All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

INSTITUȚIA AVOCATULUI – A CINCEA PUTERE SAU CÂINELE DE PAZĂ AL JUSTIȚIEI

 

Fie că se discută despre scena politică, educația, economia, cultura sau sistemul judiciar din prezent, frecvent auzim afirmații sentențioase, de genul: „sunt în criză”, ”travesează o perioadă grea”, ”sunt amenințate de pericole grave”, ”se confruntă cu probleme fără precedent” etc.

Profesia de avocat, în calitatea sa de protagonistă și parteneră a sistemului judiciar, nici ea nu este ocolită de astfel aprecieri, care, în esență, subliniază dificultățile pe care avocații le au în exercitarea onorabilei lor profesii, precum și pericolele sau amenințările intrinseci sau extrinseci.

Fără îndoială că, în prezent, avocații se confruntă cu diverse probleme sau dificultăți care le îngreunează activitatea profesională. Printre acestea se numără: comportarea necorespunzătoare față de avocați a unor judecători, procurori, polițiști sau funcționari publici; cuantumul foarte scăzut al onorariilor plătite de stat pentru asistența juridică din oficiu; lipsa unor spații corespunzătoare în cadrul sediilor instanțelor; atacuri provenite din partea unor persoane, entități publice sau private ș.a.

Dacă suntem obiectivi și facem o analiză introspectivă a profesiei de avocat, vom constata faptul că sunt și colegi de-ai noștri care nu onorează deplin profesia de avocat sau care aduc prejudicii de imagine acesteia. Într-adevăr, există cazuri izolate de avocați care au o pregătire profesională precară, au o conduită necorespunzătoare față de cei cu care interacționează în exercitarea profesiei, își concurează neloial colegii sau care încalcă legea, inclusiv cea penală. Aici se potrivește maxima că „Nu există pădure fără uscături”.

Pe drept cuvânt, se arată că „Marginalizarea noastră (a avocaților – n.n.) si presiunea vin din direcții diverse, dar, din păcate, si dinspre noi înșine[1].

Sunt studii care confirmă un fapt interesant, și anume că, pe o scară de la 1 la 100, fiecare profesie îi consideră mai agreabili pe membrii corpului profesional propriu (valoarea fiind de aproximativ 70), față de cei aparţinând altor profesii. Adică, pe cei dintâi îi plac mai mult, în timp ce, pe cei din urmă, îi plac puţin (în jurul valorii de 50). Ataşamentul pe care-l manifestăm faţă de membrii propriului grup înseamnă nu numai faptul că îi considerăm mai agreabili, pentru că sunt de-ai noştri, ci şi că, la nevoie, îi favorizăm în raport cu cei aparţinând altor turme socio-profesionale[2].

Cercetătorii care au făcut investigaţiile, la care am făcut referire în cele ce preced, au constatat că există şi o excepţie – grupul avocaţilor. Avocaţii care şi-au evaluat colegii i-au pus pe acelaşi nivel cu ceilalţi (aproximativ 50)[3], ceea ce pare a releva că aceştia nu sunt ataşaţi de grupul profesional din care fac parte, neconsiderându-i de-ai lor.

Cum se explică această posibilă anomalie?

Inter alia, printre explicații, se numără:

  • Avocatura, dacă nu este cea mai liberă profesie, sigur este una dintre cele mai libere profesii existente în societatea contemporană. Or, libertatea are, în mod evident, accente individualiste;
  • Libertatea profesională specifică avocaților produce și anumite efecte secundare, în special pe acela că lasă frâu liber egoismului, specific indivizilor homo sapiens autentici, în detrimentul altruismului și solidarității de grup. Avocatul este, de multe ori, un lup singuratic, iar nu un membru al unei turme sau haite profesionale;
  • Libertatea profesională a avocaților ridică la cote foarte înalte concurența sau competiția între ofertanții de servicii avocațiale, astfel că ar fi un gest ipocrit din partea lor să susțină că sunt mai interesați de soarta confraților, comparativ cu cea a celorlalți oameni. Pentru avocați, mai degrabă clienții sunt de-ai lor, decât membrii corpului profesional, astfel că ei empatizează cu cei pentru care lucrează, cu cei pe care îi asistă sau cu cei pe care îi reprezintă;
  • De regulă, avocatul intră în dispute unu la unu și, foarte rar, în echipe, ceea ce înseamnă că, dacă respectă principiile și deontologia specifice profesiei, acesta nu poate empatiza și nici nu se poate solidariza cu avocatul care asistă sau reprezintă partea adversă a clientului său. Într-adevăr, legalmente, avocatul este obligat să fie, în condițiile legii, 100% alături de cei pe care îi asistă sau reprezintă.

Cu toate acestea, beneficiind de pregătire profesională ridicată și făcând parte dintr-o categorie de elită, cei mai mulți dintre avocați sunt conștienți că, legal și moral, organizarea corpului profesional și apartenența la asociații profesionale este departe de a fi inutilă.

Dimpotrivă, organizațiile profesionale ale avocaților sunt necesare, întrucât în lipsa acestora avocatul ar fi nu numai un lup singuratic, dar ar rămâne singur împotriva tuturor.

Avocatul este un protagonist al sistemului judiciar și de aceea trebuie respectat de magistrați, autoritățile publice, instituțiile publice și de orice alte entități sau persoane. Democrația, statul de drept, justiția și progresul sunt dependente, printre altele, și de cât de independentă, puternică și respectată este profesia de avocat.

Atacurile sau abuzurile, mai mult sau mai puțin concertate, asupra profesiei de avocat, dincolo de aspectul lor negativ evident, relevă faptul că profesia de avocat are totuși o poziție importantă în peisajul juridico-social. Cine nu contează poate fi ignorat, dar avocații nu pot fi ignorați.

Avocații sunt cei care, prin calitățile lor profesionale contribuie la înfăptuirea actului de justiție (prin formularea de cereri, memorii, excepții, concluzii ș.a.); contribuie la asigurarea conformității legilor cu Legea fundamentală, dreptul european și tratatele internaționale privind drepturile omului (prin ridicarea unor excepții de neconstituționalitate, cereri adresate CEDO, cereri preliminare adresate CJUE etc.); ajută cu sfaturi juridice pe cei care au probleme de natură juridică ș.a.

Metaforic spus, așa cum presa este considerată câinele de pază al democrației sau a patra putere în stat, instituția avocatului trebuie considerată câinele de pază al justiției sau a cincea putere în stat.

Într-un articol publicat în Gazeta tribunalelor (31 ianuarie 1864), C. Heraclide scria: „Ordinul avocaților atât de antic ca și magistratura, atât de nobil ca și virtutea, atât de necesar ca și justiția, se distinge printr-un caracter care îi este propriu. Singură, între toate profesiile, avocatura se menține în fericită și pașnică posesiune a independenței sale. Liber, fără a fi inutil patriei, avocatul se consacră publicului, fără a fi sclavul lui[4].

Gradul sau măsura în care drepturile avocatului sunt recunoscute, atât legal, cât și instituțional, reflectă robustețea unei democrații și maturitatea statului de drept.

[1] I. Chelaru, Profil identitar al profesiei de avocat; terapii necesare (https://www.juridice.ro/essentials/2585/ profil-identitar-al- profesiei-de-avocat-terapii-necesare).

[2] Pentru analiza efectului de turmă, a se vedea M.A. Hotca, Viața prin ochii unui avocat, Ed. Universul juridic, București, 2018, p. 153.

[3] L. Mlodinov, Subliminal. Cum ne determină inconştientul comportamentul, Ed. Humanitas, 2013, p. 219.

[4] Mircea Duțu, Accesul la justiție ca drum spre dreptate (https://www.juridice.ro/essentials/968/accesul-la-justitie-ca-drum-spre-dreptate).

 

Adauga un comentariu