DESPRE CUNOAȘTEREA SLĂBICIULILOR ȘI VIRTUȚILOR CONSUMATORULUI SAU ECONOMIA COMPORTAMENTALĂ

 

Economia, înțeleasă ca ansamblul activităților productive, comerciale și de prestare de servicii, destinate satisfacerii unor nevoi sau interese sociale, poate fi abordată din diverse perspective și, în funcție de unghiul de vedere din care este observată, se consideră că se spune legilor naturii, matematicii ș.a. și, mai recent, se apreciază că este obedientă față de precepetele psihologiei.

Unul dintre cei ce susțin punctul de vedere, potrivit căruia, prin îmbinarea descoperirilor psihologiei cu înțelegerea practică a stimulentelor și comportamentelor piețelor se obțin rezultate foarte bune, este Richard H. Thaler, care este considerat părintele economiei comportamentale. Acesta pune Oamenii în centrul analizei sale și le studiază slăbiciunile din perspectivă economico-psihologică[1]. În opinia lui Thaler, economia comportamentală deschide noi orizonturi în lumea afacerilor și a politicilor publice.

Economiile naționale și economia mondială din ultimele 2-3 secole au fost influențate de factori militari, politici sau sociali, dar, pe lângă acești factori, un rol important asupra acestora l-au avut și teoriile economice, în special, a lui A. Smith^[2] (teoria mâinii invizibile), care era adeptul ideii că statul nu trebuie să se implice semnificativ în economie, și a lui J.M. Keynes^[3] [teoria sipritelor animale (lat. spirites animales, eng. animal spirits), care explică fluctuațiile economiei), care susținea implicarea moderată a statului (precum face părintele pentru copil, adică îi construiește un cămin fericit, cu o anumită doză de libertate, protejându-l, totodată, de sipritele animale] în economie prin politici fiscale și monetare (spre exemplu, prin împrumuturi menite să susțină reintegrarea în activitate a șomerilor)^[4].

Keynes scria: „Mare parte din deciziile noastre de a face ceva pozitiv, decizii ale căror efecte se vor vedea după multă vreme, pot fi explicate doar ca rezultat al spiritului animal – o nevoie spontată de a acționa în loc de a alege inacțiunea și care nu e produsul unei medii ponderate a benificiilor cantitative multiplicate cu probabilități cantitative”^[5].

Smith considera că economia este dirijată de mâna invizibilă, întrucât fiecare individ care își urmărește propriul interes, pe lângă acesta, îl realizează implicit și pe cel al societății (interesul colectiv sau general)^[6].

În esență, Smith și ceilalți economiști clasici considerau că economia este dirijată de actori raționali, care se vor antrena în orice afacere, dacă este în interesul lor reciproc. Spre exemplu, dacă un muncitor este dispus să lucreze pentru un salariu mai mic decât cel corespunzător muncii sale, acesta va fi angajat de întreprinzător. Așadar, piețele private, în deplin acord și fără amestecul guvernului, vor asigura buna funcționare a economiei, fiind guvernate de o mână invizibilă^[7].

Când prea puțini economiști sau guvernanți se așteptau să devină vizibile fisurile teoriei economice clasice, a apărut Marea Criză economică interbelică. În plină criză, Keynes a publicat cartea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor^[8]. În această lucrare, genialul economist se pronunță în favoarea politicilor guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul să utilizeze politici fiscale și monetare, în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor sau crizelor economice.

Teoria lui Keynes, în forma sa simplificată, a stat la baza celor mai importante măsuri intervenționiste implementate de state după Marea Criză și a fundamentat (justificat) politicile fiscale și monetare publice până în anii 1970.

Între timp, în peisajul public al afacerilor și-au făcut apariția noi economiști, cu idei inovatoare, care au considerat că teoria economică smithiană, conform căreia nu există șomaj involuntar, se impune a fi reconsiderată, reconfigurată și repusă în practică. Așadar, spiritele animale menționate de Keynes au fost trimise în muzeul istoriei economiei^[9].

Această reabilitare a teoriei economice clasice a găsit ecouri în cele mai mari economii de piață ale anilor 1980. Spre exemplu, în S.U.A. (în timpul lui Reagan) și Marea Britanie (în timpul lui Thatcher). În esență, noua orientare a economiilor libere era în sensul neamestecului guvernului în domeniul afacerilor, lăsând piețele să se autoreglementeze^[10]. Însă, odată lăsate libere, piețele s-au comportat din ce în ce mai riscant și nesăbuit, iar după 80 de ani de la Marea Criză, au produs Marea Recesiune din 2008 (a creditelor subprime – începută în decembrie 2007).

Ce am învățat, acum după 10 ani de la criza financiară din 2008?

În mediile de specialitate s-a vorbit despre necesitatea implicării mai accentuate a statului în economie, ceea ce echivalează cu renașterea teoriei economice keynesiene, teorie despre care noii adepți susțin că a fost abandonată prea ușor.

Printre aceștia se numără și autorii cărții Spirite animale, G. Akerlof și R. Sihller, care arată: „În încercărle lor de a pune ordine în teoria macroeconomică și de a o face să pară mai științifică, macroeconomiștii au impus structuri de cercetare și discipline, concentrându-se asupra modului în care s-ar comporta economia dacă oamenii ar avea motivații exclusiv economice și dacă ar fi perfect raționali^[11]. Imaginați-vă un pătrat împărțit în patru secțiuni reprezentând motivații care sunt economice și neeconomice și răspunsuri care sunt raționale și iraționale. Modelul actual se încadrează numai în căsuța din stânga sus”^[12].

Apoi, autorii conchid: „funcționarea economiei și rolul pe care statul îl joacă în cadrul acesteia nu pot fi descrise exclusiv pe baza motivelor economice. O astfel de descriere necesită și o înțelegere detaliată a încrederii, echității, oportunităților, corupției, iluziei banului și a poveștilor pe care istoria ni le transmite ^[13]”.

Analizând cu atenție perioadele de gandoare și cele de decădere economică, luând în considerare și informații oferite de alte discipline, precum psihologia și bilogia, se poate susține că economia se comportă ca un organism.

Regula „folosește numai cât ai nevoie”, regula că orice acțiune determină o reacție, regula intercondiționării ș.a. sunt tot atâtea legi (principii) care, în maniere specifice, sunt întâlnite atât în sistemul naturii, cât și în cadrul afacerilor.

Plecând de la realitățile ce ne înconjoară, fără a renunța la teoriile care presupun că toți oamenii sunt Econi[14], care pot constitui totuși o bună bază pornire, R.H. Thaler propune și reușește, cel puțin într-o măsură rezonabilă, reorientarea investigației economice, dinspre Econi asupra existenței și relevantei Oamenilor, căci lumea este populată cu Oameni, iar nu cu Econi. Într-adevăr, realitatea este că nu toți agenții economici sau întreprinzătorii sunt pliabili pe modelele abstracte ale Econilor, care sunt considerați optimizatori mai degrabă imaginari decât reali. În cercetarea economică – susține Thaler – se impune luarea în considerare, cu toată seriozitatea, a factorilor aparent irelevanți (FAI).

R.H. Thaler consideră că: „până când nu înțelegem mai bine cum se comportă firmele, anume cele conduse de oameni (nu de Econi –  potrivit lui R.H. Thaler – s.n.) nu putem evalua corect impactul măsurilor politice esențiale”[15].

Thaler propune cititorului trei lecții de bază, pe care le consideră valabile în orice context[16]:

• Observă. Acesta consideră că trebuie să plecăm de la observațiile simple. Spre exemplu, dacă bolul este lăsat la vedere, Oamenii mănâncă prea multe alune;
• Strânge date. Pentru a argumenta, Thaler îl citează pe M. Twain, care spunea: „nu ceea ce știi te bagă în bucluc. Ci ceea ce știi sigur și nu este așa”. Acesta susține teza că singura protecție împotriva excesului de încredere constă în strângerea de date care îți pot arăta că greșești;
• Spune-ți deschis părerea. Mediul ideal al unei organizații este acela care îi încurajează pe toți membrii să observe, să colecteze date, dar și să-și exprime direct părerea în legătură cu bunul mers al acesteia.

În concluziile sale, Thaler este de părere că: „Toată economia va fi comportamentală în măsura în care va fi nevoie. Și cei care s-au agățat cu încăpățânare de o lume imaginară populată doar cu Econi vor flutura un steag alb, mai degrabă decât o mână invizibilă[17]”.

Această nouă disciplină – economia comportamentală – abordează Omul, nu numai din perspectiva modelelor abstracte, care mai degrabă sunt neîntâlnite, decât prezente în realitatea economică, ci potrivit conduitei sale, cu slăbiciuni și virtuți, cu defecte și calități. Cu alte cuvinte, conform acestei noi ramuri economice, homo sapiens este investigat sau cercetat din perspectivă economico-psihologică cu luarea în considerare a faptului că, înainte de toate, este OM.

Evident că obiectivele economiei comportamentale nu sunt un scop în sine, ci numai un mijloc pentru atingerea unuia cu adevărat nobil – elaborarea și transpunerea în practică a unor politici publice în folosul Oamenilor și furnizarea de informații importante mediului de afaceri.

 

 

[1] Lucrarea de referință a lui R.H. Thaler este Comportament inadecvat. Nașterea economiei comportamentale, Ed. Publica, București, 2015.

[2] Adam Smith (1723-1790) a fost un economist, om politic și filozof scoțian.

[3] John Maynard Keynes (n. 5 iunie 1883-d. 21 aprilie 1946). Este considerat unul dintre fondatorii ai macroeconomiei moderne.

[4] G. Akerlof, R. Sihller, Siprite animale, Ed. Publica, 2010, p. 17.

[5] Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobâânzii și a banilor (1936).

[6] Citatul relevant este următorul: „Fiecare individ urmărește numai avantajul său, astfel, în acest caz, ca și în multe altele, el este condus de o mână invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui”. Se impune precizarea că, după aproximativ 30 de ani de la folosirea metaforei mâinii invizibile, marele economist și-a nuanțat teoria, acceptând ideea unei mâini vizibile – acțiunea umană – care să armonizeze interesul individual cu cel general (ținând cont de morală).

[7] Există și opinia că mâna invizibilă este, de fapt, divinitatea.

[8] Este cunoscut în mod special pentru susținerea politicilor guvernamentale intervenționiste.

[9] G. Akerlof, R. Sihller, op. cit., p. 18.

[10] Idem, p. 19.

[11] Cum susțineau clasicii și neoclasicii.

[12] G. Akerlof, R. Sihller, op. cit., p. 281. Autorii consideră că modelul actual răspunde numai la întrebarea: Cum se comport economia dacă oamenii au numai motivații economice și dacă răspund la acestea rațional? Există însă încă trei întrebări: Cum se comportă economia în condițiile motivației noneconomice și ale răspunsurilor raționale? Ale motivațiilor economice și răspunsurilor iraționale? Ale motivațiilor economice și răspunsurilor iraționale?

[13] Idem, p. 292.

[14] Potrivit lui Thaler, Econul este un model abstract al omului sau (homo economicus).

[15] R.H. Thaler, op. cit., p. 500.

[16] Idem, p. 500-503.

[17] Ibidem, p. 504.