All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

PROPORȚIONALITATEA PROTECȚIEI – PRINCIPIU AL DREPTULUI PENAL

ȘI AL POLITICII PENALE

 

1. Scurte incursiuni istorice

Faptele antisociale şi sancţionarea făptuitorilor sunt fenomene a căror apariţie este legată de geneza grupurilor sociale. Din punct de vedere cronologic, se apreciază aproape unanim că primele acte antisociale sunt localizate în comuna primitivă, odată cu apariţia primelor nuclee (grupuri) de persoane fizice[1].

Una dintre condiţiile existenţei societăţii umane este apărarea valorilor sociale care, cu unele modificări determinate de evoluţia relaţiilor sociale, sunt aceleaşi, în orice colţ al lumii. Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută decât prin recunoaşterea unor drepturi în favoarea membrilor societăţii. Dar drepturile subiective nu pot fi exercitate decât în anumite limite determinate de lege, deoarece în cazul în care drepturile ar fi nelimitate s-ar ajunge la haos. Chiar înainte de apariţia statului, în cadrul comunităţilor omeneşti, au fost stabilite anumite reguli de comportament. Aceste reguli de convieţuire erau respectate de către o parte a membrilor comunităţii respective şi încălcate de către cealaltă parte. În caz de nesocotire a normei de comportament, persoana titulară a valorii sociale lezate avea dezlegare din partea grupului social să se răzbune. Răzbunarea era individuală sau colectivă.

În prima parte a societăţii primitive, răzbunarea nu cunoştea limite deoarece comunitatea în cauză nu instituise încă regula proporţionalităţii între agresiune şi ripostă. Abia mai târziu, când membrii grupului şi-au dat seama că răzbunarea nelimitată este în detrimentul lor, a fost introdusă regula proporţionalităţii (echivalenţei) între valoarea lezată de agresor şi cea lezată cu ocazia răzbunării. Limitarea răzbunării este prima modalitate prin care grupul social intervine în actul de justiţie primitivă. Această primă modalitate de mărginire a reacţiei victimei agresate poartă denumirea de regula talionului exprimată prin formula „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”[2].

Limitarea răzbunării persoanei vătămate nu a satisfăcut însă nevoile apărării sociale. S-a observat că valorile sociale vătămate reciproc în cadrul conflictului social aveau importanţă diferită pentru persoanele implicate[3]. În plus, grupul social suferea două pierderi: una ca urmare a agresiunii şi alta ca urmare a ripostei victimei. Mai mult, cu toată aparenţa de echitate, regula talionului era aplicată subiectiv, ceea ce a determinat apariţia conflictelor sociale în lanţ şi a ripostelor la riposte. Aceste stări conflictuale de multe ori degenerau în adevărate războaie între familii sau clanuri, determinând compromiterea ideii de justiţie socială.

Faţă de aceste neajunsuri, regula talionului a fost înlocuită, la început facultativ, iar apoi obligatoriu, cu tranzacţia între părţi. Această înţelegere a purtat denumirea de compoziţie. Sigur că, la fel ca precedentele modalităţi de restabilire a ordinii sociale, şi compoziţia avea mai multe neajunsuri (spre exemplu, cei bogaţi obţineau mai uşor înţelegerea cu persoana lezată) care au determinat găsirea unor noi forme de ripostă socială la actele agresive îndreptate împotriva grupului social sau membrilor acestuia.

Pe fondul acestor date sociale a apărut statul ca formă nouă de organizare a puterii obşteşti (sociale). În acelaşi context a apărut şi dreptul ca instrument de exprimare şi impunere a voinţei sociale, cu efecte asupra relaţiilor sociale, deoarece statul a preluat de la indivizii umani funcţia restabilirii ordinii sociale. Bineînţeles că impunerea dreptului, ca funcţie a statului, a avut mai multe etape în evoluţia sa istorică, până la stadiul conceptului de stat de drept.

 

2. Analiza principiului proporționalității protecției penale a valorilor sociale

Principiul proporţionalităţii protecţiei penale a valorilor sociale este principiul de drept penal ce presupune că, pentru atingerea scopului legii penale, măsurile alese de legiuitor trebuie să fie adecvate, necesare și echivalente cu gravitatea comportamentului sancționat [nulla poena (sanctio) sine crimine et necessitate].

Codul penal nu prevede in terminis acest principiu, dar existența lui se desprinde neîndoielnic, în special, din economia dispoziţiilor privind adaptarea sancţiunilor de drept penal şi, în general, din particularităţile faptelor incriminate prin normele penale de stabilire şi sancţionare a infracţiunilor. De asemenea, principiul proporţionalităţii ocrotirii valorilor sociale se deduce din art. 53 din Constituţie, potrivit căruia exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, în cazurile expres prevăzute de legea fundamentală.

Principiul proporționalității ar trebui să fie reglementat expressis verbis și în Codul penal român[4], deoarece trebuie să constituie un reper esențial atât în opera de legiferare, cât și în activitatea de aplicare a legii penale.

Acest principiu etste prevăzut și în art. 49 alin. (3) din CDFUE, în termenii următori: „Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune”.

Potrivit semnificației convenționale (la nivelul jurisprudenței europene referitoare la drepturile omului) a principiului proporționalității, acesta presupune trei teste, care trebuie aplicate normei juridice analizate. Aceste teste sunt: caracterul adecvat, necesitatea și testul de proporționalitate stricto sensu.

Testul de adecvare vizează evaluarea relației între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor, plecându-se de la întrebarea: Soluția (măsura) aleasă de legiuitor este potrivită pentru atingerea scopului propus prin folosirea acesteia? Testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

Testul de necesitate constă într-o evaluare referitoare la caracterul indispensabil al măsurii pentru atingerea scopului propus. Cu alte cuvinte, trebuie să fie dat răspuns la întrebarea: Măsura (soluția) pentru care a optat legiuitorul este necesară, fiind cea mai puțin restrictivă dintre toate opțiunile, pentru realizarea scopului urmărit?

Testul proporționalitate stricto sensu presupune o evaluare din perspectiva echivalenței între faptă și sancțiunea aplicabilă. Altfel spus, deși este adecvată și necesară, soluția legislativă examinată trebuie să nu fie o sarcină excesivă pentru destinatarul normei penale[5].

Instanța de contencios constituțional are o jurisprudență care ține seama de testul de proporţionalitate, care impune o analiză pe baza căreia să se poată conchide dacă limitarea drepturilor fundamentale este concordantă cu cerințele acestuia[6]. Astfel, prin Decizia nr. 266/2013, Curtea Constituțională a stabilit că „orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – corespunzătoare scopului urmărit. Pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă. Dacă măsura nu întruneşte una dintre cele 3 cerinţe, aceasta este neconstituţională şi nu mai este necesară examinarea respectării celorlalte cerinţe. în acest sens, a se vedea şi Decizia pronunţată la 11 iunie 1958 – BVerfG 7, 377 Apotheken, prin care Curtea Constituţională Federală a Germaniei a statuat că testul are ca scop examinarea pas cu pas a măsurii, prin prisma respectării de către legiuitor a celor 3 cerinţe menţionate”.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant că testul de proporționalitate presupune examinarea fiecărui element în ordinea de mai sus (a se vedea, a se vedea, spre exemplu, și Decizia nr. 279/2015)[7].

Legitimitatea reacţiei sociale împotriva faptelor neconvenabile din punct de vedere social este dată nu numai de prevederea în lege a mijloacelor sau măsurilor de contracarare a acestora, ci şi de existenţa unei echivalenţe între fapta ce tulbură relaţiile sociale şi consecinţa ce survine faţă de făptuitorul în cauză. Legiuitorul are obligaţia de a reglementa folosirea legii penale exclusiv pentru combaterea acelor fapte antisociale care nu pot fi contracarate prin mijloace nepenale.

Principiul proporţionalităţii reacţiei penale are două aspecte principale: unul extrinsec, respectiv subsidiaritatea mijloacelor penale în combaterea faptelor antisociale şi altul intrinsec, anume necesitatea unei corespondenţe între gradul de vătămare produs în societate de faptele ce constituie infracţiuni şi duritatea măsurilor prevăzute pentru cei care săvârşesc asemenea fapte.

Aşa cum se va vedea mai jos, principiul proporţionalităţii protecţiei interferează cu principiul legalităţii și chiar cu principiul egalității. În doctrină, s-a afirmat chiar că principiul egalității este un caz particular al principiului proporționalității[8].

Este contraindicată instituirea unei răspunderi penale pentru fapte antisociale de mică gravitate, dar în acelaşi timp este necesară răspunderea penală în toate cazurile în care măsuri sau mijloace extrapenale nu sunt eficiente pentru combaterea unor fapte antisociale. Spre exemplu, nu este necesară, de regulă, angajarea unei răspunderi penale în cazul delictelor de comportament, adică împotriva anumitor moduri de viaţă a cetăţenilor, pentru că asemenea conduite ţin de trăirile interioare ale individului şi nu afectează interesul general. Prin urmare, cât timp conduita umană reflectă anumite aspecte, ce ţin de morala individuală, legea penală nu trebuie să o interzică. Pe de altă parte, dacă un anumit delict de comportament afectează interesul general, el trebuie sancţionat penalmente, dacă alte măsuri sau mijloace nu au capacitatea de a-l combate.

De asemenea, intervenţia dreptului penal trebuie limitată considerabil şi în materia infracţiunilor numite de pericol (acestea produc o vătămare imposibil de evaluat ex ante[9]). Pot fi date ca exemple anumite infracţiuni din domeniul circulaţiei pe drumurile publice. În asemenea cazuri se poate vorbi de un exces de tutelă anticipată, deoarece se poate ajunge la incriminarea unor simple stări de pericol. Protecţia penală anticipată a unor valori sociale trebuie utilizată cu foarte multă precauţie.

Într-o altă ordine de idei, reacţia împotriva faptelor antisociale care nu pot fi combătute decât prin mijloace de drept penal, pentru a fi legitimă, este necesar să aibă loc prin respectarea proporţiei între gradul de lezare sau de periclitare a valorilor sociale şi nevoia de apărare a societăţii. Minimalizarea efectelor unor fapte antisociale grave sau exagerarea ripostei sociale faţă de gravitatea redusă a unor fapte nu numai că încalcă principiul de care ne ocupăm, ci poate determina chiar deraierea dreptului penal şi întoarcerea acestuia cu mult timp în trecut. În cazul aplicării unor sancţiuni prea blânde societatea are un sentiment de insecuritate, iar membrii ei sunt tentaţi să-şi facă singuri dreptate, pe când în cazul unei represiuni excesive, în mintea făptuitorului încolţeşte şi se dezvoltă un sentiment de revoltă, care afectează procesul îndreptării acestuia.

Legiuitorul trebuie să incrimineze numai acele fapte antisociale care pot aduce atingere în mod substanţial relaţiilor de apărare socială şi are datoria să dezincrimineze anumite fapte nerelevante din perspectiva dreptului penal, respectiv să scoată în afara domeniului infracţiunilor acele fapte care nu prezintă un grad de pericol social corespunzător pentru a pune în funcţiune represiunea penală. În plus, legiuitorul este obligat să urmărească dinamica relaţiilor sociale pentru a interveni prompt şi a incrimina noi fapte periculoase, ori de câte ori acest lucru se impune.

În prezent, se poartă discuții în mediul juridic dacă anumite fapte trebuie să fie sau nu să fie incriminate (de pildă, abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, conflictul de interese în domeniul privat, stopajul la sursă etc.).

 

 

[1] S. Ranieri, Origini sviluppo e fuzioni dell diritto penale, 1924 (apud T. Amza, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 28, nota 3), apreciază că în societatea primitivă este de neconceput un drept punitiv.

[2] Regula talionului a devenit mai târziu legea talionului odată cu înscrierea ei în Codul lui Hammurabi. În art. 200 este specificată regula „dinte pentru dinte”; în art. 196 este înscrisă regula „ochi pentru ochi” etc. Regula talionului se aplica numai în cazul oamenilor liberi. Sclavii si iobagii erau subiecte de drept aflate pe picior de inferioritate comparativ cu oamenii liberi. Astfel, conform art. 198 din Codul lui Hammurabi: „Dacă acesta (un om liber, n.n.) scoate ochiul unui iobag sau rupe oasele unui iobag, el va plăti un maneh de argint. Mai mult, în cazul în care victima era un om liber, iobagii si sclavii erau sancţionaţi mai sever decât oamenii liberi si disproporţionat faţă de leziunea suferită. Spre exemplu, potrivit art. 205 din acelaşi cod: „Dacă sclavul unui om liber loveşte obrazul unui om liber, i se va tăia urechea”.

[3] Spre exemplu, dacă agresorul sau victima a avut înainte de agresiune doar un ochi sau o mână, regula talionului nu se poate aplica pentru că extirparea celuilalt ochi sau tăierea celeilalte mâini are efecte mai grave decât cele produse prin agresiune.

[4] Pentru această propunere, a se vedea și M. Gornoviceanu, Propuneri de modificare a Codului penal – Partea generală și a Codului de procedură penală, articol disponibil pe www.juridice.ro.

[5] Tor-Inge Harbo, The Function of the Proportionality Principle in EU Law, European Law Journal (2010), p 165.

[6] Raţionamentul juridic utilizat pentru testul de proporţionalitate este folosit în jurisprudenţa multor curţi constituţionale europene (de pildă, Curtea Constituţională Federală a Germaniei).

[7] Publicată în M.Of. nr.431 din17 iunie 2015.

[8] M. Andreescu, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 347.

[9] G. Antoniu, Reforma penală şi Constituţia, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 23-24.

Adauga un comentariu