Prezumţia de legitimă apărare este relativă (iuris tantum), iar nu absolută (iuris et de iure), astfel că ea poate fi răsturnată prin probă contrarie. Pentru declanșarea prezumției relative reglementate de art. 19 alin. (3) C. pen. trebuie întrunite numai condițiile specifice, statuate de aceste prevederi legale, iar nu și cerințele generale (comune), stabilite pentru legitima apărare pură și simplă, deoarece acestea se prespun ca fiind realizate. Din analiza normei care prevede legitima apărare comună rezultă că, pentru existenţa acestei cauze justificative, trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare.

După aproape 3 luni de la pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, un prim pas, pentru respectarea acestei hotărâri, îl constituie adoptarea Legii nr. 169/2017 privind modificarea Legii nr. 254/2013. Vineri, 14 iulie 2017, Președintele a promulgat această lege. Analizând schimbările aduse de Legea nr. 169/2017, cele mai importante sunt următoarele: modificarea lit. b) a art. 40 alin. (5) din Legea nr. 254/2013; introducerea art. 551, în corpul Legii nr. 254/2013, care prevede o măsură compensatorie, în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare; modificarea conţinutului dreptului la convorbiri telefonice; reglementarea dreptului deţinutului de a renunţa la procentul de 40% din remuneraţie, care-i revine pentru munca prestată, în schimbul obţinerii unor zile în plus la perioada considerată ca executată; modificarea duratelor pedepsei considerate executate, pe baza muncii prestate.

Parafrazându-l pe Lanza putem considera că viața e o aventură care transcede felul nostru obișnuit de a gândi, iar când murim facem acest lucru nu într-un mod aleatoriu, ci în inevitabila matrice a vieții, plecând dintr-un univers în altul. Trecutul este cert, dar consumat, viitorul este incert, așa că ceea ce ne rămâne este prezentul. Așadar, trăiți clipa și zâmbiți, căci nu avem garanția că viitorul va fi mai bun!

Măsura controlului judiciar, alături de sora ei, controlul judiciar pe cauțiune, este cea mai puțin intruzivă dintre măsurile preventive. Din cauza acestei particularități, în practica judiciară, controlul judiciar se dispune, se prelungește și se menține cu relativ mare ușurință. Examinând practica judiciară, am constatat că, uneori, organele judiciare consideră că măsura controlului judiciar este un mijloc procesual care poate fi dispus sau perpetuat fără un examen special al proporționalității și necesității. Cu alte cuvinte, plecând de la premisa că este cea mai ușoară dintre măsurile preventive, anumite organe judiciare apreciază că efectele acesteia asupra drepturilor și libertăților inculpaților sunt relativ neglijabile. În realitate, chiar dacă nu sunt impuse inculpatului obligații în plus față de cele standard, măsura controlului judiciar afectează, uneori într-o măsură semnificativă, anumite drepturi și libertăți fundamentale ale omului (de exemplu, dreptul la muncă).

O vorbă spune: Funcțiile sunt trecătoare! Așa este! La fel ca oamenii și funcțiile sau demnitățile sunt efemere. Cine nu înțelege acest lucru nu are nicio îndreptățire să ocupe vreo funcție sau demnitate, în special dintre cele în care este numit. Orice poziție de șef, într-o mai mare sau mai mică măsură, determină o uzură a persoanei care o ocupă la un moment dat. Efectul acestei uzuri este asociat cu scăderea performanțelor instituției sau autorității publice în cauză.

În data de 15 iunie am publicat articolul Incidența principiului ne bis in idem relativ la neîndeplinirea obligațiilor fiscale, dacă aceasta îmbracă și haina unei infracțiuni, în urma căreia am primit mai multe mesaje și comentarii. Printre cei care au reacționat la acest articol se numără și Doamna M. Mazilu-Babel, care a ridicat mai multe probleme de drept foarte interesante, asupra cărora ne vom îndrepta atenția în cele ce succed. În esență, chestiunile juridice invocate orbitează în jurul întrebării: Care sunt efectele juridice ale constatării incidenței principiului ne bis in idem într-o cauză pendinte?

Justiția, în general, și cea penală, în special, nu poate fi selectivă, întrucât organele judiciare nu au posibilitatea de a alege în mod arbitrar și inegal modalitatea în care aplică legea în cauzele pe care le soluționează. Potrivit Legii fundamentale, justiția nu poate fi diferită, ci trebuie să fie egală (aceeași) pentru toate persoanele care se află în aceeași situație juridică.

Care este legătura între dreptul la apărare, secretul profesional al avocatului și asistența neloială? In nuce, răspunsul este că apărarea efectivă este posibilă numai dacă avocatul păstrează confidențialitatea informațiilor primite de la clienți și numai dacă acționează loial în rapaorturile cu aceștia. Cu alte cuvinte, obligațiile avocatului – de a păstra secretul profesional și de a avea o condită profesională loială în relațiile cu clienții – sunt garanții indispensabile ale exercitării plenare a dreptului la apărare. Păstrarea confidențialității și comportarea loială asigură, așadar, efectivitatea dreptului la apărare.

O faptă antisocială constituie temei al răspunderii juridice penale numai dacă dreptul pozitiv îi conferă o asemenea calitate prin intermediul normelor juridice de incriminare, deoarece raportul juridic de răspundere nu se poate naşte altfel, adică în afara dreptului. Sfera faptelor care sunt considerate de legiuitor infracţiuni depinde de conţinutul şi dinamica reglementărilor juridice ale diferitelor momente, etape sau epoci din evoluţia societăţii umane. Analizând conceptul de infracţiune, prin prisma dreptului penal şi a altor ştiinţe conexe, observăm că infracţiunea este un fenomen complex, având următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic şi juridic.

Examinând cu atenție considerentele Deciziei nr. 392/2017, apare ca fiind mult mai susținută de argumente opinia potrivit căreia, dacă legiuitorul nu respectă obligația trasată de Curtea Constituțională, după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României organele judiciare au obligația de a aplica prevederile privind abuzul în serviciu în acord cu principiul ultima ratio. În acest sens, cităm din conținutul Deciziei nr. 392/2017: „sarcina aplicării principiului "ultima ratio" revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind "abuzul în serviciu", ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare„ .