutul infracţiunii prevă­zute în art. 321 C. pen. (falsul intelectual).

Din cele ce preced, se desprinde concluzia că, în dreptul român, bancruta, lato sensu, este o faptă ilicită prin săvârşirea căreia este determinată insolvenţa unui debitor. În toate situaţiile în care insolvenţa este determinată de alte cauze, care nu realizează conţinutul unor fapte ilicite, nu suntem în prezenţa bancrutei. În schimb, bancruta, stricto sensu, este întotdeauna infracţiune, care, de lege lata, are două forme – bancruta simplă şi bancruta frauduloasă.

 

[1] Conform Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX), ed. a 2‑a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 84, „bancruta este falimentul însoţit de nereguli financiare în dauna creditorilor”. A se vedea şi: Le petit Larousse Grand Format, Paris, 1996, p. 124; V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 9; V. Bercheşan, N. Grofu, Investigarea criminalistică a infracţiunilor de evaziune fiscală şi bancrută frauduloasă, Ed. Little Star, Bucureşti, 2003, p. 133.

[2] A se vedea P. Gauthier, B. Lauret, Droit pénal des affaires, ed. a 5‑a, Ed. Economica, Paris, 1994, p. 501, lucrare citată în V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 133. A se vedea şi W. Jeandidier, Droit pénal des affaires, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 324.

[3] De exemplu, în dreptul S.U.A. (a se vedea Bankruptcy Code. Rules and forms, ed. 2007, Ed. Thomson West). Cuvântul bankruptcy desemnează persoana celui care se află în stare de insolvenţă, iar patrimoniul său este administrat şi lichidat în beneficiul creditorilor săi (J.M. Hawkins, The Oxford Paperback Dictionary, Ed. Oxford University Press, 1979, p. 43).

[4] Dicţionarul explicativ al limbii române, op. cit., p. 84.

Adauga un comentariu