All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE. CONDIȚII GENERALE

 

1. Precizări introoductive

       Potrivit noului Cod penal, persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

 

2. Personalitatea juridică

a) Aspecte generale

Una dintre condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice este ca aceasta să aibă personalitate juridică. Existenţa condiţiei rezultă din folosirea de către legiuitor a expresiei „persoana juridică”. Persoana juridică este o formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Conform art. 219 din noul Cod civil, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Potrivit art. 220 din noul Cod civil, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.

În ceea ce priveşte entităţile în curs de constituire sau pe cele care şi-au încetat existenţa prin dizolvare, acestea nu răspund penal, deoarece entităţile în curs de înfiinţare, până la data recunoscută ca fiind momentul dobândirii personalităţii şi cele care nu se mai regăsesc în categoria persoanelor juridice, întrucât nu au dobândit ori şi-au pierdut fiinţa juridică, nu au capacitate juridică penală. Într-adevăr, apreciem că persoanele juridice în curs de constituire, dacă săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă din punct de vedere civil li se recunoaşte o personalitate juridică limitată, nu răspund din punct de vedere penal, deoarece acest tip de personalitate este recunoscut numai pentru constituirea valabilă a persoanei juridice în cauză.

În doctrină s-a considerat că, în ceea ce priveşte persoanele juridice aflate în faza lichidării, poate fi angajată răspunderea penală a acestora pentru faptele săvârşite în timpul acestei faze[1], argumentându-se, la fel ca în doctrina franceză, că persoanele juridice lichidate îşi păstrează capacitatea juridică necesară pentru prefacerea bunurilor în bani şi plata pasivului[2].

Răspunderea penală a persoanei juridice este directă şi personală, ceea ce înseamnă că eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva prepusului său excedează raportului juridic penal de conflict[3]. Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea infracţiunii este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale.

În temeiul principiului teritorialităţii legii penale, trebuie să admitem că şi persoanele juridice străine care comit infracţiuni pe teritoriul României vor răspunde penal potrivit legii penale române[4].

b) Aspecte particulare

Persoanele juridice de drept privat dobândesc personalitate juridică în funcţie de specificul fiecăreia, acestea fiind clasificate, de regulă, în două mari categorii: persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane juridice fără scop lucrativ (nonprofit).

În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperative, societăţilor agricole, organizaţiilor cooperatiste, grupurilor de interes economic, grupurilor europene de interes economic, companiilor naţionale şi regiilor autonome, personalitatea juridică este dobândită, de regulă, începând cu data înmatriculării la registrul comerţului.

O situaţie specială o au societăţile comerciale nelegal constituite, dar înmatriculate la registrul comerţului. Având în vedere faptul că societăţile comerciale nelegal constituite au dobândit personalitate juridică, iar eventuala constatare a nulităţii, conform art. 58 din Legea nr. 31/1990, produce efecte numai pentru viitor, considerăm că poate fi angajată răspunderea penală a acestora[5]. În schimb, persoana juridică de fapt nu poate fi subiect al răspunderii penale, deoarece nu are personalitate juridică, aceasta fiind o condiţie care trebuie să existe „în drept”, iar nu în fapt, în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală[6].

Persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ sunt persoane juridice înfiinţate cu finalitate nonprofit, fiind constituite pentru a desfăşura anumite activităţi de interes nepatrimonial general, al unor colectivităţi ori al unor persoane fizice. Este vorba despre asociaţii, fundaţii, sindicate, patronate, partide politice, organizaţii religioase sau etnice.

Potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut la grefa judecătoriei, iar federaţiile din momentul înscrierii în Registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului. Pierderea personalităţii juridice a acestor persoane juridice are loc în momentul dizolvării.

Precizăm că asociaţiile, fundaţiile şi alte persoane juridice fără scop lucrativ răspund penal chiar dacă au fost declarate de utilitate publică, deoarece prin această calitate ele nu devin autorităţi sau instituţii publice.

Partidele politice sunt, conform art. 1 din Legea nr. 14/2003, persoane juridice de drept public. Acestea dobândesc personalitate juridică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care se admite cererea de înregistrare (art. 22). Partidele politice îşi încetează existenţa juridică prin dizolvare sau prin hotărâre a Curţii Constituţionale ori prin hotărâre judecătorească, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Cu toate că prin lege partidele politice sunt persoane juridice de drept public, legiuitorul nu le-a exceptat de la răspundere penală, ci a exclus numai aplicarea împotriva acestora a anumitor pedepse complementare, şi anume dizolvarea şi suspendarea activităţii.

Sindicatele şi patronatele dobândesc şi pierd personalitatea juridică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 54/2003 (a sindicatelor) şi Legea nr. 54/2004 (a patronatelor). Ca şi în cazul partidelor politice, nici sindicatelor sau patronatelor nu li se pot aplica dizolvarea şi suspendarea activităţii.

Organizaţiile religioase şi cele aparţinând minorităţilor naţionale au un regim juridic similar cu cel aplicabil partidelor politice, sindicatelor şi patronatelor, deoarece nici în cazul acestora nu se poate dispune pedeapsa complementară a dizolvării sau suspendării activităţii. Cultele religioase pot fi recunoscute ca persoane juridice prin hotărâre a Guvernului, iar pierderea acestei calităţii are loc tot printr-o asemenea hotărâre, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (Legea nr. 489/2006). În afara cultelor religioase, pot fi înfiinţate asociaţii religioase, care dobândesc personalitate juridică în momentul înscrierii lor în Registrul asociaţiilor religioase, ţinut la judecătorie.

Persoanele juridice care desfăşoară activităţi în domeniul presei, indiferent de forma juridică [de drept public (de pildă, Societatea Română de Radiodifuziune – a se vedea Legea nr. 41/1994) sau de drept privat], răspund penal, dar nu li se pot aplica trei dintre pedepsele complementare: dizolvarea, suspendarea activităţii şi închiderea unor puncte de lucru.

 

3. Capacitatea juridică

a) Precizări preliminare

A doua condiţie generală pentru a putea fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice este ca aceasta să nu facă parte din categoria celor excluse, deoarece nu toate persoanele juridice răspund penal. Statul şi autorităţile publice nu răspund penal, deoarece nu au capacitate juridică penală, astfel că nu pot intra în raporturi de răspundere penală în calitate de subiecţi pasivi ai acestor raporturi. De asemenea, instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

Menţionăm că din cuprinsul textului legal reiese că persoanele juridice, în afara celor anume exceptate, răspund penal indiferent dacă sunt de drept public sau de drept privat. De altfel, potrivit art. 221 din noul Cod civil, dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.

b) Statul

Referitor la excluderea statului din sfera persoanelor juridice care răspund penal, pe de o parte, aceasta se justifică prin aceea că statul este printre singurele persoane juridice care nu pot fi desfiinţate, iar, pe de altă parte, acesta este unicul subiect activ al raporturilor de răspundere penală. De asemenea, statul nu se impune a fi sancţionat, întrucât, în cazul amenzii, singura pedeapsă principală aplicabilă persoanelor juridice, acesta şi-ar face singur o plată[7]. Mai mult, nici pedepsele complementare nu-şi pot găsi aplicare când este vorba de stat, deoarece activitatea statului nu poate fi suspendată, acesta nu poate fi dizolvat, el nu participă la licitaţii publice etc.

Prin urmare, în sistemul nostru de drept, statul nu răspunde penal şi nici nu există raţiuni pentru a propune de lege ferenda instituirea unei atari răspunderi, indiferent de faptele care i s-ar putea imputa. Precizăm că statul poate răspunde pe terenul altor ramuri de drept (civil, internaţional etc.).

De altfel, cu excepţia Danemarcei, în al cărei Cod penal, în art. 27, este prevăzută posibilitatea angajării răspunderii penale a statului pentru infracţiuni care nu au fost comise în exercitarea atribuţiilor referitoare la puterea publică[8], şi a unor state de common law[9], celelalte state exclud de plano răspunderea penală a statului.

Excluderea statului din categoria persoanelor juridice care răspund penal se fundamentează şi pe dispoziţiile celui de-al doilea Protocol al Convenţiei privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, care în art. 1 lit. d) prevede că „persoana juridică” este orice entitate care are acest statut în temeiul dreptului naţional aplicabil, cu excepţia statelor sau a altor entităţi publice în exerciţiul prerogativelor lor de putere publică şi a organizaţiilor internaţionale publice.

c) Autorităţile publice

      Care sunt autorităţile publice vizate de Codul penal? Prevederi importante referitoare la autorităţile publice sunt cuprinse în Constituţie. Legea fundamentală prevede că sunt „autorităţi publice”: Parlamentul (Capitolul I, art. 61-79), Preşedintele României (Capitolul II, art. 80-101), Guvernul (Capitolul III, art. 102-110), administraţia publică (Capitolul V, art. 116-123), autoritatea judecătorească (Capitolul VI, art. 124-134).

Genul autorităţilor publice care aparţin administraţiei publice centrale de specialitate cuprinde ministerele, organele de specialitate organizate în subordinea Guvernului, organele de specialitate organizate în subordinea ministerelor, organele de specialitate organizate ca autorităţi administrative autonome, forţele armate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (art. 116-119), Curtea de Conturi.

Din categoria autorităţilor publice care aparţin administraţiei publice locale fac parte consiliile locale alese din comune, oraşe şi din subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor (art. 120), primarii aleşi (art. 121), consiliile judeţene alese (art. 122) şi prefectul (prefectura), numit în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, care este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale (art. 123).

Din „autoritatea judecătorească” fac parte instanţele judecătoreşti (art. 126-130), parchetele care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti (art. 131-132) şi Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133-134).

Expresia „autoritate publică” este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, conform căruia autoritatea publică este „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”. Credem că asimilarea nu poate fi extinsă şi îndomeniul dreptului penal.

d) Instituţiile publice

      Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. În redactarea existentă în Codul penal anterior se prevedea că nu răspund penal instituţiile publice „care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat”. Se observă că redactorii noului Cod penal au ţinut seama de sugestia făcută în literatura de specialitate, referitoare la formularea anterioară, care era considerată necorespunzătoare[10].

Care sunt instituţiile publice ce desfăşoară activităţi ce nu pot face obiectul domeniului privat? Aceste instituţii publice sunt persoane juridice care desfăşoară activităţi excluse iniţiativei private, ceea ce înseamnă că nu pot fi desfăşurate de persoane fizice şi nici de persoane juridice de drept privat[11].

Practic, asemenea instituţii sunt relativ greu de identificat, deoarece cel puţin o parte dintre instituţiile care desfăşoară activităţi ce nu pot constitui obiect al iniţiativei private pot fi incluse şi în categoria autorităţilor publice. Credem că, în fiecare caz, organele judiciare trebuie să verifice dispoziţiile legale aplicabile persoanei juridice în cauză, iar dacă se constată că infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat, va exclude posibilitatea răspunderii penale, iar dacă infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul domeniului privat, organul judiciar va socoti ca fiind îndeplinită cerinţa legală, dispunând în consecinţă.

Sunt instituţii publice, de pildă, Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, Institutul de Expertize Criminalistice, Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, Banca Naţională a României, Uniunea Naţională a Barourilor din România, Uniunea Naţională a Notarilor Publici, Institutul de Sănătate Publică din Bucureşti etc.[12]. Spre exemplu, nu intră în sfera persoanelor juridice excluse de la răspundere penală universităţile de stat sau alte instituţii de drept public care derulează activităţi ce pot face obiectul iniţiativei private[13].

Regiile autonome, de asemenea, nu pot fi incluse în categoria instituţiilor publice, chiar dacă acestea au o natură juridică mixtă (de drept privat şi de drept public), deoarece art. 136 din Constituţie le prevede în mod distinct, astfel că pot răspunde penal toate regiile, indiferent dacă desfăşoară sau nu activitate într-un domeniu care este exclus iniţiativei private. De pildă, regiile de transport local, Regia Autonomă „Monetăria Statului”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” etc.[14].

Pe de altă parte, persoanele juridice de drept privat pot răspunde penal, indiferent de tipul de activitate pe care-l desfăşoară, cu observarea limitărilor stabilite de lege. Astfel, spre exemplu, conform art. 141 din Codul penal, dizolvarea şi suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii, şi nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Vor răspunde penal, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, de pildă, următoarele categorii de persoane juridice: asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, societăţile comerciale, societăţile cooperative, societăţile agricole, grupurile de interes economic, regiile autonome etc.

 

4. Săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice

A treia condiţie generală pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice este ca infracţiunile să fie săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice[15]. Se observă că legiuitorul român a reglementat răspunderea penală a persoanei juridice după sistemul clauzei (răspunderii) generale sau modelul răspunderii generale, întâlnit în special în common law, potrivit căruia persoana juridică poate răspunde penal pentru orice infracţiune, fără excluderea de plano a unor infracţiuni. Bineînţeles că anumite infracţiuni, cum sunt violul, mărturia mincinoasă etc., conceptual nu pot fi comise, cel puţin în calitate de autor, de persoana juridică.

Privitor la această condiţie, trebuie rezolvată chestiunea conţinutului legăturii între persoana fizică care efectuează actul de conduită propriu-zis al infracţiunii şi persoana juridică, deoarece, potrivit art. 135 C. pen., pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice este necesar ca infracţiunile să fie săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Textul legal nu cuprinde criterii pe baza cărora să se identifice persoanele care săvârşesc infracţiuni fie pentru transpunerea în practică a obiectului de activitate, fie numai în folosul sau interesul persoanei juridice.

      Prin săvârşirea unei infracţiuni în realizarea obiectului de activitate trebuie să înţelegem că un organ, prepus[16] sau reprezentant al persoanei juridice a comis o infracţiune cu prilejul transpunerii în practică a activităţilor pe care, potrivit legii sau actelor constitutive, persoana juridică le poate derula. Vor intra aici, de pildă, infracţiunile la regimul concurenţei, infracţiuni din domeniul muncii etc. În orice caz, aşa cum s-a remarcat în doctrină, faptele evaluate trebuie să fie atașate de „politica generală a persoanei juridice” sau de „activităţile principale menite să ducă la realizarea obiectului social, şi nu de fapte care au fost doar ocazionate de activităţi legate indirect de acest obiect[17]. Prepusul este o persoană care îndeplineşte o însărcinare sau funcţie în interesul persoanei juridice, iar persoana juridică va răspunde penal dacă fapta săvârşită de acesta are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Legiuitorul român, pornind de la regula specialităţii capacităţii de folosinţă, a avut în vedere numai activităţile specifice obiectului de activitate al persoanei juridice, fie că acesta este cel principal sau este unul dintre obiectele secundare. De pildă, dacă o persoană juridică care are ca obiect de activitate impresariatul artistic săvârşeşte fapte de trafic de persoane pentru practicarea prostituţiei.

O infracţiune este comisă în interesul persoanei juridice în toate cazurile când folosul – material sau moral – obţinut prin infracţiune revine, în tot sau în parte, persoanei juridice, deşi infracţiunea nu este comisă în realizarea obiectului de activitate. Pe bună dreptate, se consideră că o infracţiune este săvârşită în interesul persoanei juridice şi atunci când folosul constă în evitarea unei pierderi[18]. Dintre infracţiunile care pot fi comise în interesul persoanei juridice, menţionăm traficul de droguri, traficul de persoane, contrabanda, spălarea banilor etc.

O problemă de drept, ridicată deja în doctrina noastră, este aceea a stabilirii soluţiei în ipoteza în care o persoană fizică săvârşeşte o infracţiune în realizarea obiectului de activitate, dar în beneficiul exclusiv al persoanei fizice respective (ori al unei alte persoane) sau chiar contrar intereselor persoanei juridice[19]. Pornind de la ideea că cele trei ipoteze – săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, în interesul persoanei juridice sau în numele persoanei juridice – nu sunt condiţii cumulative, ci sunt trei situaţii alternative, considerăm că, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile a cel puţin uneia dintre ipoteze, poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice, indiferent de împrejurarea că fapta a fost sau nu comisă şi în interesul persoanei juridice ori dacă a fost sau nu săvârşită în numele acesteia, bineînţeles, cu îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective prevăzute de lege pentru infracţiunea imputată.

În sensul legii penale, o infracţiune este săvârşită în numele persoanei juridice dacă persoana fizică care efectuează elementul material al faptei acţionează în calitate de prepus sau reprezentant al persoanei juridice, învestit în mod oficial, fără ca fapta să fie săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în folosul persoanei juridice în cauză.

Potrivit proiectului Corpus Juris, pentru ca activitatea ilicită a unei persoane fizice să poată atrage angajarea răspunderii penale a persoanei juridice nu se cere condiţia unei învestiri oficiale într-o funcţie decizională, reprezentare sau control, fiind suficient numai ca persoana fizică să fi acţionat în numele persoanei juridice ori să fi avut o asemenea putere de drept sau de fapt.

O altă problemă de drept este aceea a stabilirii soluţiei legale în ipoteza în care o persoană fizică săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, în numele unei persoane juridice, dar contrar interesului acesteia. Spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni de spălare a banilor exclusiv în numele unei societăţi comerciale, de către un reprezentat al acesteia, fără legătură directă cu realizarea obiectului de activitate, în interesul unuia dintre acţionarii societăţii comerciale.

În ceea ce ne priveşte, cele trei ipoteze prevăzute de art. 135 fiind necumulative, apreciem că soluţia legală este aceea că nu are relevanţă nici lipsa legăturii cu obiectul de activitate şi nici împrejurarea că fapta a fost comisă contrar intereselor persoanei juridice, atâta timp cât fapta respectivă a fost comisă în numele persoanei juridice. Precizăm însă că, deşi o faptă prevăzută de legea penală este comisă în numele unei persoane juridice, este posibil ca aceasta să angajeze exclusiv răspunderea penală a persoanei fizice, în special în cazurile în care prin săvârşirea infracţiunii sunt vătămate interesele persoanei juridice, dar nu pentru că fapta este împotriva intereselor acesteia, ci pentru că este posibil să nu se realizeze conţinutul elementului subiectiv, deoarece vinovăţia, aşa cum vom vedea, se raportează la atitudinea unor persoane fizice din cadrul persoanei juridice.

În urma analizei textului legal, aşa cum s-a constatat deja în doctrină, se observă că cele trei categorii de infracţiuni – în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, în interesul persoanei juridice sau în numele persoanei juridice – se întrepătrund[20], deoarece sunt fapte care sunt săvârşite în realizarea obiectului de activitate, în folosul şi în numele persoanei juridice. De pildă, săvârşirea unei infracţiuni de trafic de persoane de către administratorul unei societăţi comerciale care are ca obiect de activitate transport de persoane este o infracţiune care poate fi inclusă în oricare dintre cele trei categorii.

 

5. Vinovăţia penală a persoanei juridice

Pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, art. 191 din Codul penal anterior prevedea că fapta trebuie săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. Noul Cod penal nu a mai reluat această menţiune, dar nu pentru că vinovăţia nu este o condiţie pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, ci pentru că menţiunea nu este necesară, deoarece art. 16 alin. (1) C. pen. stabileşte că „fapta (indiferent dacă este comisă de o persoană fizică sau de o persoană juridică – n.a.) constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”.

Vinovăţia persoanei juridice se raportează la organele şi organizarea acesteia, putându-se spune că stabilirea vinovăţiei persoanelor fizice care alcătuiesc organele persoanei juridice echivalează cu stabilirea vinovăţiei persoanei juridice în cauză. Dacă fapta nu este comisă de organele persoanei juridice, ci de reprezentanţi sau prepuşi, vinovăţia persoanei juridice se stabileşte prin raportare la atitudinea organelor acesteia. Existenţa vinovăţiei sau a formei ori modalităţii acesteia se va desprinde din aspectele obiective ale modului în care au fost adoptate hotărârile de către organele de conducere ale persoanei juridice sau din practicile existente, cunoscute, acceptate sau tolerate, în cadrul activităţii persoanei juridice. Deşi, în principiu, se poate afirma că vinovăţia persoanei fizice din conducerea persoanei juridice relevă şi vinovăţia acesteia, totuşi credem că organele judiciare trebuie să stabilească regulile şi practicile existente în cadrul organizării şi funcţionării persoanei juridice respective şi, pe baza constatărilor, dacă rezultă că organele persoanei juridice au decis, au ştiut sau nu au împiedicat, pe baza pârghiilor avute la îndemână, săvârşirea unor infracţiuni, urmează a se constata că poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice, dacă este realizată forma de vinovăţie cerută de lege pentru infracţiunea examinată.

În cazul faptelor intenţionate este necesară preexistenţa unei decizii a persoanei juridice pe baza căreia a fost săvârşită fapta prevăzută de legea penală. În cazul infracţiunilor din culpă, vinovăţia se stabileşte prin verificarea obligaţiilor persoanei juridice. De exemplu, dacă infracţiunea a fost determinată de o organizare necorespunzătoare. În ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapte săvârşite din culpă, se consideră că aceasta este posibilă indiferent dacă este sau nu stabilită vinovăţia unei persoane fizice, deoarece culpa se raportează la atitudinea organelor entităţii colective în cauză[21].

În ceea ce priveşte infracţiunile comise de către alte persoane decât organele persoanei juridice, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acestea să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie despre activitatea infracţională desfăşurată de persoana fizică. Prin urmare, este exclusă răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracţiunea este comisă pe neaşteptate de către un prepus al persoanei juridice sau dacă fapta infracţională nu se încadrează într-o practică tolerată ori consimţită de persoana juridică. De asemenea, dacă persoana juridică şi-a creat un sistem bine organizat de supraveghere şi control care în mod rezonabil era apt să prevină comiterea de infracţiuni, răspunderea persoanei juridice trebuie exclusă.

În doctrină se consideră că, atât timp cât vinovăţia persoanei juridice este un element distinct de vinovăţia persoanei fizice, deoarece este analizată separat, trebuie să admitem că vinovăţia celor două persoane poate fi la fel (de aceeaşi formă sau modalitate) ori diferită[22].

Se poate vorbi de aceeaşi formă de vinovăţie când atât persoana juridică, cât şi cea fizică acţionează ambele din culpă sau ambele cu intenţie. Spre exemplu, dacă membrii consiliului de administraţie al unei persoane juridice au luat decizia deturnării obiectului de activitate în vederea derulării unor activităţi de trafic de persoane, aceeaşi atitudine subiectivă faţă de această activitate având şi persoanele fizice implicate în transpunerea în practică a hotărârii consiliului de administraţie. Un alt exemplu care poate fi reţinut aici este acela când la cauzarea unui accident de muncă ce a produs moartea mai multor persoane au avut o atitudine culpabilă atât persoana fizică care a pus în funcţiune utilajul ce s-a defectat şi din cauza căruia a survenit accidentul, cât şi organele de conducere ale societăţii, care nu au efectuat instructajul privind protecţia muncii.

În doctrină sunt date şi exemple în sensul că forma de vinovăţie cu care acţionează persoana juridică şi persoana fizică poate fi diferită. De pildă, angajatul care deversează constant cu intenţie deşeuri care poluează, iar persoana juridică pentru care acesta lucrează nu ştie (prin organele sale) despre activitatea prepusului său, însă se constată o neglijenţă repetată în ceea ce priveşte supravegherea activităţii angajaţilor.

În cazurile date ca exemple în rândurile anterioare, autorul material – angajatul neglijent sau cel de rea-credinţă – va răspunde penal fie în calitate de participant, fie în calitate de unic făptuitor, după caz, deoarece este posibil ca persoana juridică să nu răspundă penal, după cum este posibilă şi situaţia ca persoana din conducerea persoanei juridice să nu poată fi trasă la răspundere penală. Deci răspunderea penală a persoanei juridice poate coexista împreună cu răspunderea persoanei fizice care are calitatea de organ al persoanei juridice şi cu cea a persoanei fizice care a efectuat elementul material al infracţiunii, dar cele trei categorii de subiecţi se pot afla şi în alte poziţii. De exemplu, persoana juridică nu răspunde penal, dar răspund cele două persoane fizice. Sau persoana juridică şi autorul material răspund penal fără ca persoana fizică ce conduce persoana juridică să răspundă penal. De asemenea, este posibil ca numai persoana juridică să răspundă penal[23].

Referitor la proba vinovăţiei, în doctrină se arată că aceasta se face indirect, prin probarea vinovăţiei organelor persoanei juridice, între cele două existând un raport de identitate.

 

5. Corelaţia răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice

Subliniem faptul că prin introducerea răspunderii penale a persoanei juridice legiuitorul român nu a dorit să construiască o „umbrelă” sub care să se adăpostească persoanele fizice care au realizat elementul material al infracţiunii. Dimpotrivă, în art. 135 alin. (3) C. pen. se precizează că „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte”. Analizând ipotezele în care se poate pune problema răspunderii penale a persoanei juridice, bazându-ne şi pe experienţa practică a altor state, constatăm că, excluzând anumite situaţii excepţionale, de regulă, persoana fizică în privinţa căreia sunt întrunite aspectele obiective ale faptei prevăzute de legea penală răspunde penal, în timp ce persoana juridică în legătură cu care s-a comis infracţiunea răspunde penal uneori şi, foarte rar, sunt cazuri în care persoana juridică răspunde penal în mod exclusiv. Posibilitatea răspunderii penale exclusive a persoanei juridice rezultă din prevederile art. 135 alin. (3) C. pen., conform cărora răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice.

Pe baza acestor prevederi legale se poate spune că răspunderea penală a persoanei juridice se poate cumula cu cea a persoanei fizice, dar nu o presupune, astfel că pot exista cazuri în care persoana juridică să răspundă penal, deşi organele judiciare nu au reuşit să reţină în sarcina vreunei persoane fizice condiţiile răspunderii penale. În asemenea situaţii, în doctrină se discută referitor la modul cum se poate stabili existenţa condiţiilor răspunderii penale a persoanei juridice, în lipsa raportării la o persoană fizică[24].

În ceea ce ne priveşte, apreciem că stabilirea răspunderii penale a persoanei juridice presupune în toate cazurile raportarea la una sau mai multe persoane fizice care au realizat elementul material al faptei prevăzute de legea penală. Fără o asemenea raportare, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice ar fi arbitrară. Spre exemplu, în cazul în care decizia aparţine unui organ colectiv şi nu se poate stabili care dintre persoanele fizice au participat la luarea deciziei, persoana juridică răspunde penal numai dacă o persoană fizică a transpus sau nu în practică rezoluţia organului colectiv al persoanei juridice. „Executantul” – persoana fizică – răspunde penal numai dacă a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, dar persoana juridică va răspunde penal indiferent de situaţia penală a persoanei fizice, deoarece fapta în ceea ce o priveşte pe aceasta a fost comisă, în mod cert, cu vinovăţie. De asemenea, dacă decizia organului colectiv realizează în sine elementele obiective ale unei infracţiuni, elementul material al faptei este atribuit tot unor persoane fizice, astfel că îndeplinirea aspectelor obiective ale faptei se apreciază în funcţie de persoanele fizice participante la luarea deciziei în cauză. În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală este atribuită unui organ colectiv şi nu se poate stabili că cel puţin o parte dintre persoanele fizice care alcătuiesc acest organ au comis fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege, pe cale de consecinţă, va fi exclusă şi răspunderea penală a persoanei juridice.

Menţionăm că, deşi răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reţinerea răspunderii penale a cel puţin unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat cel puţin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea acesteia (în cazul organelor colective, de pildă).

Spre deosebire de alte legislaţii, care prevăd regula excluderii cumulului răspunderii penale a persoanei juridice şi a răspunderii penale a persoanei fizice, credem că legislaţia noastră consacră regula potrivit căreia răspunderea penală a persoanei fizice şi cea a persoanei juridice nu se exclud, ci se cumulează[25].

În virtutea principiului caracterului personal al răspunderii penale, persoana juridică nu se poate regresa pentru a solicita plata amenzii penale plătite, dar va putea solicita de la făptuitorii persoane fizice despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale. De asemenea, asociaţii persoanei juridice nu pot fi obligaţi să răspundă pentru amenzile penale aplicate entităţii faţă de care au calitatea de asociaţi, deoarece s-ar încălca principiul personalităţii răspunderii penale, soluţia fiind aceeaşi inclusiv în cazul acelor persoane juridice în cadrul cărora asociaţii răspund nelimitat sau solidar[26].

 

 

[1] A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 122.

[2] Ibidem, 123.

[3] I. Poenaru, Problemele legislaţiei în domeniul contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 55-56.

[4] D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 273.

[5] Ibidem, p. 282. A se vedea şi Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 51.

[6] Pentru aceeaşi opinie, a se vedea D.M. Costin, op. cit., p. 284.

[7] M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, vol. I – Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 104.

[8] S. Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personas juridicas, Bosch, Barcelona, 1998, p. 336.

[9] Unele state care aparţin sistemului common law permit, în mod excepţional, cum este, de pildă, Marea Britanie, unde Coroana (statul, Guvernul şi ministerele) poate răspunde penal în cazul infracţiunilor create pe cale jurisprudenţială şi în alte cazuri prevăzute de lege.

[10] Fl. Streteanu, Câteva consideraţii privind răspunderea penală a persoanei juridice potrivit proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, în CDP nr. 1/2005, p. 42. A se vedea şi Fl. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 395.

[11] A se vedea şi Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 395.

[12] Potrivit definiţiei date de prof. univ. dr. D. Apostol Tofan, instituţiile publice sunt: „structurile subordonate ale unor autorităţi ale administraţiei publice care funcţionează din venituri bugetare, dar şi din surse extrabugetare” (Drept administrativ, vol. I, ed. 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 6.).

[13] Potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Iar în temeiul art. 4 din aceeaşi lege, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privată.

[14] Pentru această opinie, a se vedea Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., pp. 396-397.

[15] În practica judiciară s-a considerat că fapta a fost comisă în realizarea obiectului de activitate, reţinându-se următoarele: „referitor la contractul de licenţiere pentru programul Autodesk Map 3D 2006 societatea inculpată avea dreptul să instaleze şi să utilizeze doar pe un singur calculator programul în cauză, cu posibilitatea actualizării (upgrade) la ultima versiune anuală în condiţiile achitării subscripţiei. Inculpatul B.I. a susţinut că programele identificate cu ocazia controlului de către organele de poliţie au fost instalate de el pentru a le testa funcţionalitatea; de asemenea, a arătat că el personal a procedat la reproducerea programelor de calculator pe unităţile funcţionale din incinta punctului de lucru. Tot inculpatul B.I. a susţinut că doar el se ocupa de administrarea efectivă a societăţii” (ICCJ, s. pen., dec. nr. 4034/2009, disponibilă pe www.scj.ro).

[16] Conform art. 1.373 alin. (2) din noul Cod civil: „Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”.

[17] Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 400.

[18] Ibidem, p. 400. A se vedea şi D.M. Costin, op. cit., p. 356.

[19] A. Jurma, op. cit., p. 138.

[20] Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 401.

[21] D.M. Costin, op. cit., p. 373.

[22] Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 403. În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit căreia vinovăţia persoanei juridice este identică cu vinovăţia persoanei fizice (M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., pp. 126-127).

[23] Ibidem, p. 406. Autorii dau ca exemplu cazul în care decizia la nivelul persoanei juridice s-a luat prin vot secret, cu majoritate de voturi şi nu se poate stabili identitatea persoanelor care au fost de acord cu decizia respectivă.

[24] A. Jurma, op. cit., p. 148.

[25] În dreptul belgian, spre exemplu, în cazul infracţiunilor din culpă, cumulul răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice este exclus, deoarece într-o atare situaţie se aplică regula răspunderii exclusive a persoanei care are culpa cea mai gravă (pentru mai multe date, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 148). De pildă, conform art. 5 din Codul penal belgian: „Atunci când responsabilitatea persoanei juridice este angajată exclusiv ca urmare a intervenţiei unei persoane fizice identificate, numai persoana care a comis fapta cea mai gravă poate fi condamnată. Dacă persoana fizică identificată a comis fapta cu bună ştiinţă şi în mod voit, ea poate fi condamnată în acelaşi timp cu persoana juridică responsabilă”.

[26] A se vedea şi Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., pp. 408-409. Autorii arată că, în măsura în care asociaţii în cauză au fost şi ei sancţionaţi penal pentru fapta respectivă, s-ar încălca şi regula non bis in idem.

Adauga un comentariu