EFECTUL PICASSO ȘI DISONANȚA COGNITIVĂ

În anumite opere ale lui Picasso, artistul a sporit dimensiunile părților din lucrări care ne plac și le-a micșorat pe celelalte.

Exagerarea calităților și minimalizarea slăbiciunilor este un fenomen psihologic constatat în multe situații, putându-se spune că este specific speciei umane. Dacă ar fi să-i dăm un nume, acela ar fie efectul Picasso.

Acest efect ține de natura umană, fiind observabil atunci când oamenii își evaluează propriile calități sau defecte, constatându-se că, de regulă, primele sunt supraevaluate, în timp ce ultimele sunt atenuate. În general, oamenii sunt deosebit de îngăduitori cu defectele lor și foarte elogioși sau laudativi în privința virtuților specifice.

Escrocii, violatorii, traficanții de persoane și majoritatea răufăcătorilor se străduiesc să găsească explicații sau justificări pentru comportamentul lor antisocial ori să ofere organelor judiciare și opiniei publice scuze ale conduitei lor reprobabile. Pe scurt, vor face eforturi menite să le îndulcească situația în care se află.

De asemenea, persoanele imorale sau cele care încalcă legea extrapenală vor încerca să acopere cât mai mult imoralitatea sau ilegalitățile lor, astfel încât societatea și cei interesați să nu afle despre existența acestora, iar atunci când totuși devin ele cunoscute vor încerca să le justifice sau să le bagatelizeze caracterul antisocial.

Am văzut cu toții cazuri de părinți care găsesc imediat o justificare pentru poznele propriilor copii sau membri de familie care încearcă să scuze faptele antisociale ale unor oi negre ale familiei.

Cei care nu reușesc să acopere, să justifice sau să minimalizeze până la un nivel neglijabil comportamentul lor ilegal sau imoral vor folosi ultima armă – prezentarea calităților, atribuindu-le un nivel exagerat de favorabil sau îi vom auzi spunând: „Am făcut atâtea lucruri bune pentru societate”! „Societatea trebuie să mă respecte mai mult”, „Sunt un om respectat”, „Am făcut multe lucruri pentru ţară”, „Am avut un moment de rătăcire, din cauza stresului produs de funcţie” etc.

Oamenii folosesc o dublă măsură atunci când evaluează activităţile sociale, fiind avocaţi în ceea ce priveşte propriul comportament şi judecători când evaluarea vizează conduita altora. Cu alte cuvinte, aceştia sunt vădit subiectivi când se autoevaluează din punct de vedere social şi relativ obiectivi în cazurile în care analizează ceea ce fac ceilalţi.

1. Mlodinov descrie foarte sugestiv fenomenul, arătând: „Când ne zugrăvim imaginea despre sine, inconștientul nostru avocat amestecă faptele și iluziile, exagerând punctele forte, reducând la minimum slăbiciunile, creând o serie de distorsiuni care amintesc aproape de stilul lui Picasso, în care unele părți au luat dimensiuni uriașe (părțile care ne plac), iar altele au ajuns aproape invizibile. Atunci când oamenii de știință ai conștientului nostru admiră cu naivitate autoportretul, crezând că este o lucrare de o precizie fotografică”[1].

Interesant este faptul că o parte dintre cei care evaluează subiectiv evenimentele sau faptele sunt de rea credință, încercând în mod deliberat să denatureze lucrurile, iar ceilalți sunt de bună credință, având convingerea că lucrurile se prezintă în modalitatea percepută de ei. Aici discutăm despre cei de bună credință, care subiectivi fiind, nu conștientizează că au o reprezentare deformată asupra evenimentelor sau faptelor.

Principala problemă a persoanelor de bună-credință, care interpretează eronat evenimentele și faptele, este aceea că în mod inconștient au o preferință pentru una dintre opinii sau concluzii, fără să conștientizeze acest aspect. În asemenea condiții, odată manifestată subliminal opțiunea pentru o anumită interpretare, se instalează fenomenul orbirii față de alte reprezentări factuale. Acționând în acest fel, mintea omului nu este condusă de conștient, ci este ghidată la nivel subliminal (al inconștientului).

Acest fenomen nu trebuie confundat cu cel cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea disonanță cognitivă. Aceasta constă în tendința omului de a ameliora conflictele psihice interioare, împrejurare care duce la autosugestionare și la acceptarea unor puncte de vedere iraționale. Autosugestionarea specifică disonanței cognitive este, în fapt, o automanipulare menită să estompeze efectele disputei interioare, existentă atunci când cineva constată că a comis greșeli sau erori. În astfel de cazuri, omul caută și oferă explicații pentru a transforma actul eronat în act virtuos sau cel puțin într-unul care să nu fie blamabil.

Efectul disonanței cognitive^[2] a fost descoperit de L. Festinger (1919-1989), care l-a identificat ca prezent de fiecare dată când apare starea de tensiune generată de situația în care o persoană are în acelaşi timp două opinii contrare. Într-adevăr, oamenii vor să facă lucruri utile, dar plictisitoare, și mai puțin plăcute, dar totodată doresc să se distreze, să aibă timp liber, să călătorească etc.

Omul care greșește, care eșuează ori care este implicat în activități cu efecte negative, mai degrabă va găsi justificări pentru ceea ce a făcut, aducând argumente care susțin caracterul pozitiv al activității derulate, decât să accepte situația reală. Un necaz sau un eșec produce un disconfort psihic puternic pentru cel aflat într-o asemenea situație, care poate fi înlăturat sau atenuat prin găsirea unor explicații justificative ori care să excludă imputabilitatea.

Dintre cei care urmăresc acoperirea eșecului sau greșelii unii chiar sunt de bună credință, având realmente convingerea că au procedat corect, dar nu trebuie să-i uităm pe cei de rea credință, care ascund în cunoștință de cauză adevăratele motive ale acțiunilor lor. Este vorba despre cei care se folosesc de pretexte, adică de motive afișate, pentru a-și atinge scopurile ignobile, ascunzând adevăratele motive.

În viață este recomandabil să recunoaștem propriile greșeli, pentru că numai așa putem să le prevenim pe cele evitabile, întrucât drumul spre o viață împlinită este presărat cu eșecuri, de care nu putem scăpa, însă le putem limita numărul sau efectele.

[1] L. Mlodinov, Subliminal, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 264.

[2] L. Festinger și-a publicat teoria disonanței cognitive în anul 1957 și este considerată cea mai faimoasă și influentă contribuție a sa în domeniul psihologiei sociale.