All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

8.3. Erori în propozițiile compuse sau în silogisme

În prealabil, reamintesc că silogismele invalide sunt tipuri de silogisme cu erori logice. În schimb, silogismele valide exclud eroarea. Iată un exemplu de silogism valid.

  • Premisa majoră: Toți oamenii sunt muritori.
  • Premisa minoră: Primus este om.

Concluzie: Primus este muritor.

Termenii silogismului sunt: muritor (termenul major); om (termenul mediu); Primus (termenul minor). Premisa majoră este propoziția universală, iar premisa minoră este propoziția particulară.

Un silogism corect trebuie să respecte următoarele legi: să aibă trei termeni; distribuirea termenului mediu să apară în cel puțin o premisă; oricare dintre termenii extremi distribuit în concluzie să fie, la rândul lui, distribuit în cel puțin o premisă; din premise diferite (una negativă și alta afirmativă) se poate trage numai o concluzie negativă; din două premise afirmative se poate desprinde numai o concluzie afirmativă; silogismul să aibă cel puțin o premisă afirmativă și una universală; dintr-o premisă universală și alta particulară se poate trage exclusiv o concluzie particulară.

a. Eroarea afirmării consecventului

Acest tip de eroare este evidențiat prin următorul exemplu:

  • Cine se pregătește pentru examenul de admitere în magistratură îl va lua;
  • X a luat examenul de admitere în magistratură;

Concluzia: X s-a pregătit.

Concluzia nu este certă, deoarece examenul de admitere în magistratură poate fi luat atât pe baza cunoștințelor dobândite prin pregătire, cât și prin alte modalități. De pildă, prin fraudă (de exemplu, prin copiere) sau, în cazul examenelor ce presupun teste grilă, pe baza norocului. Așadar, un astfel de raționament poate fi atât adevărat, cât şi invalid.

b. Eroarea negării antecedentului

Precizez că, deși afirmarea consecventului este un raționament invalid, totuși se apreciază că acesta poate fi plasat în categoria raționamentelor inductive (raționament pentru cea mai bună explicație).

  • Dacă Y se pregătește temeinic pentru examenul de intrare în avocatură, atunci îl va lua;
  • Y nu s-a pregătit;

Concluzia: Y nu a luat examenul de intrare în avocatură.

Această categorie de raționament constituie o aberație (eroare) logică. În exemplul de mai sus, cu toate că Y nu s-a pregătit temeinic pentru examen este posibil ca acesta să-l fi luat. În special în cazul examenelor care presupun teste grilă și norocul poate avea un rol, chiar dacă unul relativ neînsemnat. Acest tip de argument este cel mult unul slab.

c. Eroarea afirmării disjunctului

  • Q studiază pentru examenul de intrare în magistratură sau pleacă în vacanță;
  • Q studiază;

Concluzia: Q nu pleacă în vacanță.

Un atare raționament este invalid, deoarece afirmarea uneia dintre modalitățile disjuncției nu echivalează cu negarea celeilalte. Într-adevăr, Q poate învăța chiar dacă a plecat în vacanță sau poate exclusiv să se relaxeze.

d. Analogia slabă

Erori logice pot apărea şi în cazul analogiei, în special dacă deosebirile sunt mai multe decât asemănările sau dacă sfera obiectelor comparate este mică ori acestea sunt nereprezentative.

Intră în această categorie, următoarea afirmație: Condamnatul va respecta obligațiile impuse de judecător, având în vedere că este un tip educat și persoanele educate cunosc efectele încălcării obligațiilor.

e. Generalizarea superficială (pripită)

Exemplu:

  • Un studiu efectuat pe un număr de 300 de subiecți a relevat faptul că toți bărbații înalți interogați sunt slabi;
  • Tertius este înalt[1];

Concluzia: Tertius este slab.

Acest tip de raționament este invalid, deoarece Tertius nu face parte din lotul celor 300 de subiecți și nu știm dacă este slab, putând fi normal, supraponderal sau slab.

f. Încălcarea regulilor de distribuire a termenilor

Această încălcare există atunci când oricare dintre cei trei termeni – major, mediu sau minor – nu este distribuit în mod corect. Regula este că termenul mediu trebuie să fie distribuit cel puțin într-o premisă pentru a putea face legătura între termenii extremi (minor și major), iar termenul major și cel minor este necesar că figureze separat în câte o premisă și împreună în concluzie.

1. Nedistribuirea corectă a termenului minor

  • Toate merele sunt fructe;
  • Merele sunt alimente (alimentele – termenul minor)

Concluzie: Toate alimentele sunt fructe

2. Nedistribuirea termenului mediu

  • Oamenii care pleacă în excursii i-au cu ei cel puțin un bagaj (termenul mediu este bagaj)
  • George a plecat de acasă cu un bagaj asupra sa;

Concluzie: George a plecat în excursie.

 3. Nedistribuirea corectă a termenului major

  • Toți lupii sunt mamifere. (mamifer este termenul major);
  • Nicio vulpe nu este lup.

Concluzie: Nici o vulpe nu este mamifer.

g. Concluzie afirmativă din premise mixte (una pozitivă şi alta negativă)

  • Urșii nu sunt feline;
  • Felinele sunt carnivore;

Concluzie: Urșii sunt erbivore

h. Silogismul cu 4 termeni (sau mai mulți)

  • Lupul este animal;
  • Leul este un animal carnivor;

Concluzie: Animalele sunt carnivore.

i. Echivocația (folosirea în cadrul unui silogism a aceluiași cuvânt, dar în sensuri diferite)

  • Ken este măgar;
  • Măgarul este patruped;

Concluzie: Ken este patruped.

l. Amfibolia (ambiguitatea)

Spre exemplu, întrebarea Mâncăm friptură cu salată sau legume la grătar?, poate avea următoarele două sensuri:

  • Mâncăm friptură cu salată sau mâncăm friptură cu legume la grătar?
  • Mâncăm friptură cu salată sau mâncăm legume la grătar?

k. Diviziunea ilogică

Diviziunea ilogică (eroarea descompunerii sau decompoziției) este eroarea logică ce constă în atribuirea proprietăților pe care le are un întreg fiecărei componente ale acestuia. Nu întotdeauna părțile unui sistem au caracteristici comune cu sistemul. De pildă, George trăiește într-o localitate cu un nivel de trai, în general, modest, dar nu înseamnă este acesta este în mod obligatoriu sărac, deşi acest lucru nu este exclus.

Exemplu: Echipa de handbal are performanță, ceea ce înseamnă că jucătorul X este la rândul său performant. Totuși, X poate să fie cel mai slab din echipă şi să aibă un nivel mult inferior celorlalţi coechipieri.

l. Eroarea circularității (argumentul circular și petitio principii)

Sunt acele tipuri de erori care există în cazurile în care în care discutăm de o exprimare de tipul cercului vicios sau petitio principii (cerșirea concluziei). În cazul argumentului circular (cercului vicios), concluzia presupune două sau mai multe argumente, iar în cazul petitio principii concluzia se bazează pe un singur argument. În categoria raţionamentului circularității mai pot fi introduse afirmația repetată (când se afirmă ceva ce a fost deja afirmat) și întrebarea complexă (când o întrebare cuprinde și răspunsul la o altă întrebare, dar care nu a fost adresată).

Exemple de argumente circulare: Omul este muritor pentru că este o ființă și este o ființă pentru că este muritor!; A căzut pentru că a căzut!; Dumnezeu există, întrucât acest lucru este scris în Biblie, iar aceasta este adevărată pentru că a fost dată de Dumnezeu.

Exemplu de petitio principii:

  • Prostia este ingnoranță;
  • Ignoranța este lipsă de pregătire;

Concluzie: Lipsa de pregătire este prostie.

Nu întotdeauna lipsa de pregătire este determinată de prostie, ci poate fi cauzată și de comoditate.

m. Eroarea supoziției neîntemeiate (bazate pe false dileme sau premise inconsistente)

Există atunci când una sau mai multe dintre presupunerile subiectului sunt false sau inconsistente.

Exemplu:

  • Acest om este ori bărbat ori femeie;
  • Acest om nu este femeie;

Concluzie: Acest om este bărbat.

Raționamentul este eronat, deoarece cel în cauză poate fi hermafrodit.

n. Eroarea narativă

Eroarea narativă este un liant, care leagă lucrurile printr-o narațiune captivantă, fără a da însă o explicație plauzibilă. Cel care citește sau ascultă o poveste seducătoare va cădea, de multe ori, în capcana irezistibilă a frumuseții acesteia. Eroarea narativă este o greșeală logică ce poate avea efecte grave asupra hotărârilor pe care le i-au oamenii de afaceri, oamenii politici, judecătorii și orice persoane implicate în acte decizionale. Din două ipoteze, întotdeauna probabilitatea cea mai ridicată o are ipoteza mai generală, care are o extensiune mai mare. Generalizând, adică extinzând sfera subiecților vizați la totalitatea oamenilor care i-au decizii, putem spune că eroarea narativă[1] poate conduce și la rezoluții greșite în activitatea de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.

Teama de anumite evenimente șocante, dar cu probabilitate mică de producere (de pildă, de catastrofe naturale rare), se poate afla la baza hotărârii unei persoane de a se asigura împotriva actelor teroriste sau a evenimentelor naturale catastrofale. Însă, mult mai probabile sunt alte cauze care pot genera prejudicii, precum: criminalitatea obişnuită, evenimentele meteorologice relativ previzibile, evenimentele rutiere s.a.

Care dintre următoarele propoziţii este mai probabilă? Primus este bogat, dar acesta nu-și plătește datoriile. Primus este bogat, dar acesta nu-și plătește datoriile pentru că este zgârcit.

La o primă vedere, suntem tentați să credem că cea de-a situație este mai probabilă, dar la o examinare atentă este evident că prima are un grad de probabilitate mai ridicat, deoarece este mai generală. Într-adevăr, eventuala zgârcenie a lui Primus poate fi una dintre cauze, dar alături de aceasta, pot exista și altele, precum: neglijența, existența unor litigii cu creditorii etc.

Uneori, eroarea narativă se află în conexitate cu eroarea ludică.

 o. Eroarea ludică

Referitor la eroarea ludică (eroarea jocului), N. Taleb spune: „atributele incertitudinii pe care o găsim în viața reală au prea puțin de-a face cu cele sterilizate pe care le întâlnim în examene și jocuri[2]. Cu alte cuvinte, gradul de probabilitate al jocurilor nu poate fi folosit mutatis mutandis în viaţa reală.

p. Eroarea confirmării

Eroarea confirmării este o falsă reprezentare a realităţii ce constă în orbirea faţă de dovezile care contrazic raţionamentele pe care le emitem. Cu alte cuvinte, suntem opaci faţă de orice puncte de vedere contrare propriilor opinii şi cădem în capcana obedienţei faţă de toate argumetele care ne confirmă teza noastră. Acest fenomen generat de eroarea confirmării se instalează în special în situaţiile în care cel în cauză a consumat resurse considerabile şi a crezut foarte mult în validitatea tezei sale.

q. Eroarea dovezilor tăcute

Această eroare este generată de ignorarea aspectului important că, deşi istoria este scrisă de către învingători, cei înfrânţi sau cei care au pierdut sunt omişi din poveste, deşi poate au avut dreptate ori rolul lor a fost mai important decât al celor care sunt menţionaţi în izvoarele istorice uşor accesibile.

Întreabă cineva și martorii tăcuți ce părere au atunci când nu-i includem în narațiune[3]?

r. Capcana efectului de halou

Fiecare dintre noi am căzut, nu de puține ori, în capcana unor aparențe înșelătoare. Am crezut că cineva, dacă se comportă într-un anumit fel în anumite împrejurări (de pildă, se comportă frumos, este cinstit sau elegant), are o conduită similară în toate situaţiile şi sferele de activitate (spre exemplu, este cinstit sau bun). Dimpotrivă, despre un om îmbrăcat modest, uneori am fost tentaţi să afirmăm că este sărac sau poate mai puțin inteligent s.a.

s. Capcana (eroarea) predicțiilor despre trecut

Moto: „După război mulţi viteji s-arată”.

Expresia Capcana predicţiilor despre trecut, cel puțin la prima vedere, este intrigantă, deoarece asociază cuvintele predicție și trecut care în sensul lor propiu relevă o contradicție în termeni, întrucât predicția este o presupunere despre ceea ce se va întâmpla în viitor, iar nicidecum despre trecut. Trecutul, fiind deja consumat, este evident cunoscut. Trecutul este cunoscut și, prin urmare, este cert. Iar un lucru cert este cel puțin inutil să fie prezis.

Însă, în aceste rânduri, prin expresia predicții despre trecut vreau să surprind ceea ce Taleb denumește prin expresia erori sofistice narative[4], iar D. Kahneman prin sintagma biasul retrospecției[5]. Cu alte cuvinte, este vorba despre efectul numit de B. Fischhoff și R. Beyth prin cuvintele: Știam că se va întâmpla (I knew it would happen)[6].

Aici, prin sintagma previziune despre trecut vreau să pun în lumină ideea că analiza retrospectivă a predictibilității sau cauzalității unor evenimente este însoțită de riscul comiterii unor greșeli, uneori esențiale. După ce un eveniment s-a produs, fiind cunoscute deja elementele sale, privindu-l retrospectiv, acesta apare ca foarte predictibil și mulți dintre cei întrebați postfactum vor spune că au anticipat producerea lui, iar alții vor răspunde că l-au considerat foarte probabil.

Spre exemplu, cei mai mulți analiști politici au considerat foarte improbabilă alegerea lui Donald Trump în calitate de președinte al SUA. Este plauzibilă și presupunerea că o bună parte dintre cei care l-au votat pe Trump nu credeau cu adevărat că acesta va câștiga alegerile prezidențiale din Statele Unite. La fel se poate spune și despre Brexit-ul britanic (referendumul pentru ieșirea Marii Britanii din UE). După alegerile din SUA și referendumul pentru Brexit, analiștii politici au început să-și nuanțeze pozițiile cu privire la aceste subiecte și să identifice semne în trecut care, în opiniile lor, acum erau apte să anticipeze deznodământul celor două evenimente date mai sus ca exemple – respectiv alegerile pentru calitatea de președinte al SUA și referendumul pentru desprinderea Regatului Unit de UE.

De multe ori, după ce intră în posesia unor informații necunoscute anterior, în special dacă trece un anumit timp, oamenii au convingerea că le dețineau și înainte. Auzim membrii ai speciei noastre spunând, după ce un eveniment s-a produs, că l-au anticipat și că survenirea acestuia era predictibilă, deși dacă ar fi fost întrebați înainte de apariția evenimentului răpsunsul lor ar fi fost probabil diametral opus. În astfel de cazuri, potrivit specialiștilor din domeniul psihologiei, este vorba despre iluzia cognitivă a înțelegerii.

După ce lucrurile se întâmplă, oamenii au tendința firească să înțeleagă altfel datele realității, premergătoare sau contemporane survenirii acestora, și în acest fel, privind din viitor spre trecut, ei găsesc sprijin în contextul factual al evenimentelor produse. De aceea, postfactum, oamenii spun: „Eu știam”; ”Am fost sigur că se va întâmpla”; ”Nu aveam nicio îndoială că se va produce” etc. Antefactum, scrutând datele și împrejurările relevante pentru evenimentele potențiale, se fac anumite predicții care, postfactum, par a avea altă semnificație, aspect ce determină o reevaluare cognitivă a contextului evenimentelor deja produse.

Experimentele cu privire la predictibilitatea evenimentelor, după ce acestea au survenit, constată faptul că procentul celor care înainte de producerea evenimentelor au anticipat apariția acestora este mult mai mic decât procentul persoanelor care se pronunță în privința aceluiași aspect după ce evenimentele s-au produs.

Astfel cum spune B. Fischhoff, după ce evenimentele au loc, mulți suțin că știau că așa se va întâmpla[7], deși înainte credeau improbabilă survenirea acestora. Plecând de la buna credință a persoanelor care se pronunță cu privire la caracterul previzibil sau imprevizibil al unui eveniment produs, se poate spune că este intrinsecă naturii umane particularitatea ca oamenii să cadă postfactum (după ce lucrurile se întâmplă) în iuluzia (capcana) înțelegerii (denumită și eroarea sofistică narativă, biasul retrospecției, deformare cognitivă postfactum s.a.).

Cunoașterea chestiunii (efectului) deformării cognitive postfactum este foarte importantă pentru prevenirea erorilor de apreciere a modului de luare a rezoluțiilor. Orice analiză privind luarea unor decizii (de exemplu, când se analizează dacă a existat sau nu malpraxis medical sau juridic) trebuie să se facă plecând de la recunoașterea riscului de afectare a gradului de acurateţe a examinării, ca urmare a efectului biasului retrospectiv.

Când cineva examinează, în calitate de specialist sau expert, datele și împrejurările în care s-a derulat un anumit comportament uman este foarte important să nu neglijeze, ci să-i acorde o atenție, chiar sporită, problemei deformării cognitive postfactum.

Orice evaluare postfactum a unui proces decizional poate deforma corectitudinea actului de voință și acțiune, dacă cel care efectuează operațiunea de analiză nu ține seama de toate aspectele relevante, existente la momentul când lucrurile s-au petrecut. Ulterior și la rece, cu detașare psihică, pare mult mai facilă luarea deciziei corecte, dar în focul evenimentului, la cald, procesul decizional este de cele mai multe ori altfel configurat și trebuie examinat cu includerea în operațiunea de evaluare a contextului factual.

De exemplu, în cazul unui Raport de due diligence, care face numite recomandări, după apariția unor împrejurări greu de anticipat la momentul întocmirii raportului, când alt specialist evaluează situația juridică a unei operațiuni derulate pe baza raportului menționat, acest din urmă specialist poate cădea în capcana biasului retrospectiv. În general, oamenii, dar nici măcar specialiștii, nu sunt scutiți de acest risc, având tendinţa de a simplifica cauza şi efectul, pur și simplu ignorând rolul hazardului, acordând greutate mult sporită unor împrejurări care illo tempore pentru orice observator obișnuit nu aveau aptitudinea de a prezice evenimentul viitor, care a survenit în ciuda impredictibilității acestuia.

Un alt exemplu îl constituie situația în care într-un proces judiciar se dispune efectuarea unei expertize, când expertul trebuie să aibă în vedere toate datele și împrejurările concludente care au premers sau însoțit evenimentul sau comportamentul evaluat și să se plaseze din punct de vedere spațio-temporal în contextul respectiv.

O modalitate prin care se poate evita sau măcar estompa efectul biasului retrospectiv este autotranspunerea celui care evaluează în contextul factual al momentului în care cel care a luat decizia se găsea, incluzând printre factorii relevanți orice element concludent. Cu alte cuvinte, pentru a nu afecta valoarea de adevăr a expertizei retrospective, este necesară reconstituirea sau refacerea ipotetică a condițiilor contemporane evenimentului produs și, totodată, analizarea plauzibilității tuturor variantelor de lucru. În concluzie, orice examinare a unor evenimente consumate trebuie realizată cu precauție și presupune folosirea exclusiv a informațiilor pe care agentul le avea la data producerii acestora, cu excluderea de plano a celor care au devenit cunoscute ulterior.

 

[1] A se vedea N.N. Taleb, Lebăda Neagră, p. 107.

[2] Idem.

[3] Spre exemplu, a întrebat cineva vreun persan care a luptat la Termopile ce părere are despre vitejia celor trei sute de spartani (Taleb, op. cit.).

[4] A se vedea lucrarea Lebăda Neagră, Ed. Curtea Veche.

[5] A se vedea lucrarea Gândire rapidă, gândire lentă, Ed. Publica.

[6] B. Fischhoff a făcut un test devenit celebru. Astfel, a organizat 5 grupe de studenți care au citit un text despre războiul din 1814 dintre britanici și trupele gurka din Nepal. Studenților din 4 grupe li s-a spus ca razboiul s-a încheiat diferit (dar toate variantele erau greșite). A cincea grupă era pentru control. Apoi toți studenții chestionați au trebuit să răspundă la întrebarea: „Dacă nu v-aș fi dat soluția, judecând doar pe baza textului, cum ați fi crezut ca s-a terminat razboiul?” Cei întrebați au răspuns că se așteptau, date fiind evenimentele istorice, la răspunsul oferit ulterior de profesor, deși toate răspunsurile erau greșite.

[7] B. Fischhoff a făcut un experiment cu privire la posibilitatea unei întâlniri dintre Mao și Nixon. Aceleași persoane au fost întrebate atât înainte, despre probabilitatea întâlnirii, cât și după ce aceasta a avut loc. După întâlnire, procentul celor care au considerat-o previzibilă a crescut.

Adauga un comentariu