All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

RETORICA ÎN COMUNICARE

Moto: Când vorbești să nu uiți că cei care te ascultă sunt oameni ca tine și se așteaptă să te comporți ca un om obișnuit

 

1. Ce este retorica?

La fel ca logica, retorica este știință, tehnică și, totodată, artă.

Retorica este arta oratorului (retorului) de a convinge auditoriul cu privire la justețea ideilor sale[1]. Sau, într-o altă formulare, retorica este arta al cărei obiectiv este elocvența[2] (elocința)[3]. Despre retorică, romanii spuneau că este fie arta de a vorbi bine (ars bene dicendi), fie arta de a vorbi corect (ars recte dicendi).

Retorica este, în același timp, știința ce cuprinde totalitatea conceptelor, principiilor și ideilor folosite pentru convingerea auditoriului.

Retorica este, de asemenea, tehnica ce cuprinde ansamblul metodelor sau procedeelor pe care le utilizează un orator pentru un discurs persuasiv.

 

2. Câteva recomandări pentru un discurs convingător (persuasiv)

2.1. Pregătirea conținutului comunicării și orientarea în teren

Documentarea, scrierea și fixarea conținutului unui discurs sunt aspecte esențiale care contribuie la persuasiune. Studierea temei ce urmează a fi abordată şi culegerea de informaţii despre participanţii la manifestarea în cadrul căreia urmează a fi susţinut discursul sunt aspecte importante pentru producerea unei comunicări de calitate.

Winston Churchill spunea:

La ce lucrez? Îmi pregătesc remarcile spontane”.

Pentru o fixare optimă a conținutului discursului în mintea vorbitorului, este recomandabilă tehnoredactarea acestuia. Ideile și argumentele folosite pentru susţinerea acestora pot fi transmise cu succes și pot fi convingătoare, în primul rând, dacă transmiţătorul însuși le-a înțeles foarte bine și, în al doilea rând, dacă sunt expuse în mod structurat pentru o facilă receptare.

Ideile şi gândurile pot fi transmise și receptate cu uşurinţă dacă sunt pregătite şi analizate temeinic înainte de comunicarea lor, astfel încât abordarea să acopere toate aspectele temei sau subiectului.

Orientarea în teren a vorbitorului, în funcție de specificul interlocutorilor, de timpul avut la dispoziție, de specificul temei expuse şi de contextul special ori general, este o altă exigenţă pe care cei care doresc să transmită un mesaj convingător este util să fie respectată.

Participanții la întruniri sau manifestări în cadrul cărora sunt susţinute discursuri au atât unele caracteristici comune, întâlnite mai ales la cei care fac parte din aceeaşi categorie profesională sau psihologică, cât și particularități sau elemente specifice. Așa cum are valoare de adevăr afirmația că nu există doi oameni identici, tot așa se poate spune și despre cei care iau parte la dezbateri sau alte manifestări unde sunt susţinute discursuri că sunt diferiţi sub anumite aspecte.

În toate cazurile, cunoașterea particularităţilor interlocutorilor sau publicului este, dacă nu necesară, cel puțin utilă. Uneori, participanţii la întrunirile în cadrul cărora sunt susţinute discursuri, mai ales dacă sunt mediatizaţi, pot fi cunoscuți pe baza informațiilor publice sau a accesării unor documente de specialitate. Chestiunile ce țin de specificul celor care iau parte la dezbateri sunt în multe cazuri relevante și pot ajuta mai târziu la transmiterea cu succes a mesajelor către receptori.

Viitorii interlocutori pot fi persoane discrete sau pot fi persoane publice marcante, pot fi reputaţi doctrinari sau persoane fără astfel de preocupări sau pot avea anumite pasiuni. Toate aceste informații sau alte asemenea date, pot contribui la o bună cunoaștere a interlocutorilor.

2.2. Introducerea potrivită pentru captarea atenției auditoriului (captatio benevolentiae)

În comunicare, la fel ca în majoritatea tipurilor de relaționare umană, introducerea are o anumită însemnătate, deoarece, dacă este una potrivită, poate capta și intensifica atenţia destinatarilor discursului (captatio benevolentiae). Nu întâmplător se spune că: „Prima (…) impresie contează mult”.

În funcţie de datele şi împrejurările dezbaterii ori manifestării respective, introducerea este recomandabil să fie bogată (densă), succintă sau chiar abruptă (exordium ad abruptum), ţinând seama, în mod deosebit, de tema abordată. Aceasta cuprinde două momente, dintre care primul este esențial, și anume formula de adresare și precizarea subtemelor sau a miezului temei unice. Al doilea moment este cel care asigură trecerea de la introducerea propriu-zisă la conţinutul subiectului sau temei abordate.

Atragerea atenției asupra conținutului unui discurs nu trebuie să fie făcută prin cuvinte lingușitoare, măgulitoare sau flatante și, cu atât mai mult, prin laude exagerate sau prin ipocrizii. O introducere în această manieră, nu numai că va produce ratarea rezultatului urmărit, dar poate avea chiar un efect invers celui scontat.

În afara formulelor de adresare (Doamnelor, Domnilor, Onorată audienţă, Stimaţi invitaţi etc.), un rol important îl are intrarea în subiect sau temă. Introducerea nu trebuie să fie lungă, ci scurtă și concisă. Aceasta înseamnă că trebuie să comprime, fără a afecta înțelegerea mesajului transmis, ideea de bază a subiectului (temei) și să creeze atmosfera în care urmează să fie susținută comunicarea juridică.

Discursul poate începe și cu redarea unui citat celebru sau cu o parafrază relevantă în contextul manifestării în cauză. Dacă este vorba despre chestiuni sobre trebuie evitate glumele sau anecdotele, deși uneori este potrivită folosirea lor. Iată câteva exemple din domeniul judiciar. De pildă, dacă obiectul cauzei îl constituie schimbarea programului de vizitare a unui minor, în introducerea pledoariei, dacă atitudinea părții potrivnice, cu privire la noul program, este una oscilantă, se poate face trimitere la spusele lui I.L. Caragiale: „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica …”. Sau, în cazul în care obiectul litigiului îl constituie solicitarea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral, în debutul apărării părții adverse, s-ar putea spune că: Acordarea de daune materiale pentru prejudicii morale este imorală, completată cu ceea ce spunea A. Einstein despre relativitate: „Relativitatea se aplică la fizică, nu la etică”. O altă introducere, într-o cauză în care se cerere reindividualizarea pedepsei, s-ar putea începe cu spusele lui A. Einstein: „Omul s-ar afla într-o poziţie proastă dacă ar trebui constrâns de frica pedepsei şi speranţa răsplătii după moarte”. De asemenea, într-o cauză în care este analizată activitatea unui profesionist, ar putea fi o introducere potrivită trimiterea la spusele lui F. Carrara, potrivit căruia: „La drept se pricep toți….”. În fine, atunci când se cere protecția unui drept fundamental al omului, ar fi potrivită expresia: Statul de drept a avut un comportament nedrept (față victimă, de pildă).

2.3. Contează cum, ce şi cât spui

Tonul vocii trebuie să varieze, gestica trebuie să fie relativ discretă, iar conţinutul discursului trebuie să fie suficient de captivant.

În comunicare, tonul vocii (inflexiunile sau intonația vocii) este mai important decât cuvintele rostite, deoarece i se atribuie (de către specialiști) o pondere mare (30-40%) în ceea ce priveşte succesul transmiterii mesajelor şi reușita persuadării. Un ton sobru reflectă seriozitate și, de multe ori, justeţe şi profesionalism. În schimb, tonul sarcastic sau ironic afectează negativ procesul de transmitere a mesajelor către auditoriu. Intonaţia vocii celui care emite un mesaj ajută la sublinierea cuvintelor importante din discurs şi evită plictiseala.

Limbajul trupului (gestica, mimica) este considerat de specialişti că acoperă aproximativ jumătate din (50-55%) ceea ce destinatarii receptează din conţinutul unei comunicări. Dacă vorbitorul are o gestică obositoare sau plictisitoare mesajul pe care acesta doreşte să-l transmită auditoriului este receptat numai parţial. Din contră, gesturile personale (fireşti, naturale), în special dacă nu sunt accentuat atipice, sunt recomandate, deoarece realizează o transmitere optimă a informaţiilor. Excesul în folosirea gesturilor, în special dacă sunt ieşite din tipare, estompează procesul comunicare. Gesturile sunt amprente ale personalității fiecărui om și nu pot fi, de regulă, copiate de la modele existente. Fiecare om are, însă, anumite calități pe care le poate pune în valoare sau poate transforma defectele în calități. A. Einstein susținea că toți oamenii sunt geniali, însă trebuie judecați diferit. El spunea: „Dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se căţăra în copac, el va trăi toată viaţa cu impresia că e un prost”. Într-o altă ordine de idei, gestica mâinilor sau a altor părți ale corpului nu trebuie să fie obositoare, să capteze mai mult atenția decât ceea ce spune cel care vorbește. Vorbitorul trebuie să fie spontan, firesc și original, dar eventualele defecte trebuie să fie ori acoperite, ori valorificate ca atuuri.

Chiar dacă se situează pe ultimul loc al ierarhiei modalităţilor eficiente în comunicare, conţinutul mesajului are însemnătate proprie (5-20%), în special în domeniile tehnice (domeniul juridic, medical, economic etc.), şi se impune a fi atent ales. Cuvintele potrivite simplifică transmiterea unui mesaj şi asigură receptarea acestuia. Vorbitorul trebuie să facă o analiză atentă (meticuloasă) a termenilor folosiţi în expunere. Însă, meticulozitatea exagerată se poate transforma în preţiozitate sau pedanterie (aici, în sens peiorativ), situaţie în care efectul mesajului nu va fi cel urmărit, deoarece poate irita sau supăra audienţa.

Un aforism spune: „nu mult și prost, ci puțin și bine”. Prin alte cuvinte, am putea spune: Nu mult cantitativ, ci mult calitativ.

Un adagiu latin cu semnificație similară este următorul: „Non nova sed nove” (nu este vorba despre lucruri noi, ci despre o prezentare a acestora în altă formă). Iar noi românii spunem: „Nimic nou sub soare”. Sau, mai neaoș: „Aceeași Mărie cu altă pălărie”.

Metaforic spus, făcând trimitere la spusele lui Churchill, discursul, pledoaria, mesajul sau orice comunicare în materie juridică trebuie să fie precum fustele: suficient de scurte cât să capteze interesul, dar nu mai lungi decât problema ce trebuie acoperită.

2.4. Vorbitorul (oratorul, retorul) trebuie să controleze procesul de transmitere a mesajului pe care doreşte să-l recepteze auditoriul

Pentru a-şi atinge scopul – convingerea auditoriului – pledantul sau conferenţiarul trebuie aibă permanent sub control procesul prin care se realizează comunicarea (transmiterea mesajului). Vorbitorii la orice dezbateri sau manifestări publice vor fi convingători sau persuasivi numai dacă stăpânesc, semantic și structural, foarte bine conţinutul comunicării pe care doresc să o transmită destinatarilor. Capacitatea de persuadare este apanajul vorbitorilor care pot susţine un discurs fără să-l citească, fără să-i piardă esența și fără să repete inutil părți din acesta, chiar dacă la nevoie se inspiră nesemnificativ din forma scrisă a acestuia.

În nici un caz pledoaria sau mesajul nu trebuie citite mot à mot. Sigur, dacă speţa presupune date tehnice greu sau imposibil de ţinut minte ori dacă este vorba despre o temă complexă, care ridică mai multe chestiuni ce trebuie prezentate într-o anumită ordine, vorbitorul se va putea ghida după materialul scris, dar nici în astfel de cazuri nu este recomandabil să-l citească integral.

Dintr-o altă perspectivă, materialul scris are relevanţa lui, şi poate fi remis interlocutorilor, fiind, la rândul său, o modalitate prin care se transmit în mod eficient argumente ce pot fi însuşite de către destinatarul comunicării. Verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne).

Concluziile scrise şi alte materiale în format letric pot fi foarte importante în activitatea avocaţilor. Așa cum arăta un reputat avocat, fost magistrat, judecătorul: „În momentul deliberării nu are un singur dosar pe masă și este o greșeală să mizezi pe memoria sa[4].

Suntem de părere că, într-adevăr, procesul de convingere a judecătorului este unul care nu trebuie inițiat în timpul pledoariei, ci mult mai devreme, în etapele procesuale anterioare. În sensul celor ce preced, chiar dacă o cerere poate fi susținută oral, este recomandabil ca aceasta să fie formulată și în scris. Depunerea formei scrise a unei cereri, a unei excepții sau a oricărei solicitări, la dosarul cauzei, este cel puțin oportună, dacă nu necesară, pentru reușita transmiterii corecte a mesajului dorit.

În general, consider că drumul oratorului spre succes sau, dimpotrivă, spre nereușită este, de multe ori, presărat cu acțiuni sau inacțiuni care pregătesc sau îngreunează receptarea discursului. În acest context fiind potrivit proverbul: „Cum îți așterni, așa dormi”.

Pregătirea terenului este o condiție necesară pentru asigurarea transmiterii corecte și a receptării fidele a mesajelor conținute în discursuri[5].

Sigur, nu sunt excluse situaţiile neprevăzute. Surprizele neprovocate, care apar în timpul susţinerii unor discursuri nu sunt imputabile nimănui și trebuie tratate ca atare. O calitate a oratorului, care se poate manifesta în asemenea situații imprevizibile, este spontaneitatea[6]. Metaforic spus, comunicatorul trebuie să aibă spontaneitate (capacitatea) de a gestiona imprevizibilul (lebăda neagră, factorul x).

2.5. Vorbitorul trebuie să urmărească atât transmiterea într-o modalitate accesibilă a datelor relevante, cât și furnizarea unor răspunsuri la posibilele întrebări ale interlocutorului

Prin discursul său, comunicatorul are ca scop principal convingerea interlocutorului prin transmiterea informaţiilor (datelor) într-o formă cognoscibilă.

Într-un alt plan, un vorbitor de succes nu se limitează la furnizarea datelor sau informaţiilor, ci va soluţiona în conținutul expunerii sale toate sau o parte importantă din posibilele întrebări esențiale la care interlocutorul s-ar putea gândi.

Exprimarea vorbitorului, atunci când urmăreşte să rezolve probleme ipotetice, va fi una sugestivă. De exemplu: Apare ca inevitabilă întrebarea …..; Este necesar să ne exprimăm opinia cu privire la chestiunea ….

2.6. Rolul tăcerii în retorică

În anumite circumstanțe, este recomandabil ca vorbitorul să tacă (de exemplu, când o întrebare poate primi un răspuns prost) sau să facă o pauză scurtă după ce a terminat un anumit punct din expunere și vrea să continue prezentarea următorului.

Tăcerea, însoţită de un limbaj al corpului grăitor, poate fi utilă și convingătoare în situaţii specifice[7]. Potrivit unui proverb: „Tăcerea e de aur”, iar conform altuia: „Dacă tăceai filozof erai”. În același registru, F. Bacon spunea: „Cine tace nu poate fi contrazis”. Mai târziu, A. Lincoln spunea: „E mai bine să taci și să fii luat de prost decât să vorbești și să confirmi că ești”. În fine, L. Wittgenstein a scris: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă[8].

2.7. Respectarea eticii în comunicarea juridică

Scopul celui care susține un discurs sau vrea să transmită un mesaj este acela de a convinge interlocutorii ori auditoriul. Dar mijloace folosite trebuie să fie conforme eticii profesionale şi moralei.

Adevărul trebuie să fie prietenul celui care susţine un discurs. În acest context capătă relevanță ceea ce a i-a spus Aristotel lui Platon: „Amicus Plato, sed magis amica veritas” (Îmi e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul).

Într-o altă ordine de idei, citatele folosite în discurs trebuie să fie corect și în mod relevant reproduse. Un citat denaturat se poate întoarce împotriva celui care l-a expus și în loc să-i fie de ajutor în demersul său persuasiv va produce efectul contrar. Denumim acest efect prin sintagma efectul de bumerang al discursului fără scrupule.

Există anumite limite. Spre exemplu, obligația morală a practicianului în drept, de a recunoaște sau a spune adevărul, se limitează la ceea ce legea glăsuiește în mod clar și la jurisprudența obligatorie, fără a se extinde la valoarea de adevăr a probelor administrate într-o cauză ori în ceea ce privește dispozițiile legale care se pretează la interpretări diferite. Dacă legea nu este clară și nu există o soluționare jurisprudențială unitară a problemelor de drept dezbătute, juristul participant la activitatea judiciară are libertatea să susțină oricare dintre soluțiile sau punctele de vedere posibile.

Cum va rezolva avocatul următoarea problemă etică? Îl lasă pe clientul său să dea declarație dacă acesta dorește să facă afirmații mincinoase ori este obligat să-l oprească sau să renunțe la angajament? Din punct de vedere etic, moral, avocatul este dator să-i învedereze clientului opțiunile pe care le are: să dea declarație sau să nu dea declarație. În prima ipoteză, avocatul este obligat moral să-l avertizeze pe client să spună adevărul, iar dacă acesta, prin relatările pe care le poate face, se poate autoacuza (a se vedea și 118 C. proc. pen.) atunci avocatul poate să-i prezinte posibilitatea exercitării dreptului la tăcere. Decizia privind strategia apărării aparține clientului, iar nu avocatului. Avocatul este consilier sau sfătuitor al părții și nicidecum un alter ego al acesteia.

Celebrul psiholog criminalist Tudorel Butoi: „Avocatul este o personalitate în Templul Justiției, este un creator, un inteligent, este competent și este un partener în aflarea adevărului. Cine tratează altfel un avocat, este o caricatură![9].

Judecătoarea Daniela Pantazi, membră CSM a spus: „Avocaţii sunt, după mine, indispensabili în actul de justiţie. Avocatul te ajută, te susține, îți deschide și alte perspective asupra cauzei[10].

Cuvinte frumoase, cu multă substanță, despre avocați, a rostit Doamna judecător Dana Gârbovan, Președintele UNJR, când a spus că: „Avocații sunt cei ce fac ca un sistem de drept să funcționeze. Un experiment istoric a demonstrat acest lucru, profesia fiind abrogată în Prusia în 1780 și în Franța în 1789, pentru ca ulterior ambele țări să realizeze că sistemele lor judiciare nu pot funcționa eficient fără avocați[11].

O poziție similară a avut și Asociația Magistraților din România, printr-o declarație publică din 1 iunie 2016, în cuprinsul căreia se arăta:

Dați-mi voie să vă spun că, pentru un judecător, un avocat este la fel de important cum este procurorul. Nu este cu nimic mai deosebit procurorul decât avocatul”.

Incidentele între participanții la dezbateri este bine să fie evitate, iar dacă acestea nu pot fi împiedicate atunci trebuie calmate și, în niciun caz nu trebuie intensificate (inflamate).

Winston Churchill: „Ce rost are să trăim, dacă nu pentru a lupta pentru cauze nobile şi a face din lumea asta tulbure un loc mai bun de trăit după ce noi ne-am dus?”.

Au mult tâlc aceste vorbe, deoarece ele transmit un imbold pentru acțiuni bazate pe scopuri nobile.

Este o activitate nobilă apărarea exercitată de un avocat în favoarea unei persoane care este acuzată că a comis o infracțiune foarte gravă? De exemplu, a ucis oameni prin acte teroriste, a săvârșit infracțiuni contra umanității etc.

În primul rând, simpla acuzare a unei persoane că a săvârșit infracțiuni, fie ele dintre cele mai grave, nu schimbă sau afectează principiul prezumției de nevinovăție, care poate fi infirmat numai printr-o hotărâre de condamnare definitivă[12].

În al doilea rând, orice persoană, indiferent de gravitatea acuzației ce i se aduce, are toate drepturile prevăzute de lege în favoarea persoanelor suspectate sau inculpate. Prezumția de nevinovăție rămâne în picioare, chiar dacă există dovezi clare de vinovăție și chiar dacă acuzatul recunoaște comiterea faptelor ce constituie obiect al acuzațiilor, până la data când hotărârea de condamnare rămâne definitivă.

2.8. Conținutul comunicării trebuie să fie argumentat, simplu și clar

Un discurs trebuie să cuprindă argumente convingătoare, să fie simplu și cât se poate clar. Afirmațiile gratuite, care nu se bazează pe argumente sau lipsite de credibilitate, sunt contraindicate în comunicare. A. Lincoln, a explicat de ce încearcă să fie cât mai clar în mesajele sau discursurile pe care le susținea. „Una dintre primele mele amintiri din copilărie e că mă enerva teribil să-mi vorbească cineva și eu să nu înțeleg[13]”.

Vizualizarea ideilor, prin trimitere la un obiect comun, este o modalitate prin care auditoriul va înțelege mult mai ușor conținutul unei comunicări orale. Crearea unor imagini mentale prin menționarea unor obiecte sau ființe poate facilita procesul de transmitere și receptare a informațiilor.

Discursul poate fi presărat cu expresii sau sintagme care generează în mintea auditoriului imagini ce reproduc situația de fapt pe care vorbitorul dorește să o transmită celor pe care vrea să-i convingă. O exprimare în această manieră sădește în mintea celor ce ascultă interes și determină activarea imaginației, ajungându-se la situația în care ascultătorii își închipuie să faptele se petrec în fața ochilor lor.

2.9. Exprimarea directă (la obiect), onestă și respectuoasă

Dacă vrea să fie respectat și ascultat cu atenție, oratorul este dator să aibă un limbaj corespunzător momentului și contextului în care se află, dar exprimarea trebuie să fie directă, cinstită și respectuoasă. Aici se potrivesc cuvintele: „Dacă vrei respect începe cu respectul față de ceilalți”.

Dacă cel care comunică este pe lângă obiectul discuției, dacă susținerile sale sunt incorecte sau dacă nu are comportare cuviincioasă, putem vorbi de un eșec lamentabil anunţat. În astfel de situații, persoana care mediază dezbaterea va interveni, îl va opri pe vorbitor și îi va solicita să-și canalizeze susținerile spre obiectul dedus discuției, să nu facă afirmații neconforme cu realitatea sau cu legea si să aibă o conduită corespunzătoare.

2.10. Forma fizico-psihică

Churchill spunea: „Ar trebui să faci bine trupului, pentru ca sufletul să aibă plăcere să locuiască în el”.

Oratorul va avea eficiență în demersul său și dacă este odihnit, nu foarte sătul și relaxat. Un vorbitor cu energie și vioiciune este ascultat cu mai mare atenție, în timp ce altul obosit, proaspăt ghiftuit sau afectat emoțional (stresat) va avea un discurs fără culoare, neatractiv.

Cel care vorbește este convingător atunci când transmite ideea că este pasionat sau face din plăcere activitatea, astfel că starea fizică sau mentală este foarte importantă.

2.11. Stilul, metaforele, aspectul și echilibrul exterior ale vorbitorului

Stilul lingvistic al vorbitorului, utilizat în conformitate cu regulile specifice (sintactic și morfologic), este o altă cerință pentru calitatea superioară a unui discurs. Orice greșeală de stil, poate deforma mesajul transmis, iar aceasta, la rândul ei, afectează procesul de receptare. Comunicarea are efect asupra interlocutorului atunci când cel care vorbește folosește un stil agreabil, fără stereotipuri, fără exces de clișee și fără expresii golite de substanță. Cu alte cuvinte, este recomandabil ca cel care comunică să evite să folosească limba de lemn[14] (langue de bois). Discursul convingător presupune o calitate, nu lipsită de semnificație, respectiv identificarea nuanțelor, fără acceptarea maniheismului (dihotomia bine-rău).

Exemplele și comparațiile, de asemenea, sunt de foarte multe ori convingătoare. O comparație cu inculpați din alte cauze poate scoate în evidență anumite aspecte pozitive sau negative.

Nu trebuie ignorate nici aspectele atipice, ieșite din comun.

Comportamentul vorbitorului trebuie să reflecte un echilibru în ceea ce privește modul cum acesta se mișcă în spațiul în care se află.

Ținuta serioasă și poziționarea vorbitorului într-un loc vizibil și luminos este o condiție pentru captarea atenției și crearea cadrului spațial pentru transmiterea facilă a mesajului.

2.12. Importanța încheierii

Încheierea discursului poate fi perorativă[15], rostită de vorbitor cu un ton însuflețit, fără emfază[16]. În orice caz, dacă o introducere inadecvată poate fi îndreptată până la finalul discursului, o încheiere nepotrivită sau nereușită va lăsa ultimul gust. Încheierea discursului este mai importantă decât introducerea și, uneori, chiar decât conținutul însuși al acestuia. Ceea ce se spune la final se reține un timp mai îndelungat, spre deosebire de ceea s-a spus în prima parte a unei comunicări orale.

Să nu uităm spusele: „Prima și ultima impresie contează”.

Sunt teme sau subiecte care se pretează la încheieri prin care se prezintă succint argumentele sau motivele care susțin solicitările formulate.

Încheierea în retorică este la fel ca desertul în gastronomie, deoarece lasă ultimul gust, iar eventuala neplăcere determinată de cele spuse în final contaminează și gustul a ceea ce s-a spus anterior.

 

 

 

[1] Pentru definirea retoricii, a se vedea Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați, coord. M. Petcu, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 409.

[2] Din latinescul eloquens, – tis.

[3] M. Petcu, op. cit., p. 409.

[4] A.T. Neacșu, Convinge judecătorul, ed. II-a, Ed. Wolters Kluwer, p. 46.

[5] Ideea vehiculată în mediile juridice că un practician de succes este cel care își surprinde adversarul nu are acoperire în realitatea juridică prezentă. În principiu, nici adversarul și nici magistratul nu trebuie surprinși pentru a reuși în arta oratorică, întrucât nu caracterul neașteptat al unei susțineri este cel care asigură rezultatul dorit, ci forța argumentelor. O persoană de bună credință își însușește argumentele interlocutorului dacă acestea sunt solide, convingătoare, iar nu dacă sunt oferite în mod surprinzător. Dimpotrivă, obiceiul de a surprinde adversarii sau interlocutorii poate fi unul cu efecte contrare celor așteptate. Nu adversarul din proces este cel care trebuie convins, ci magistratul. Un magistrat pus în fața unor solicitări surprinzătoare va reacționa, cel mai probabil, în sensul respingerii acestora. Este în natura umană să respingi ceea ce nu cunoști. Într-o altă ordine de idei, o astfel de atitudine procesuală, de folosire a elementului imprevizibil, poate determina tergiversarea cauzei, ceea ce înseamnă un consum inutil de resurse.

[6] A se vedea și orientarea în teren.

[7] A. Ţiclea, Retorica, Ed. Universul Juridic, ed. a 2-a, București, p. 12.

[8] În Tractatus Logico-Philosophicus, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 188.

[9] www.avocatura.com.

[10] www.avocatura.com.

[11] A se vedea interviul acordat site-ului www.avocatura.com. În continuare, distinsa doamnă magistrat, arăta: „Reprezentarea intereselor clienților în sala de judecată, acordarea de asistență juridică sau consultanță pentru afaceri este doar o primă componență a rolului avocatului în societate. Alineatul 6 al Comentariului CCBE la Carta principiilor fundamentale ale profesiei juridice europene defineşte funcţiile avocatului în societate ca fiind „să aplaneze şi să prevină conflictele, să se asigure că aceste conflicte sunt rezolvate în conformitate cu principiile recunoscute ale dreptului (…), să continue dezvoltarea legii şi să apere libertatea, justiţia şi statul de drept”. Acestea nu sunt considerații teoretice, ci sunt realități. Avocații sunt cei ce în Parlament ar trebui să aibă un rol esențial în calitatea actelor legislative adoptate. Apoi, deseori, avocații sunt chemați să ofere consultanță diferitelor instituții guvernamentale, influențând și din această perspectivă viața socială

Rolul avocatul se extinde așadar, devenind o parte integrantă a sistemului de justiție, nu în sensul strict juridic, al înfăptuirii actului de judecată, ci într-unul mult mai generos, a justiției sociale, economice și politice. În final, existența în sine a acestei profesii libere și independente este o precondiție pentru salvgardarea drepturilor fundamentale în fața statului sau a altor grupuri de interese din societate”.

[12] Conform art. 4 C. proc. pen.: „(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.

[13] D. Carnegie, Cum să vorbim în public, Ed. Cartea Veche, București, 2008, p. 156.

[14] Limba de lemn, inițial reprezenta limbajul specific comuniștilor, care abunda de stereotipuri specifice ideologiei marxist-leniniste, folosite de către activiștii de partid. În prezent, expresia limbă de lemn a căpătat accepțiunea de limbaj monoton, previzibil, bazat pe clișee etc. (pentru mai multe informații, a se vedea M. Petcu, op. cit., p. 292.

[15] Din latinescul peroratio.

[16] Din latinescul emphasis.

Adauga un comentariu