All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA OBLIGAȚIILOR PREVĂZUTE ÎN LEGEA NR. 129/2019 PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR ȘI FINANȚAREA TERORISMULUI

 

1. Precizări prealabile

 

La data de 18 iulie 2019 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, care a abrogat Legea nr. 656/2002, act normativ ce reglementa această materie.

Conform art. 42 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, încălcarea prevederilor acestei legi atrage, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, contravenţională, administrativă sau penală.

 

2. Derogare criticabilă privind prescripția răspunderii contravenționale

Potrivit art. 42 alin. (2) din Legea nr. 129/2019. prin derogare de la prevederile art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 5 ani de la data săvârşirii faptei.

Art. 42 alin. (2) din Legea nr. 129/2019 prevede o derogare importantă de la dreptul comun, în ceea ce privește prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, stabilind un termen de 5 ani, comparativ cu termenul comun, care este de 6 luni.

Într-adevăr, conform art. 13 din OG nr. 2/2001: ”Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.

Această derogare ridică problema dacă este sau nu respectat principiul proporționalității protecției contravenționale, în raport cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală.

În conformitate cu art. 53 din Constituție: (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii” (s.n.).

Conform art. 1 din OG nr. 2/2001: ”Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală (s.n.). Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”.

Prevederile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, conform cărora „legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocro­tite prin legea penală” trebuie înţelese în sensul că legea contravenţională nu poate stabili şi sancţiona fapte care sunt deja prevăzute şi pedepsite de legea penală, întrucât cele două legi nu pot reglementa, în acelaşi timp, fapte cu acelaşi conţinut – adică nu pot viza aceleaşi aspecte ale valorilor sociale. În schimb, ele pot reglementa aspecte diferite, în funcţie de gravitatea lezării valorilor sociale în discuţie. Cu alte cuvinte, prin intermediul art. 1 din O.G. nr. 2/2001, legiuitorul a dorit să sublinieze corelaţiile existente între cele două categorii de legi – legile penale şi legile contravenţionale – în sensul că una şi aceeaşi faptă nu poate fi consi­derată atât infracţiune, cât şi contravenţie. De fapt, prevederea legală analizată nu poate fi interpretată decât în sensul că legea contravenţională protejează anumite relaţii de apărare socială, care nu formează în acelaşi timp şi obiect al ocrotirii dreptului penal, întrucât nu necesită intervenţia acestei ramuri de drept. Dreptul penal este necesar atunci când valoarea socială este lezată prin fapte care relevă gravitate ridicată, caz în care aspectele valorilor sociale care intră în obiectul de reglementare al dreptului penal nu pot forma obiect al reglementării contravenţionale.

Dacă, totuşi, o anumită faptă ar întruni atât elementele unei norme contravenţionale, cât şi pe cele ale unei norme penale, fapta va fi considerată numai infracţiune, iar făptuitorul va fi sancţionat exclusiv penalmente.

Din perspectiva gradului de pericol social diferit pe care, teoretic, îl pre­zintă cele două forme de ilicit – infracţiunea şi contravenţia –, deosebirile dintre acestea nu pot fi decât de ordin cantitativ[1]. Fără îndoială, contravenţiile sunt fapte antisociale care prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunile. Dar aceste două forme de ilicit au aceeaşi structură generică, din punct de vedere obiectiv sau subiectiv. Nu există, spre exemplu, nicio deosebire calitativă în ceea ce priveşte conţinutul vinovăţiei făptuitorului.

Chiar dacă se poate spune că infracţiunea şi contravenţia apără valorile sociale împotriva celor mai periculoase comportamente care le aduc atingere, nu se poate afirma totuşi că dreptul contravenţional ocroteşte valorile sociale care nu sunt protejate de legea penală, deoarece una şi aceeaşi valoare socială se poate bucura, dar sub aspecte diferite, de o dublă (sau chiar multiplă, de pildă şi civilă) ocrotire, penală şi contravenţională.

În acest context, precizăm că, dacă este validă teza conform căreia o faptă ilicită nu poate fi simultan atât contravenţie, cât şi infracţiune, ea poate fi considerată, în acelaşi timp, infracţiune sau contravenţie şi orice altă specie de faptă ilicită. De pildă, fapta unui conducător auto profesionist constând în depăşirea limitei de viteză admise, constituie atât contravenţie, cât şi abatere disciplinară, care poate fi sancţionată de patron. De asemenea, săvârşirea contravenţiei de concurenţă neloială prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 (oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte) poate fi considerată şi abatere disciplinară sau delict civil.

O valoare socială poate fi, simultan, atât obiect al protecţiei penale, cât şi al celei contra­venţionale, dar sub aspecte diferite. De fapt, dispoziţia legală care se referă la scopul legii contravenţionale trebuia să prevadă că legea contravenţională protejează relaţiile de apărare socială care nu sunt ocrotite de legea penală.

În doctrină se arată că dreptul contravenţional are caracter subsidiar faţă de dreptul penal, deoarece incriminările de natură contravenţională intervin numai în măsura în care aceeaşi faptă nu este incriminată de legea penală[2]. De altfel, CEDO consideră că cele mai multe contravenţii au natură penală[3].

Lipsa diferenţelor de natură calitativă, dintre infracţiuni şi contravenţii, determină anumite consecinţe juridice, respectiv:

  • inadmisibilitatea coexistenţei, în privinţa uneia şi aceleiaşi fapte, a răspunderii penale şi a răspunderii contravenţionale;
  • inadmisibilitatea stabilirii unor sancţiuni contravenţionale mai severe decât cele penale. În legislaţia contravenţională actuală există însă sancţiuni pecuniare (avem în vedere, în principal, amenda) mai aspre decât amenda în materie penală. Apreciem că legiuitorul român ar trebui să dea satisfacţie necesităţii de a corela gravitatea sancţiunilor contravenţionale cu a celor penale, în sensul prevederii unor sancţiuni contravenţionale mai blânde (sau cel mult egale) comparativ cu cele penale. Un prim pas a fost făcut prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei.

Pornind de la premisa că sancţiunea relevă gravitatea faptei, se impune reevaluarea întregii legislaţii contravenţionale pentru a se verifica dacă sancţiunile (în unele cazuri) existente în această materie nu sunt mai severe decât cele prevăzute în legislaţia penală. În prezent, acest demers este necesar cu atât mai mult cu cât, începând cu anul 2006, a fost reglementată răspunderea penală a persoanelor juridice.

Principiul proporţionalităţii protecţiei (contravenţionale) valorilor sociale presupune existenţa unei echivalenţe (proporţii) între gravitatea comportamentelor antisociale sancţionate şi folosirea legii contravenţionale pentru reprimarea (sancţionarea) acestora [nulla poena (sanctio) sine crimen et necessitate]. Astfel, dacă acceptăm că infracţiunile sunt fapte mai grave decât contravenţiile este inadmisibil, constituţional vorbind, ca alte fapte (contravenţiile), teoretic mai puţin grave, să fie sancţionate la fel sau mai sever decât infracţiunile. Dacă legiuitorul apreciază că anumite sancționate de legea contravenţională trebuie să antreneneze o răspundere mai severă, deoarece prezintă un grad de pericol social ridicat, atunci el trebuie mai întâi să treacă acele fapte în domeniul infracţiunilor.

Considerăm că dispozițiile art. 42 alin. 2) din Legea nr. 129/2019, care prevăd un termen de prescripție de 10 ori mai mare decât cel comun sunt neconstituționale, deoarece prin conţinutul lor încalcă principiul proporţionalităţii protecţiei valorilor sociale, principiu care rezultă din prevederile art. 53 al legii fundamentale[4]. Atât tim cât, în materie penală, termenul de prescripție al răspunderii penale pentru aplicarea sancțiunii amenzii este de 3 ani (a se vedea art. 154 C. pen.), nu vedem nicio rațiune care să justifice un termen de prescripție superior în ceea ce privește răspunderea contravențională, care este angajată pentru fapte inferioare cantitativ, din perspectiva atingerii aduse valorilor sociale vătămate sau periclitate prin săvârșirea contravențiilor.

 

3. Contravențiile prevăzute în Legea nr. 129/2019

Conform art. 43 din Legea nr. 129/2019: ”(1) Constituie contravenţie următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să constituie infracţiuni:

a) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (1)-(3), art. 8 alin. (1), (3), (4) şi (14), art. 9 alin. (1), art. 10, art. 11 alin. (1), (4)-(9), art. 13 alin. (1)-(6), art. 14-16, art. 17 alin. (1)-(3) şi (6)-(14), art. 18 alin. (2), (3), (6) şi (8), art. 19 alin. (1)-(4), (10) şi (11), art. 21 alin. (1)-(3), art. 23 alin. (1)- (3), (5) şi (6), art. 24 alin. (1)-(7) şi (9), art. 26 alin. (5);

b) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 25;

c) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1)-(5) şi (7), art. 8 alin. (12), art. 26 alin. (4), art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (2)-(4);

d) neîndeplinirea obligaţiei de raportare prevăzute la art. 6, atunci când organul de conducere, de administrare şi de control al societăţii, director sau un angajat al entităţii raportoare a dezvăluit la nivel intern existenţa unor indicii sau certitudini despre faptul că o faptă sau o tranzacţie a fost legată de spălarea banilor sau de finanţarea terorismului;

e) obstrucţionarea activităţii de control şi supraveghere, inclusiv nefurnizarea, furnizarea cu întârziere sau furnizarea de date şi informaţii eronate în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi;

f) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 37 alin. (2) şi (3);

g) iniţierea sau continuarea relaţiei de afaceri sau executarea unor tranzacţii cu încălcarea prevederilor prezentei legi.

(2) Pentru persoanele fizice, contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), d) şi g) se sancţionează cu avertisment sau amendă de la 25.000 lei la 150.000 lei, contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) se sancţionează cu avertisment sau amendă de la 20.000 lei la 120.000 lei, iar contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. c), e) şi f) se sancţionează cu avertisment sau amendă de la 10.000 lei la 90.000 lei.

(3) Pentru persoanele juridice contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu avertisment sau cu amendă prevăzută la alin. (2) ale cărei limite maxime se majorează cu 10% din veniturile totale raportate la perioada fiscală încheiată, anterioară datei întocmirii procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Sancţiunile şi măsurile pot fi aplicate membrilor organului de conducere şi altor persoane fizice care sunt responsabile de încălcarea legii.

(4) Prevederile art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aplică sancţiunilor prevăzute la alin. (2), (3) şi (5).

(5) În situaţia în care oricare dintre contravenţiile de la alin. (1) este săvârşită de o instituţie financiară, alta decât cele supravegheate de Banca Naţională a României, şi dacă aceasta este gravă, repetată, sistematică sau o combinaţie a acestora, fără a fi săvârşită în astfel de condiţii încât să constituie infracţiune, limitele superioare ale amenzilor prevăzute la alin. (2) şi (3) se majorează astfel

a) pentru persoanele juridice cu 5.000.000 lei;

b) pentru persoanele fizice cu 50.000 lei”.

Precizăm că, așa cum arătam mai sus, în art. 43 alin. (1) este înscrisă regula subsidiarității, conform căreia, răspunderea contravențională poate fi antrenată numai dacă faptele considerate contravenții nu sunt reglementate ca infracțiuni.

Potrivit legii, constituie contravenții următoarele fapte:

1. a) nerespectarea unor obligații. In concreto, este vorba despre următoarele fapte:

  • încălcarea obligației de transmitere către Oficiu a raportului de tranzacție suspectă în condițiile art. 6 alin. (1)-(3);
  • încălcarea anumitor reguli privind raportarea, respectiv: netransmiterea de îndată Oficiului, înainte de efectuarea oricărei tranzacții aferente clientului care are legătură cu suspiciunea raportată; efectuarea tranzacției în termenele de 24 și 48 de ore stabilite în art. 8 alin. (3) și (4); neremedierea deficiențelor indicate de Oficiu, în două zile lucrătoare;
  • efectuarea unei tranzacții, fără raportare prealabilă, cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 alin. (1);
  • încălcarea dispozițiilor privind cunoașterea clientelei stabilite în art. 10;
  • nerespectarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) privind aplicarea măsurilor standard de cunoaștere a clientelei și a celor stabilite în art. 11 alin. (3)-(6), respectiv: lipsa unui sistem adecvat de gestionare a riscurilor; neefectuarea verificărilor referitoare la identificarea și identitatea persoanei care pretinde că acționează în numele clientului; neaplicarea măsurilor de cunoaștere a clientelei la nivelul superior pretins de normele sectoriale; neluarea în considerare a criteriilor de evaluare a riscurilor menționate în art. 11 alin. (6); neprezentarea unor dovezi corespunzătoare riscurilor de spălare a banilor și finanțării terorismului; neefectuarea verificării identității clientului și a beneficiarului real, în prealabil; încălcarea prevederilor art. 11 alin. (9);
  • nerespectarea obligațiilor ce decurg din dispozițiile privind aplicarea măsurilor de cunoaștere a clientelei statuate în art. 13 alin. (1)-(6), art. 14-16, art. 17 alin. (1)-(3) şi (6)-(14);
  • nerespectarea prevederilor legale privind aplicarea de către terți a măsurilor de cunoaștere a clientelei;
  • încălcarea dispozițiilor privind cunoașterea beneficiarului legal;
  • încălcarea prevederilor legale referitoare la păstrarea documentelor;
  • nerespectarea regulilor privind desemnarea persoanelor cu responsabilități în aplicarea legii și a procedurilor interne prevăzute în art. 23 alin. (1)- (3), (5) şi (6) sau art. 24 alin. (1)-(7) şi (9);
  • neîndeplinirea de către autoritățile raportoare a măsurilor impuse de autoritățile de supraveghere și control;
  1. b) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 25;
  2. c) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1)-(5) şi (7), art. 8 alin. (12), art. 26 alin. (4), art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (2)-(4);
  3. d) neîndeplinirea obligaţiei de raportare prevăzute la art. 6, atunci când organul de conducere, de administrare şi de control al societăţii, director sau un angajat al entităţii raportoare a dezvăluit la nivel intern existenţa unor indicii sau certitudini despre faptul că o faptă sau o tranzacţie a fost legată de spălarea banilor sau de finanţarea terorismului;
  4. e) obstrucţionarea activităţii de control şi supraveghere, inclusiv nefurnizarea, furnizarea cu întârziere sau furnizarea de date şi informaţii eronate în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi;
  5. f) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 37 alin. (2) şi (3);
  6. g) iniţierea sau continuarea relaţiei de afaceri sau executarea unor tranzacţii cu încălcarea prevederilor prezentei legi.

 

4. Sancțiunile complemetare ce pot fi aplicate în cazul contravențiilor prevăzute în Legea nr. 129/2019 și competența în constatarea și aplicarea sancțiunilor contravenționale

Practic, sancțiunile contravenționale complementare prevăzute în art. 44 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 sunt fie preluări din Legea nr. 656/2002[5], cu mici reformulări, sau fie noi sancțiuni complementare, fără corespondent în vechea reglementare. Potrivit art. 44 alin. (1), pentru încălcări ale prevederilor prezentei legi, pe lângă sancţiunea amenzii contravenţionale, pot fi aplicate contravenientului una sau mai multe dintre următoarele sancţiuni contravenţionale complementare:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie;

b) suspendarea avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi ori, după caz, suspendarea activităţii operatorului economic, pe o durată de la o lună la 6 luni;

c) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, pe o durată de la o lună la 6 luni sau definitiv;

d) blocarea contului bancar pe o durată de la 10 zile la o lună;

e) anularea avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;

f) închiderea sucursalei sau a altui sediu secundar;

g) o declaraţie publică în care se identifică persoana fizică sau juridică şi natura încălcării. Această sancțiune contravențională complementară nu are corespondent în reglementarea anterioră;

h) un ordin prin care se impune persoanei fizice sau juridice să pună capăt comportamentului respectiv şi să se abţină de la repetarea acestuia. Această sancțiune contravențională este, nu numai fără corespondent în vechea lege, dar este inutilă, deoarece nu produce nicio consecință asupra contravenientului sau activității acestuia. Sancțiunea aici analizată seamănă într-o oarecare măsură cu sancțiunea principală a avertismentului – sancțiune contravențională principală – care se poate aplica și în cazul contravențiilor prevăzute în Legea nr. 129/2019, efectul principal produs de această sancțiune fiind p ur moral. Dacă o persoană fizică sau juridică este sancționată cu amenda contravențională, avertismentul fiind inoportun sau imposibil de aplicat, nu vedem rațiunile pentru care să fie considerată și înscrisă în lege, sancțiunea emiterii unui ordin prin care se impune contravenientului să pună capăt comportamentului respectiv şi să se abţină de la repetarea acestuia;

i) o interdicţie temporară de a exercita funcţii de conducere în entităţile raportoare împotriva oricărei persoane cu responsabilităţi de conducere într-o entitate obligată sau a oricărei alte persoane fizice declarate responsabilă de încălcare. Deși este o sancțiune contravențională complementară a cărei înscriere în lege este binevenită, durata acesteia poate ridica probleme de impredictibilitate, ceea ce poate pune în discuție neconstituționalitatea dispoziției care o reglementează. O astfel de sancțiune trebuie să aibă stabilită, cel puțin, o durată maximă. De asemenea, aceasta trebuie să fie corelată cu măsura de siguranță sau pedeapsa complementară omonime.

Potrivit art. 44 alin. (3), pentru faptele contravenționale prevăzute de art. 44 alin. (1), autorităţile de supraveghere pot aplica suplimentar şi măsuri sancţionatoare specifice, potrivit competenţei acestora.

Conform art. 44 alin. (4), în măsura în care nu se dispune altfel, contravenţiilor prevăzute de prezenta lege le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 7, 12, 27 şi 28. Aceste dispoziții vizează sancțiunea avertismentului (art. 7[6]), retroactivitatea legii contravenționale mai favorabile (art. 12[7]), comunicarea actului constatator (art. 27[8]) şi facilitatea pălții a a jumătate din minim (art. 28[9]). Considerăm că prevederile art. 44 alin. (4) sunt neconstituționale în ceea ce privește excluderea de la aplicare a dispozițiilor art. 12 din O.G. nr. 2/2001 referitiare la retroactivitatea legii contravenționale mai favorabile.

Art. 44 alin. (5) din lege dispune că, prin derogare de la prevederile art. 15-42 din O.G.  nr. 2/2001, în situaţia entităţilor supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor contravenţionale şi complementare, precum şi contestarea acestora se efectuează potrivit legislaţiei proprii.

 

5. Criteriile privind individualizarea sancțiunilor și măsurilor aplicate

În conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 129/2019, autorităţile competente iau în considerare, atunci când stabilesc tipul şi nivelul măsurilor sau sancţiunilor contravenţionale/administrative aplicate, circumstanţe relevante, precum:

a) frecvenţa, gravitatea şi durata încălcării;

b) gradul de responsabilitate a persoanei fizice sau juridice declarate responsabilă;

c) capacitatea financiară a persoanei fizice sau juridice declarate responsabilă, indicată de exemplu de venitul anual al persoanei fizice sau juridice declarate responsabilă;

d) măsura în care persoana fizică sau juridică declarată responsabilă cooperează cu autoritatea competentă;

e) încălcările anterioare comise de persoana fizică sau juridică declarată responsabilă;

f) gradul de conformare la recomandările şi planurile de măsuri formulate de către autorităţile abilitate prevăzute la art. 26 alin. (1) sau de reprezentanţii împuterniciţi anume de acestea;

g) beneficiul obţinut în urma încălcării de persoana fizică sau juridică declarată responsabilă, în măsura în care acesta poate fi determinat;

h) pierderile produse terţilor prin încălcare, în măsura îi care acestea pot fi determinate.

 

6. Publicarea unor informații privind răspunderea contravențională

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, autorităţile competente au obligaţia de a publica pe site-ul lor oficial informaţii referitoare la numărul şi tipul măsurilor sau sancţiunilor contravenţionale/administrative aplicate pentru încălcarea dispoziţiilor prezentei legi, devenite definitive, imediat după ce persoana sancţionată este informată cu privire la decizia respectivă.

Potrivit art. 46 alin. (2) din aceeași, informaţiile includ tipul şi natura încălcării, precum şi identitatea persoanelor responsabile şi sunt menţinute pe site pentru o perioadă de 5 ani. Datele cu caracter personal incluse în informaţiile publicate se păstrează pe site-ul oficial numai pentru o perioadă necesară, în conformitate cu normele legale în vigoare aplicabile privind protecţia datelor cu caracter personal.

Conform art. 46 alin. (3) din lege, autoritatea competentă poate considera publicarea datelor de identitate ale persoanelor responsabile ca fiind disproporţionată, în urma unei evaluări de la caz la caz efectuate cu privire la proporţionalitatea publicării acestor date sau în cazul în care publicarea pune în pericol stabilitatea pieţelor financiare sau o investigaţie aflată în desfăşurare, situaţie în care autoritatea competentă fie amână publicarea fie publică decizia de impunere a măsurii sau a sancţiunii contravenţionale/administrative cu titlu anonim. Autoritatea competentă nu va publica decizia de impunere a măsurii sau a sancţiunii contravenţionale/administrative în cazul în care opţiunile prevăzute la lit. a) şi b) sunt considerate insuficiente pentru a se asigura că nu va fi pusă în pericol stabilitatea pieţelor financiare ori proporţionalitatea publicării deciziei în cazurile în care măsurile respective sunt considerate a fi de natură minoră.

 

 

[1] A se vedea: O. Podaru, R. Chiriţă, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 1; Fl. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 43. Pentru mai multe trimiteri la doctrină, a se vedea M. Ursuţa, Procedura contravenţională, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 73. În literatura de specialitate este susţinută şi opinia potrivit căreia deosebirile dintre contravenţii şi infracţiuni sunt de natură calitativă (C. Sima, C. Brandibur, Unele observaţii în legătură cu prevederile art. 12 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în Dreptul nr. 3/2002, p. 100).

[2] A se vedea O. Podaru, R. Chiriţă, op. cit., p. 2.

[3] Ibidem.

 [4] Conform art. 53 din Constituţie: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

[5] Legea nr. 656/2002, la rândul ei, le preluase din O.G. nr. 2/2001.

[6] Conform art. 7 din O.G. nr. 2/2001: „(1) Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.

(2) Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă.

(3) Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune”.

[7] Potrivit art. 12 din O.G. nr. 2/2001: „(1) Dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ.

(2) Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se va aplica aceasta. În cazul în care noul act normativ prevede o sancţiune mai gravă, contravenţia săvârşită anterior va fi sancţionată conform dispoziţiilor actului normativ în vigoare la data săvârşirii acesteia”.

[8] Conform art. 27 din O.G. nr. 2/2001: „Comunicarea procesului-verbal se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal, semnat de cel puţin un martor.”.

[9] Potrivit art. 28 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001: „Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal”.

Adauga un comentariu