EROSTRATISMUL SAU VANITATEA RĂUFĂCĂTORILOR

Motto:Cea mai profundă nevoie a firii umane este dorința de a se simți important(J. Dewey).

În 1903, P. Valette și-a publicat teza de doctorat L’Erostratisme ou vanité criminelle (Erostratismul sau vanitatea penală)^[1]. Erostratismul este un termen introdus în circuitul științific de A. Lacassagne^[2].

Erostratismul este o maladie, care se manifestă în cazul unor bolnavi psihici, ce constă într-un amestec de răutate, amoralitate și vanitate. Evident, dintre cele trei defecte sau vicii, cel mai proeminent dintre ele este vanitatea (orgoliul). Denumirea acestui defect uman provine de la grecul Erostrat din Efes^[3], care voia cu tot dinadinsul să se remarce, să fie cunoscut, să facă ceva măreț. Nereușind să se evidențieze prin lucruri pozitive, având un orgoliu ce nu putea fi cuprins de propria piele și vrând să-și asigure un loc în istorie (posteritate), Erostrat și-a propus să rămână în memoria colectivă prin săvârșirea unei fapte grave abominabile. Fapta pe care acesta a gândit-o și comis-o a fost aceea de a da foc templului Dianei din Efes, edificiu considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice^[4].

Din păcate, deși se pare că celelalte încercări nu i-au reușit în viață, fapta reprobabilă i-a reușit. Aflând mobilul faptei lui Erostrat, respectiv de a deveni celebru și de a-și asigura un loc în posteritate, edilii orașului Efes au emis un edict care prevedea pedeapsa cu moartea pentru oricine ar fi îndrăznit să pronunțe numele proscrisului.

În anul 333 î.Hr., după 23 de ani de la incendiere, când Alexandru cel Mare a intrat triumfător în Efes și a văzut ruinele templului Dianei^[5], a dispus restaurarea minunii antice distruse de piromanul Erostrat. Hazardul a făcut ca anul distrugerii (356 î.Hr.) să fie chiar cel al nașterii lui Alexandru Macedon, astfel că odată cu amintirea marelui împărat și a gestului său extraordinar, de reconstruire a edificiului distrus, lumea se gândește și la vanitosul piroman Erostrat.

Erostratismul este un cusur uman prezent în societatea contemporană, al cărui ingredient esențial, așa cum am observat mai sus, este vanitatea. Acesta se manifestă sub diferite forme, precum: actele de violență publică, actele de teribilism social, actele teroriste, acțiunile militare disproporționate etc.

Vanitatea asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt ciupite de drogul vanității (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.).

Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică, iar toți ceilalți oameni vanitoși eliberează fără întrerupere ifose tupeiste în plan social.

În mod paradoxal, cei mai mulți nu au reprezentarea faptului că „o formă perfidă a vanității se exprimă în convingerea că ea este, preponderent, viciul altora”^[6].

[1]Apărută în Lyon, Ed. A. STORCK & Cie.

[2]A. Lacassagne, medic legist francez, unul dintre fondatorii antropologiei criminale (1843-1924). A fost cel care a coordonat teza de doctorat a lui P. Valette din 1903.

[3]Oraș din Asia Mică, la sud de Izmir, în prezent aflându-se în ruină. Erostrat este cunoscut și sub numele de Herostrat sau Erostrate.

[4]Fapta a fost comisă în anul 356 î.Hr.

[5]În mitologia greacă este Artemis.

[6]A. Pleșu, O boală letală: vanitatea, articol disponibil la http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/o-boala-letala-vanitatea-1. A. Pleșu mai spune despre vanitate următoarele: „Există femei frumoase pe care vanitatea le schimonosește fizic, există premianți care ratează cariere onorabile pentru că alunecă într-un sterilizant narcisism, există cupluri care sucombă din cauza unor intratabile accese de vanitate, de țîfnă autocomplezentă (de ambele părți). Dizolvantă la nivel individual, vanitatea nu e mai puțin primejdioasă la nivel colectiv”.