All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

DESPRE SISTEMUL POLITIC, DEMOCRAȚIE ȘI STATUL DE DREPT

 

1. Sistemul ticăloșit  – mit sau adevăr?

În contextul vizitei pe care Bill Gates a efectuat-o în România, în cursul anului 2007, a circulat o glumă cinică referitoare la obiectul discuției dintre acesta și președintele Traian Băsescu, care, cu prilejul acelei vizite, l-a decorat pe co-fondatorul companiei Microsoft cu ordinul național Steaua României în grad de comandor[1].

Este relativ cunoscut faptul că motivul principal al prezenței lui Bill Gates în România l-a constituit lansarea unui produs (sistemul de operare Windows Vista) al companiei americane al cărei asociat este. Povestea spune că, după ce Bill Gates i-a explicat președintelui Traian Băsescu că acest sistem de operare are multe aplicații creative de utilizare a programelor informatice și că este „cel mai sigur”, a venit replica fostului președinte al României, care i-a răspuns celebrului Bill Gates, astfel: „În România există un sistem de operare mai sigur decât sistemul Windows Vista: Sistemul ticăloșit”.

Scurta poveste apocrifă[2] de mai sus se bazează, de fapt, pe împrejurarea că sintagma sistem ticăloșit, folosită de fostul președinte al României, fusese popularizată tocmai de către acesta înainte de întâlnirea cu Bill Gates. Evident că expresia citată mai sus nu a fost rostită de președintele Băsescu în fața omului de afaceri american (cel puțin în cadrul părții oficiale a întâlnirii), fiind pusă în gura acestuia, probabil de către un om care o vrut să spună, printr-o scurtă replică cinică atribuită șefului de atunci al statului român, ceva ce nu ar fi avut același impact într-o altă modalitate de comunicare. Într-adevăr, sunt lucruri serioase care, dacă sunt rostite pe un ton sobru sau specific, nu au efectul scontat de către cel care le transmite, dar dacă sunt spuse prin intermediul unei replici ironice scopul urmărit este atins, nu de puține ori, mult mai facil.

Revenind la subiectul anunțat prin titlu, respectiv dacă este adevărată sau falsă (mit) afirmați că există  state cu sisteme politice ticăloșite, se cuvine ab initio a fi operată o delimitare a acestora în două categorii de state: democratice și nedemocratice. În țările democratice, precum sunt Statele Unite, statele din Uniunea Europeană, Japonia și altele care se bazează pe regimuri democratice efective (reale, nu declarate), este foarte greu de susținut teza că întreg sistemul puterii ar fi ticăloșit. În statele cu democrație consolidată, existența unui sistem politic, integral sau prevalent, ticăloșit este un mit. Totuși, consider că un sâmbure de adevăr există.

După alegerile din Statele Unite, s-a discutat despre implicarea sistemului puterii în alegerile prezidențiale din 2016, prin susținerea unuia dintre cei doi candidați, fără însă ca denaturarea rezultatului scrutinului american să fi fost, deocamdată, dovedită. Examinând cu detașare modul de funcționare al sistemelor puterii în statele cu democrație autentică, pe baza datelor publice, se poate constata că anumiți funcționari publici, cu diferite ranguri decizionale în apartul de stat, din dorința de a-și păstra posturile, de a-și spori puterea etc., se implică mai mult sau mai puțin, în jocul politic, participând nelegal la urzeala tronurilor.

Este real faptul că în sistemul puterii, chiar dacă vorbim despre state cu democrație veche și autentică, se află cuibăriți și ticăloși sau nemernici, care uită ce atribuții au și pentru ce sunt plătiți din banii publici, dar numărul acestora nu cred este superior celorlalți, ci dimpotrivă consider că este inferior. Când spun acest lucru mă bazez pe ceea ce poate constata un muritor de rând, cetățeanul de pe zebră.

Consider că este validă teza potrivit căreia cei mai mulți funcționari publici, care lucrează în sistemul puterii, în statele democratice, sunt oameni care-și respectă atribuțiile ce le-au fost conferite în baza legii.

Ca cetățean care interacționează frecvent cu reprezentanți ai puterilor statului (judecători, oameni politici, inspectori, referenți, procurori, polițiști s.a.) pot spune că cei mai mulți dintre aceștia se comportă așa cum legea le-o cere. Din păcate, mă întâlnesc și cu situații în care fie pe față, fie indirect, o parte dintre exponenții puterii statale au o conduită contrară regulilor stabilite pentru desfășurarea activității lor. Aceștia sunt ticăloșii sistemului, iar slugile lor sunt lacheii sistemului.

Instituțiile și autoritățile publice sunt precum pădurile, pentru că în interiorul acestora, alături de funcționarii corecți, se găsesc și ticăloși, la fel cum pădurile au, pe lângă copacii verzi, și uscături.

Uscăturile din pădurea sistemului se pot găsi într-o dublă postură. Pe de o parte, pot deține simple funcții de execuție, fără importanță instituțională, situații în care efectele negative sunt limitate la cazurile de care se ocupă. Pe de altă parte, acestea se pot afla în poziții de conducere (decizie), situații în care consecințele incorectitudinii lor sunt mai grave și mai extinse.

Într-o altă ordine de idei, nu cred că poate fi aruncată o anatemă asupra întregului sistem al puterii, deoarece ar fi profund nedrept. Ar fi o incorectitudine față de toți funcționarii publici care sunt de bună credință, pregătiți din punct de vedere profesional, cu experiență și care respectă legea.

Anatemizarea întregului sistem al puterii, din cauza anumitor reprezentanți ai acestuia, este greșită, din cel puțin două motive. Primo, cei care se comportă corect nu trebuie să fie băgați în aceiași oală, pentru că răspunderea juridică este personală, iar nu solidară. Secundo, tratarea nediferențiată a tuturor funcționarilor ce lucrează în sistemul puterii, fără recunoașterea meritelor celor care se comportă potrivit atribuțiilor specifice, generează un risc real de resemnare și frustare, sentimente care dăunează dezvoltării personale pozitive.

Dacă ne referim la sistemul politic din România, este la fel ca toate celelalte sisteme politice, departe de a fi perfect și, până la inventarea unuia mai bun, trebuie acceptat, dar poate fi îmbunătățit. Sistemul politic autohton este gândit în mainiera unei separații relative a puterilor ce-l compun, considerându-se că puterile nu trebuie separate, ci este necesar să coopereze unele cu altele și, la nevoie, să se poată controla reciproc[3].

Imperfecțiunile sistemului puterii sunt, totuși, generate de cusurul uman originar, întrucât omul se naște și trăiește cu anumite defecte[4]. Unele defecte ale omului pot fi înlăturate, alte ameliorate, dar de unele acesta nu scapă niciodată.

Dintr-o altă perspectivă, atunci când se confruntă cu acte instituționale arbitrare sau nelegale, cetățenii sunt îndreptățiți să reacționeze prin utilizarea mijloacelor constituționale și legale, respectiv să atragă atenția asupra conduitei funcționarilor publici incorecți, să sesizeze faptele pe care aceștia le-au comis, să ceară sancționarea celor vinovați și să se revolte în toate modalitățile prevăzute de lege. În același timp, cetățenii au obligația de acorda respectul cuvenit tuturor celor care își fac datoria potrivit legii.

Pentru aceștia din urmă, trebuie să nutrim respect și să le spunem: Jos pălăria!, iar pentru ticăloșii sistemului și lacheii acestora suntem îndrituiți să avem dispreț, să le arătăm obrazul și să le zicem: Să vă fie rușine!

 

2. Oamenii politici sunt oglinda societății

Motto: „Oamenii politici incorecți sunt cetățeni care exercită nelegitim puterea publică”.

Se spune că democrația este un rău necesar, întrucât nu s-a inventat încă un tip de regim politic care să fie apt să o înlocuiască. Din păcate, aceste cuvinte au acoperire în realitatea politico-juridică.

Teoretic, democrația este o formă de organizare a statului (regim politic) în care puterea este exercitată de popor. Democrația, ca instituție politică (a se citi concept), se află în interdependență cu un alt concept, foarte important, statul de drept. Aceste două concepte – democrație și stat de drept – se află într-un raport de intercondiționare, fiind imposibilă existența unuia fără ființa celuilalt.

În literatura de specialitate, se apreciază că statul de drept actual este unul: „în care legile au în vedere două categorii de limitări: (i) drepturile omului și (ii) controlul reciproc al puterilor în stat. (…) Controlul puterilor reprezintă o problemă dificilă de drept constituțional, întrucât trebuie să răspundă întrebării „cine îi supraveghează pe paznici?”. Idealul cooperării între puteri este deseori contrazis de practică[5].

În opoziție cu democrația se plasează dictatura, regim politic în care puterea statală este exercitată de o persoană sau de un grup de persoane, într-o manieră autoritară și arbitrară.

Cât adevăr cuprinde butada: Avem oamenii politici pe care-i merităm! În legătură cu această chestiune, G. Orwell spunea că: „Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă, ci este complice”. În bună măsură, aceste afirmații sunt actuale, având acoperire în realitățile societății contemporane, evident cu anumite rezerve sau nuanțări, care însă nu afectează substanța tezei de mai sus.

Prin jocul unor factori diverși (evenimente imprevizibile, tipul de regim politic, implicarea unor forțe externe, factori economici etc.), este posibilă fie situația în care oamenii politici sunt superiori calitativ față de media societății pe care o reprezintă, fie situația în care oamenii politici sunt inferiori din punct de vedere calitativ comparativ cu media societății în care exercită puterea.

Dacă avem în vedere democrațiile autentice, oamenii politici nu sunt altceva decât reflectarea la altă scară a colectivității care i-a ales, bineînțeles sub condiția ca alegerile să fie corecte[6] (aici discutăm despre democrații sub forma unor monarhii constituționale, republici prezidențiale sau republici parlamentare). Esența recunoașterii unui regim politic, ca fiind democratic, ține de condiții ce privesc protecția drepturilor sau libertăților omului și echilibrul puterilor în stat. Nesocotirea echilibrului democratic al puterilor din stat, prin vătămarea sau lezarea pe scară largă a drepturilor sau libertăților omului ori prin supremația unei puteri față de altele, conduce la afectarea statului de drept și, evident, a democrației autentice.

Într-un regim democratic, sistemul politic este construit să nu permită concentarea puterii în mâna unei singure persoane sau a în favoarea unei puteri dominante, ci puterea este împărțită în mod echilibrat, astfel încât să existe o responsabilitate a tuturor factorilor implicați în exercitarea puterii, precum și un control reciproc între puteri. Dacă discutăm despre regimuri politice nedemocratice (dictatoriale, autoritare etc.) atunci ideea de stat de drept este doar pe hârtie, fără nicio acoperire în realitate. Într-un astfel de regim politic alegerile fie nu există, fie sunt trucate pentru a crea aparența de democrație.

Este democrația o formă de organizare etatică în care poporul chiar guvernează? Astăzi în lume nu există democrație pură (de altfel, nu a existat vreodată), deoarece, prin alegeri, poporul transferă puterea către oamenii politici, care sunt mai mult sau mai puțin obedienți față de alegători. Așadar, poporul nu deține puterea în mod efectiv (direct).

Niciodată, ceea ce și-a dorit poporul când a votat, nu se întâmplă întocmai la nivelul actului de guvernare, chiar dacă cei votați au promis în campania electorală, exact ceea ce poporul a vrut.

În sistemele politice democratice contemporane (europene, japonez, nord-americane s.a.), puterea este cedată de popor oamenilor politici. Mai exact, cei care dobândesc puterea efectivă sunt liderii partidelor politice, care în fapt stabilesc candidații în algeri, componența executivului, conducerile instituțiilor fundamentale etc. Din acest tablou nu pot fi excluși nici alți factori, precum implicarea unor instituții interne sau externe, organizații cu scopuri economice, religioase, teroriste sau anarhiste s.a.

Așadar, oamenii politici, aleși mai mult sau mai puțin democratic, sunt, după caz, copiii legitimi sau ilegitimi ai societății în cadrul căreia au fost votați, astfel că nu pot avea altă plămadă decât cea a alegătorilor. În acest context, se poate susține că, având calitatea de reprezentanți, realizările oamenilor politici sunt și ale alegătorilor, după cum nerealizările oamenilor politici pot fi atribuite, cel puțin într-o oarecare măsură, și celor care i-au votat și nu au manifestat vigilența civică necesară.

Rarele excepții ce pot exista, respectiv când oamenii politici sunt superiori sau inferiori calitativ alegătorilor, sunt determinate de accidente politico-istorice sau de imperfecțiunile cadrului legal privind alegerile ori de inapetența anumitor membrii ai societății pentru alegeri (în calitate de posibili aleși sau de alegători). În astfel de cazuri, de regulă, oamenii politici sunt inferiori societății pe care o reprezintă.

 

3. Cât de democratică este democrația contemporană?

Motto: „Orice democrație este imperfectă pentru simplul motiv că nu poate să existe o altfel de democrație decât imperfectă” (L. Boia[7])

Am văzut mai sus că nu există democrație pură (perfectă). Într-adevăr, examinând cu atenție sporită chestiunea limitelor democrației ajungem să ne îndoim de posibilitatea existenței democrației perfecte.

Să luăm un exemplu. Cine face legile? Răspunsul obișnuit la această întrebare este că legiuitorul. Mai concret, răspunsul ar trebui să fie că legislativul (Camera Deputaților, Camera Reprezentanților, Camera Lorzilor, Senatul s.a.). În realitate, se constată că, de cele mai multe ori, legile pe care le adoptă legiuitorul sunt impuse de executiv (de Guvern), care elaborează multe dintre proiectele de lege. Mai mult, în mod execepțional, chiar executivul poate legifera. Dacă ne referim la cele mai frecvente situații practice, de fapt, conținutul normelor juridice este redactat fie de specialiști din executiv, fie de specialiști externi, care nu sunt nici legați și nici preocupați de voința poporului.

În cazurile în care inițiativa legislativă provine din interiorul forului legislativ, se aplică procedurile stabilte de acesta. Dar și în aceste cazuri, cei care fac propunerile, ce ulterior au fost transformate în legi, nu rareori apelează, pentru redactarea conținutului normelor juridice, la persoane de specialitate.

Așadar, în multe situații, din perspectivă politică, voința legiuitorului este de fapt decizia (hotărârea) liderului sau liderilor partidului politic sau coaliției de guvernare care beneficiază de susținerea majorității aleșilor în legislativ. Se mai poate susține că liderul sau liderii menționați în cele ce preced au fost aleși de popor? La o analiză atentă, observăm că nu este chiar așa, deoarece în multe cazuri liderii respectivi nu au fost aleși prin vot universal și direct. De pildă, în România, singurul om politic care are legitimitate, dar care nu are rol legislativ direct, este președintele republicii.

De asemenea, din punct de vedere strict tehnic, nu de puține ori, voința legiuitorului este, în realitate, manifestarea de voință a unor specialiști sau experți în domeniile reglementate de actele normative adoptate de forul legislativ.

In abstracto, se spune că poporul își alege reprezentanții prin care exercită puterea. In concreto, însă, pe cine alege poporul? La alegeri poporul votează optând între mai multe variante limitate.

Deși, se spune că oricine poate candida, că oricine poate fi ales președinte, parlamentar etc., lucrurile nu stau chiar așa. Pentru a fi un candidat vizibil sau cu șanse reale sunt necesare resurse, pe care nu întotdeauna le dețin cei mai buni posibili candidați.

Listele cu cei care candidează sunt întocmite de liderul partidului sau de către un număr restrâns de persoane. În orice caz, nu există o concurență reală, democratică și egală între persoanele care doresc să figureze pe buletinele de vot la alegeri.

Dacă ne uităm la scrutinele din ultimii ani, constatăm că, de regulă, cei care sunt aleși nu sunt realmente cei doriți de popor. Într-adevăr, poporul alege spunând: dau votul meu celui mai bun dintre cei care candidează.

Pe baza celor câteva aspecte relevate mai sus, se desprinde concluzia că, în societatea contemporană, nu există democrație în sens propriu, deoarece poporul nu deține puterea în mod efectiv. În societățile democratice din prezent, puterea este a celor care stabilesc candidații în alegeri, componența membrilor executivului, conducerile instituțiilor fundamentale etc., iar nu a poporului. Poporul are numai iluzia că exercită puterea prin cei pe care i-a votat.

Nici reacțiile spontane sau organizate ale poporului, față actele de guvernare, considerate de către acesta contrare voinței sale, nu reprezintă exercitarea puterii de către cetățeni, ci mai degrabă acestea sunt forme prin care o parte a poporului urmărește impunerea unor obiective privind guvernarea sau blocarea unor măsuri neconvenabile luate de factorii politici.

Deși este folosită butada potrivit căreia: Poporul are întotdeauna dreptate!, pot exista și cazuri când poporul nu știe ce vrea sau când urmărește atingerea unor finalități contrare drepturilor și libertăților recunoscute și care trebuie garantate de sistemul juridic. Istoria, veche sau recentă, consemnează astfel de situații, în care poporul s-a înșelat și a dat sau a fost constrâns să dea puterea în mâna unor dictatori.

În final, ne întrebăm din nou: Ce este democrația? Îndrăznim să spunem că nu există democrație fără stat de drept autentic, chiar dacă și atunci rămâne perfectibilă. Fără drepturi și libertăți garantate de un sistem judiciar funcțional democrația este falsă sau o este o dictatură mascată.

Dacă oamenii politici și toți cei care exercită prerogative ale puterilor statale nu sunt sau nu devin dicatori, ci acceptă dictatura legilor adoptate conform Constituției, putem spune că, deși departe de afi perfect, democrația este cel mai performant sistem politic creat de om. În caz contrar, este vorba despre de o altfel de dictatură sau despre o democrație falsă.

 

[1] Ceremonia a avut loc la inaugurarea Centrului Global de Suport Tehnic al Microsoft de la București, în februarie 2007.

[2] Scornită, inventată.

[3] După cum spune profesorul R. Rizoiu: „accentul statului de drept nu trebuie pus pe separarea puterilor, ci pe cooperarea și controlul lor reciproc. În plus, este o direcție periculoasă să se stabilească anumite ierarhii între puteri, ele trebuind să aibă importanță egală una față de cealaltă, pentru a putea exercita un control eficient. De asemenea, nu trebuie trasate ziduri de separare între puteri” (R. Rizoiu, Miorița și impreviziunea: un (nou) apel la realism (juridic), www.juridice.ro/essentials).

[4] Cu privire la două dintre conceptele teoriei juridice actuale, profesorul V. Constatin afirmă: „Faptul că cineva utilizează argumente bazate pe o aparentă legalitate, iar altcineva îi opune argumente bazate pe o aparentă legitimitate nu face decît să pună în lumină adevărul că atît legalitatea, cît şi legitimitatea sunt concepte evazive” (V. Constantin, Pozitivism, iusnaturalism, realism – o replică profesorului Radu Rizoiu, www.juridice.ro/essentials).

[5] R. Rizoiu, Puțin realism nu strică, www.juridice.ro/essentials.

[6] În prezent, se pune în discuție posibilitatea influențării rezultatului alegerilor chiar și în statele cu democrație veritabilă (a se vedea, de pildă, ultimele alegeri din SUA, unde se vorbește despre influențarea alegerilor prin intermediul rețelelor de socializare).

[7] A se vedea articolul www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucian-boia-democratia-noastra-e-mai-democratica-decat-cea-interbelica.

 

 

 

Adauga un comentariu