DE CE TOATE MI SE ÎNTÂMPLĂ NUMAI MIE?

 

Prolog: „Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă” (A. Pleșu)[1].

 

Fără o explicație anume, aproape de fiecare dată când mă gândesc la autovictimizare fac asocierea cu filmul de comedie Toate mi se întâmplă numai mie, care îl are în rol principal pe Bud Spencer. Sigur, nu filmul în sine este cel care generează această asociere, ci titlul foarte captivant, pe care nu-l mai poți scoate din minte. Personal, acest titlu mi-a intrat în cap după prima lectură a afișului prin care se promova filmul, la începutul anilor 80, și de atunci nu l-am mai uitat. Multă vreme, după ce am vizionat filmul, îmi revenea în minte titlul acestuia: Toate mi se întâmplă numai mie! Însă, nu vreau să discut aici despre film, ci despre acele persoane, pe care fiecare dintre noi le întâlnim în diverse grupuri sociale, care pozează în victime ale sistemului statal, statului paralel, colegilor de muncă, rudelor, partnerilor de viață sau de afaceri și, finalmente, ale întregii societăți. Astfel de persoane se consideră victime ale celorlalți oameni sau entități private ori statale. Pe scurt spus, unii dintre aceștia chiar cred, iar alții doar afirmă, în mod mincinos, că toți sunt împotriva lor, iar ei sunt singuri contra celorlalți. Orice lucru negativ care li se întâmplă acestora în viață este aruncat în răspunderea celorlalți sau este pus pe seama unor împrejurări pe care nu le puteau anticipa ori controla, dar în niciun caz nu în sarcina lor, întrucât ei se erijează în victime.

Sigur, sunt oameni realmente prejuciați, vătămați sau lezați, care au calitatea de victime propriu-zise, dar nu despre acestea vreau să discut aici. În acest material, îi am în vedere pe cei care își arogă, având sau nu reprezentarea realității, fără temei postura de victime, adică pe cei care se autovictimizează. Toți aceștia au pretenții disproporționate față de societate, în raport cu ceea ce ei oferă sau legal ori moral li se cuvine, nu-și asumă efectele conduitei lor și îi consideră pe alții vinovați de situația în care se află. Într-un cuvânt, îi avem în vedere pe oamenii care se autovictimizează.

Autovictimizarea (autoflagelarea morală) este starea psihologică autoindusă trăită de un om care pretinde că se află în postura de persoană lezată (victimă, persoană vătămată, persoană prejudiciată). Orice persoană poate fi victimă reală a unor fapte sau poate fi vătămată de anumite evenimente ori se poate găsi în alte situații de vulnerabilitate. Însă, autovictimizarea este pretenția necorespunzătoare adevărului, pe care anumți oameni o au, susținând că se găsesc în situații de vulnerabilitate care necesită protecție.

În orice colectivitate mare și, uneori, în grupurile sociale mici, vom găsi persoane care se autovictimizează. Ponderea autovictimizării în cadrul diferitelor grupuri sociale este, totuși, diferită de la o societate la alta, în funcție de anumiți factori, precum: zona geografică, cultura, istoria, naționalitatea, regimul politic s.a.

Cauzele autovictimizării sunt multiple și este greu de făcut un inventar infalilibil al acestora, dar foarte probabil pe unul dintre primele locuri se situează neîncrederea în semeni. Aceasta – neîncrederea – este una dintre componentele profilului psihocultural al unui popor, care apare ca o consecință a orientării sale spre scepticism.

Și cultura poate fi o cauză a autovictimizării. Dacă în cultura unui popor tragediile sau trădările sunt întâlnite în mod frecvent, iar  celelalte popoare sunt văzute ca ostile și educația în familie ori cea instituționalizată sunt tributare acestei culturi, societatea va fi automat contaminată cu un aer sceptic, care foarte ușor se poate transforma în autovictimizare în rândul indivizilor ce alcătuiesc poporul în discuție.

O altă cauză a autoflagelării morale poate fi pesimismul, adică atitudinea specifică celor care văd latura nefavorabilă a lucrurilor, considerând că orice situație are deznodământ negativ (fatal). Pesimistul trăiește un sentiment de tristețe, teamă, amărăciune sau neliniște ori se află într-o stare sufletească deprimantă. Pesimistul vede viața în negru.

În ceea ce privește profilul psihocultural al românilor, studiile recente arată că elementul central al acestuia este neîncrederea. Referitor profilul românilor, profesorul D. David conchide: „Neîncrederea în oameni ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții, în beneficiul comun, pe fondul scepticismului și cinismului, menținute și amplificate de neîncredere”[2].

Plecând de la concluzia reputatului universitar, mă întreb: Care este conținutului scepticismului ce stă la baza neîncrederii românilor în semenii lor?  Sau, în altă formulare: De ce sunt românii sceptici?

Scepticismul este un factor cu potențial foarte periculos, întrucât determină diverse efecte negative grave, printre care pot fi incluse teama românilor de fatalitate și tendința acestora de autovictimizare.

Pesimismul românilor are rădăcini adânci în istorie, deoarece de multe ori evenimentele importante la care au participat au avut finaluri proaste pentru ei, producând consecințe negative, uneori catastrofale.

În asemenea împrejurări, când soarta, mai mereu, îți este una potrivnică sau când locul tău este stabilit la o masă mai modestă, volens nolens apare și se dezvoltă, aproape natural, atitudinea de a te crede victimă a celorlalți.

Pasul următor va fi cel al întocmirii listei vinovaților pentru ajungerea în situația de vulnerabilitate. Primii pe lista vinovaților sunt trecuți străinii, apoi sunt cei care conduc la nivel central sau local, penultima poziție este ocupată de cei cu care persoanele ce se autoflagelează interacționează din punct de vedere profesional, iar pe ultimul loc se găsesc membri familiei.

Fiind piese ale unui fenomen social vechi și extins, persoanele care se autovictimizează și-au dezvoltat un antidot social, derivat din instinctul de conservare: autocompătimirea. Acestea caută și găsesc vinovați pentru situația în care se află, iar apoi își plâng de milă și se vaită, cunoscând faptul că, în această manieră, crește șansa de a atrage atenția celor din jur pentru a fi băgați în seamă și ajutați. În această modalitate ei se hrănesc prin autocompătimire.

Mulți dintre cei care se autovictimizează sunt victime ale propriei atitudini permanente. În acest caz discutăm de autovictimizare cronică.

Scepticismul, pesimismul și autovictimizarea realizează un cerc vicios care generează neîncrederea în semenii lor, a celor aflați într-o atare situație[3]. Pasul următor după scepticism este pesimismul, iar apoi, după instalarea pesimismului, apare riscul aproape iminent de autovictimizare.

Între persoanele care se autovictimizează identificăm o categorie foarte periculoasă, a celor care recurg la manipulare emoțională.

Indivizii care apelează la manipulare emoțională au impresia că cei de care se folosesc sunt fie naivi, fie răspunzători de situția lor și astfel cei din prima categorie pot fi puși, iar cei din a doua trebuie să plătească.

Pentru această problemă, soluția presupune, inter alia, cel puțin două schimbări comportamentale. Prima schimbare trebuie provină din partea celor aflați în situația respectivă. Este necesar ca aceștia să iasă din cutia socială (propria paradigmă) și să-și reconfigureze atitudinea față de relațiile sociale, în sensul de a avea suficientă încredere atât în ei înșiși, cât și în cei cu care interacționează.

A doua schimbare ține de ceilalți, adică de oamenii normali și care sunt nevoiți să suporte conduita scepticilor, pesimiștilor și a celor care se autocompătimesc. Aceștia trebuie să aibă un comportament prudent pentru a nu cădea în plasa șantajului sau capcana manipulării emoționale exercitate de către cei din prima categorie, care ajung să fie experți în consolidarea poziției de victime.

Atât cei care se autovictimizează, cât și ceilalți, care pot fi chiar victime reale ale celor din prima categorie (când discutăm despre manipulare emoțională prin autovictimizare) pot avea o soartă mai bună dacă analizează cât mai obiectiv situația în care se găsesc și apoi acționează pentru rezolvarea acesteia.

Un aforism antic spune că, dacă ai prins țestoase, este bine să le mănânci[4] (Ipsi testudines edite, qui cepistis)[5]. Tâlcul acestui aforism vechi este acela că trebuie să ne asumăm responsabilitatea acțiunilor noastre, bineînțeles în măsura în care noi am produs consecințele survenite. Nu poți mânca pește, dacă ai prins țestoase sau, cu alte cuvinte, trebuie să mănânci din ceea ce ai pescuit.

Dacă pleci de la teza falsă că toți îți sunt datori, aceasta ar însemna că și tu ești dator, în egală măsură, tuturor. Aceasta este aplicarea principiului simetriei în relațiile sociale (cât dai atât primești) Evident că, în realitate, nimeni nu are față de noi alte datorii decât cele care se nasc legal sau convențional. Iar reciproca este pe deplin valabilă.

Premisa de la care trebuie să plecăm în relațiile sociale este aceea a prezumției de bună credință a celor cu care interacționăm și care nu ne-au înșelat prin fapte încrederea. Apoi, să nu lăsăm ca relațiile anterioare ratate sau modelele precare pe care le-am văzut în jurul nostru să ne afecteze negativ luciditatea și relațiile cu alții.

În viață, cei care reușesc sunt, de regulă, persoane care au simț practic sau manifestă realism. Aici se potrivește povestea cu cei patru care se uită la un covrig – optimistul, scepticul,  pesimistul și realistul. Optimistul se gândește numai la cât de frumos contur are covrigul, scepticul nu crede în existența covrigului, susținând că acesta este o iluzie, iar pesimistul vede numai gaura covrigului, apreciind că nu este bun de mâncat. În timpul în care cei trei analizează covrigul, fiecare din perspectivă specifică, realistul îl mănâncă.

Recomandarea ce-mi vine la îndemână și care este valabilă și pentru cel care scrie aceste rânduri este aceea de a privi în jur, să vedem cum stăm din perspectiva ierarhiei în societate, să ne fortificăm pozițiile foarte bune și să ni le îmbunătățim pe cele bune sau proaste. Orice om cu nivel intelectual mediu – categorie în care se încadrează majoritatea oamenilor – are în zestrea sa biologică de aptitudini, alături de inteligență, principalele calități sau însușiri care îi conferă posibilitatea, cel puţin teoretică, să ajungă pe cel mai înalt nivel social sau profesional[6].

Pe scurt, dacă vrem să reușim, trebuie să mâncăm covrigul oferit de viață, iar dacă aceasta ne oferă lămâi să facem din ele limonadă!

Epilog: „Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete” (A. Pleșu[7]).

 

[1] A. Pleșu, Odată pentru totdeauna, disponibil la www.adevărul.ro (accesat în data de 12 ianuarie 2019).

[2] D. David, Psihologia poporului român, Ed. Polirom, București, 2015, p. 324.

[3] http://htcp.eu/cercul-vicios-al-scepticismului-pesimismului-si-autovictimizarii/.

[4] O variantă a acestui aforism este: Culegi ceea ce ai semănat!

[5] Acest aforism are la bază povestea pescarilor care au prins țestoase și, încercând să le mănânce, și-au dat seama că nu au carnea gustoasă. În dorința de a scăpa de carnea nedorită, pescarii l-au invitat la masă pe zeul Mercur, care dându-și seama că aceeștia vor să-l păcălească, zeul i-a pus să mînâce ei toată carnea. Pentru această poveste, a se vedea N.N. Taleb, Când pielea ta e în joc, Ed. Curtea Veche, 2018, p. 95.

[6] http://htcp.eu/sa-privim-in-jur-fara-manie-dar-cu-atentie/.

[7] A. Pleșu, op. cit.