All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND BANCRUTA

 

Activitatea economică, chiar dacă într‑o anumită morală ar părea o exprimare cinică sau peiorativă, are totuşi o finalitate speculativă, respectiv realizarea sau obținerea de profit (beneficii, avantaje, câştiguri, foloase)[1]. Romanii au surprins foarte bine scopul activităţii economice când au spus că finis mercatorum est lucrum[2].

Ca orice activitate umană, afacerile sunt supuse riscului (alea), existând numeroşi factori obiectivi sau subiectivi care influenţează ori determină rezultatele financiare ale acestora.

Hazardul, cu toate că nu este un dominant al cauzelor succesului sau insuccesului în afaceri joacă, totuși, un rol important în domeniul producerii sau schimbului de mărfuri ori al prestării de servicii.

Cei mai mulți oameni de afaceri sunt, foarte probabil, oneşti în ceea ce priveşte respectarea regulilor derulării activităţii economice, dar sunt şi participanţi în câmpul afacerilor care urmăresc obţinerea de câştiguri prin folosirea unor mijloace nelegale.

Cu toate că trebuie privită ca un proces economic firesc, dispariţia unor agenţi economici de pe piaţă nu este una care poate fi acceptată pur şi simplu, pentru că, de cele mai multe ori, operatorii economici în cauză lasă în urmă datorii mari şi probleme economico‑financiare.

Ieşirea din circuitul economic a unor participanţi poate determina, iar uneori chiar produce, o reacţie în lanţ (aşa‑numitul efect de domino), în unele cazuri generând blocarea unui sector sau chiar a mai multor sectoare din piaţă.

În acest context, apare ca fiind utilă precizarea că bancruta (starea de insolvenţă a unui debitor, determinată de nereguli) nu trebuie confundată cu eşecul în afaceri, deoarece insuccesul în afaceri este o chestiune de fapt (de facto), care nu presupune şi o componentă juridică, deşi nu o exclude, în timp ce bancruta include întotdeauna, alături de aspectul faptic, şi un aspect juridic (de iure).

Drumul către insolvenţă este pavat cu multe evenimente sau fapte, dintre care unele pot fi caracterizate, din punct de vedere juridic, ca fiind licite, iar altele licite, dar care trebuie luate în considerare ţinând seama de ansamblul factorilor cu rol cauzal sau favorizant, deoarece este posibil ca o analiză izolată a acestora să conducă la concluzii greşite.

Insolvența poate fi determinată de cauze obiective, cum ar fi catastrofele naturale (inundaţii, secetă etc.) sau cele produse de om (speculaţii bursiere, acte teroriste etc.). Printre cauzele obiective pot fi incluse, inter alia, conjunctura imprevizibilă a pieţei (de exemplu, creşterea sau scăderea exagerată a cererii la anumite produse), evoluţia haotică a preţurilor sau a cursului monetar, conflictele armate sau grevele.

Alături de cauzele obiective, insolvenţa comercială poate fi cauzată şi de împre­jurări (cauze) subiective, imputabile sau reproşabile oamenilor implicaţi în activitatea de afaceri, precum incapacitatea profesională (nepriceperea, nepregătirea etc.), încălcarea cu ştiinţă a dispozițiilor legale, dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ etc.

Din dorinţa de a realiza profituri cât mai consistente sau pentru a masca eşecurile, unii comercianţi riscă foarte mult, se hazardează în activităţi economice cu şanse mici de reuşită, în speranţa unor câştiguri foarte mari, ajungând în situaţia de a nu mai putea face faţă datoriilor comerciale. O parte dintre oamenii de afaceri aflaţi în derivă financiară sau în căutarea unor câştiguri fabuloase „peste noapte”, de teama repudierii din partea comunităţii oamenilor de afaceri sau de frica afectării imaginii, încalcă regulile activității profesioniste şi oneste, săvârşind fapte ilicite, dintre care unele de natură penală.

Una dintre aceste fapte grave este bancruta frauduloasă. Dacă majoritatea juriştilor şi economiştilor sunt de acord că falimentul este fie un „rău necesar”, fie chiar o „binefacere” pentru economia de piaţă liberă, în cazul în care insolvenţa este determinată de comiterea de infracţiuni se poate afirma că falimentul este o „boală” sau „cangrenă” a societăţii, care trebuie „tratată” (sancţionată) prin mijloace adecvate de natură penală.

Falimentul[3] fraudulos este la fel de nesănătos pentru economia de piaţă pe cât ar afecta‑o lipsa concurenţei libere sau a regulilor activităţii economice. În cazul falimentului fraudulos, se poate spune că starea de insolvenţă este provocată sau că eventualitatea apariţiei acesteia este acceptată de către comerciantul bancrutar sau de către subiecţii de decizie din conducerea agentului economic organizat sub formă de persoană juridică (de regulă, societăţii comerciale). Într‑o formă sau alta, determinarea cu intenţie a insolvenţei unui agent economic este incriminată în majoritatea legislaţiilor din ţările cu economie de piaţă.

Nu în toate situaţiile falimentul cauzat de împrejurări subiective este ilicit, deoarece insolvenţa poate fi produsă, de pildă, de lipsa de experienţă profesională în câmpul activităţii economice. Faptul că un participant din câmpul afacerilor este mai puţin pregătit profesional, dar nu încalcă legea, comparativ cu alţii care derulează acelaşi tip de afacere, nu înseamnă că, în eventualitatea ajungerii în stare de insolvenţă, acesta a comis o faptă ilicită.

Falimentul cauzat prin nesocotirea dispozițiilor legale poate fi considerat fraudulos numai în cazul în care sub aspect subiectiv făptuitorul acţionează cu intenţie. Într‑o asemenea situaţie, din punct de vedere penal, se poate vorbi despre infracţiunea de bancrută frauduloasă.

 

[1] A se vedea M.A. Hotca, Infracțiunea de bancrută frauduloasă în reglementarea noului Cod penal, în Dreptul
nr. 3/2013, p. 116.

[2] Finalitatea activităţii profesionistului o reprezintă câştigul, profitul. Pentru noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 1‑3.

[3] Noţiunea de „faliment” are etimologie, în latina vulgară, în cuvântul falire, ‑fallere (a nu plăti), ‑fallo. În latina vulgară, cuvântul falire avea sensul de eşec (eşuare) sau de înşelăciune (înşelare). Pentru etimologia falimentului, a se vedea M. Paşcanu, Dreptul falimentar român cu legislaţia teritoriilor alipite, Bucureşti, 1926, pp. 12‑15. Pot exista falimente care să afecteze economia naţională (cum a fost falimentul Bancorex) sau chiar economia mondială (spre exemplu, falimentul Parmalat, Enron, Worldcom etc.).

Adauga un comentariu