All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București
Infracțiunea de bancrută frauduloasă
în reglementarea Noului Cod penal, partea a III-a

 

Înscrisul falsificat poate fi oficial sau sub semnătură privată, carac­terul acestuia determinând anumite consecinţe juridice. În cazul falsului asupra unui înscris oficial, dacă făptuitorul uzează de acesta, va exista concurs între infracţiunea de bancrută frauduloasă şi cea de uz de fals (art. 323 din noul Cod penal). În schimb, dacă înscrisul falsificat este sub semnătură privată se va reţine numai infracţiunea de bancrută frauduloasă, deoarece folosirea înscrisului falsificat intră în conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, care este, la rândul său, integrată în conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă.

Sustragerea constă în luarea fără drept a înscrisului ce constituie evidenţa debitorului din sfera de stăpânire a acestuia şi însuşirea lui de către subiectul activ[1]. Se poate spune că această modalitate este o formă derivată a furtului (art. 228 din noul Cod penal) sau sustragerii ori distrugerii de probe sau de înscrisuri (art. 275 din noul Cod penal). Deosebirea dintre furt şi sustragerea de înscrisuri se referă la obiectul material şi la obiectul juridic[2].

Acţiunea de sustragere a evidenţei debitorului constă în luarea acesteia din locul său şi mutarea în altul, aceasta ieşind astfel, cel puţin temporar, din sfera de stăpânire sau dispoziţie a debitorului. Sustragerea poate să se refere la întreaga evidenţă a debitorului sau numai la o parte din acesta. De exemplu, a fost reţinută această infracţiune în cazul în care o persoană a sustras registrul jurnal şi registrul de comenzi. Incriminarea acestei modalităţi are ca raţiune faptul că în lipsa documentelor debitorului sau a unei părţi din acestea are loc o disimulare a situaţiei financiare şi economice a acestuia[3].

Acoperă noţiunea de sustragere şi actele de executare prin care se produce dispariţia unor evidenţe contabile, care nu determină distrugerea acestora? De pildă, mutarea unor registre într-un loc în care să nu poată fi găsite de organele judiciare.

În dreptul francez este incriminată activitatea prin care are loc dispariţia (voluntară) documentelor contabile ale debitorului, iar nu sustragerea acestora[4]. Spre exemplu, comite această modalitate infrac­ţională administratorul unei societăţi care a transferat documentele contabile de la societatea sa într-un loc necunoscut de judecătorul sindic, care nu a fost informat decât ca urmare a unei intervenţii a organelor judiciare penale.

Distrugerea evidenţelor debitorului constă în desfiinţarea (nimicirea) unui înscris sau a unor înscrisuri ce fac parte din categoria acestor acte[5]. Distrugerea înscrisului poate fi totală sau parţială. Deşi, la prima vedere, prin acţiunea de distrugere s-ar putea înţelege oricare dintre modalităţile normative ale infracţiunii de distrugere, respectiv degradarea, aducerea în stare de nefuncţionare şi distrugerea propriu-zisă, credem că textul incriminator se referă numai la această din urmă (distrugerea propriu-zisă sau nimicirea).

Opinia noastră se bazează pe faptul că orice alterare a evidenţelor contabile intră în conţinutul acţiunii de falsificare. De asemenea, chiar în conţinutul definiţiei infracţiunii de distrugere apare acţiunea de distru­­gere în sens restrâns.

Pe de altă parte, acţiunea de distrugere a înscrisului poate avea loc prin orice mijloace sau metode, inclusiv prin împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare. Deopotrivă, distrugerea poate consta şi în înlăturarea măsurilor de conservare sau salvare luate deja. Aceste două modalităţi realizează conţinutul obiectiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă, deoarece a împiedica sau a înlătura măsurile de protecţie a unor înscrisuri este acelaşi lucru cu a le nimici sau a le desfiinţa direct. Prin urmare, distrugerea totală sau parţială a evidenţelor societăţii poate avea loc fie direct, prin acţiunea de desfiinţare, fie indirect prin lăsarea ca o forţă străină să le distrugă sau chiar prin îndepărtarea măsurilor de ocrotire luate. În cazul în care este vorba de omisiunea luării unor măsuri de protecţie a evidenţelor debitorului, fapta nu-şi schimbă natura de infracţiune comisivă. Bineînţeles, în cazul acesteia va fi mai dificil de probat elementul subiectiv.

Distrugerea evidenţelor debitorului poate avea loc prin incendiere, explozie, tăiere etc., modul şi mijloacele folosite neavând relevanţă în privinţa încadrării juridice a faptei, dar acestea vor putea fi luate în considerare cu prilejul individualizării sancţiunilor de drept penal.

În cazul sustragerii sau distrugerii evidenţelor debitorului nu poate fi reţinută existenţa unui concurs de infracţiuni, chiar dacă fapta ar realiza şi conţinutul infracţiunii de distrugere sau sustragere de înscrisuri[6].

Dacă înscrisul distrus, de către cel care îndeplineşte condiţiile subiectului activ, în condiţiile textului incriminator, este unul dintre înscrisurile la care se referă art. 275 din noul Cod penal (sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri), se pune problema încadrării juridice a unei astfel de fapte. În situaţia în care o persoană distruge un înscris, în condiţiile art. 241 şi ale art. 275 din noul Cod penal, apreciem că nu sunt realizate condiţiile de existenţă a unui concurs de infracţiuni, deoarece obiectul juridic al infracţiunii de bancrută frauduloasă este complex, în conţinutul său intrând mai multe relaţii sociale ce pot fi vătămate sau periclitate prin săvârşirea unei asemenea fapte, printre care figurează (adiacent) şi cele referitoare la înfăptuirea justiţiei.

Acţiunea de ascundere constă în dosirea, disimularea, sustragerea[7], darea la o parte etc. a unui bun mobil sau imobil. Ascunderea trebuie să privească o parte din activul averii debitorului. În sensul Legii nr. 85/2006, şi pe cale de consecinţă în cel al textului incriminator analizat, noţiunea de avere este similară cu cea de patrimoniu[8].

Acţiunea de ascundere poate avea ca obiect atât bunuri, cât şi drepturi patrimoniale (evaluabile băneşti). Nu poate însă avea ca obiect drepturi nepatrimoniale. Ascunderea se poate realiza şi prin transferuri financiare operate în conturile debitorului. Va fi considerată activitate de ascundere o acţiune sau omisiune prin care făptuitorul pune la adăpost o parte din bunurile sau drepturile patrimoniale ale debitorului, indiferent de ingeniozitatea efectuării operaţiunii de ascundere.

Activul debitorului este consemnat în inventar şi în situaţia financiară a debitorului (bilanţ). Inventarul este un complex de operaţiuni în care se consemnează elementele patrimoniale ale debitorului, cantitativ şi valoric sau numai valoric, după caz.

În doctrină, se consideră că noţiunea de activ al debitorului, în contextul infracţiunii de bancrută frauduloasă, nu se reduce numai la activul din bilanţul contabil, ci mai cuprinde capitalul social, primele de capital, provizioanele pentru risc şi cheltuieli, fondurile de rezervă[9]. Aceste elemente patrimoniale, deşi sunt înscrise în bilanţ la pasiv, ele sunt totuşi elemente ale activului „averii” debitorului.

Ascunderea unei părţi din activul averii debitorului poate îmbrăca forme multiple, cum ar fi dosirea, tăinuirea, însuşirea unor elemente patrimoniale sau neevidenţierea acestora în actele debitorului. De asemenea, ascunderea poate consta în omisiunea înregistrării unor elemente patrimoniale. Un exemplu de ascundere îl constituie derularea unor acte de comerţ neevidenţiate în actele debitorului prin ţinerea unei contabilităţi duble. Ascunderea se poate face cu privire la un singur bun sau la mai multe bunuri. Ascunderea unor bunuri sau elemente patrimoniale ale debitorului nu presupune luarea bunurilor în cauză în stăpânirea făptuitorului.

Ascunderea poate avea ca obiect nu numai o parte a activului averii debitorului, cum prevede textul incriminator, ci, a fortiori, şi integralitatea activului averii acestuia. Ascunderea unei părţi din activul averii constă în dosirea obiectelor materiale şi a drepturilor patrimoniale ce constituie activul averii debitorului, adică bunurile mobile corporale. De exemplu, plasarea unor lichidităţi în conturi nedeclarate.

Activul patrimonial cuprinde totalitatea drepturilor patrimoniale şi, implicit, a bunurilor la care acestea se referă, aflate în patrimoniul unei persoane. Sigur, ascunderea unei părţi din activ se poate realiza şi prin sustragere, distrugere sau falsificare a evidenţelor debitorului, însă acestea nu pot fi incluse în noţiunea de ascundere cât timp ele constituie fiecare modalităţi normative distincte de săvârşire[10].

b) Conform art. 241 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal, constituie infracţiune de bancrută frauduloasă fapta persoanei care înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate. Încercând o interpretare logică a normei de incriminare, având în vedere faptul că, practic, înfăţişarea de datorii inexistente are un înţeles ce acoperă sfera expresiei „prezentarea unor sume nedatorate”, credem că prima modalitate a infracţiunii – înfăţişarea de datorii inexistente – se referă la obligaţii neexprimate în bani, cum ar fi obligaţia de a preda un bun (mobil sau imobil), obligaţia de a efectua un serviciu sau de a presta o anumită activitate[11].

Sigur că, „înfăţişarea unor datorii inexistente” se reflectă până la urmă asupra valorii totale a activelor, care se diminuează. Opinia potrivit căreia înfăţişarea unor datorii inexistente se poate săvârşi prin afirmarea verbală (orală) a existenţei unor obligaţii nu poate fi primită, deoarece simpla afirmaţie, nereflectată în evidenţe, nu este aptă să micşo­reze activul patrimoniului debitorului[12]. În ipoteza în care, pe baza solicitării orale a unei persoane, un organ al debitorului acceptă existenţa unei datorii inexistente (nereale), pentru a discuta de aparenţa unei obligaţii este necesar ca afirmaţia verbală a subiectului activ să fie consemnată într-un înscris. În caz contrar, obligaţia nu există. Or, idem est non esse et non probari.

Aşadar, practic nu putem discuta de înfăţişarea unei datorii inexistente dacă nu există un înscris care să o consemneze. De altfel, textul legal este edificator în acest sens, de vreme ce precizează că datoria trebuie înfăţişată „în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară”. Oricare dintre suporturile menţionate – registrele, alt act sau situaţia financiară – constituie înscrisuri, astfel că în toate ipotezele de săvârşire fapta se comite prin consemnarea datoriei nereale într-un înscris.

Înfăţişarea unor datorii inexistente creează o aparenţă, fără suport în realitate, că debitorul are anumite obligaţii patrimoniale. Dacă aceste datorii ale debitorului ar fi luate în considerare, ele ar diminua activul patrimoniului acestuia. Nu este însă necesar ca datoriile inexistente să fie socotite de creditori ca fiind reale.

Înfăţişarea unor datorii nereale se poate comite prin diverse moda­lităţi faptice, cum ar fi: încheierea unui contract de închiriere, înche­ierea unui contract de depozit, încheierea unui contract de comodat etc. Fapta se poate comite şi prin schimburi de bunuri sau servicii, dacă cocontractantul nu a dat nimic în schimb sau nu a prestat serviciul ce reprezenta obligaţia reciprocă.

Prezentarea unor sume de bani nedatorate de către debitor constă în înregistrarea unor datorii băneşti fără temei legitim, adică fără cauză juridică. Potrivit textului incriminator, prezentarea datoriilor băneşti inexistente trebuie să fi avut loc în cuprinsul registrelor debitorului, în situaţia financiară sau în alt act al acestuia[13].

Practic, fapta în această modalitate normativă constă în falsificarea, din punct de vedere material sau intelectual, a evidenţelor debitorului. De pildă, în registrul de casă este înscrisă efectuarea unei plăţi fără cauză, adică pentru o prestaţie inexistentă. Astfel, în practica judiciară s-a considerat că este realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă în cazul în care o persoană a emis poliţe fictive[14].

Sumele de bani nedatorate pot consta în credite nereale sau în plata unor lucrări ori servicii fictive. Pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă, în această modalitate normativă, nu are relevanţă dacă operaţiunea de înscriere a sumei de bani nedatorate se bazează ori nu pe un act juridic dovedit printr-un înscris (instrumentum probationis). Făptuitorii vor recurge însă la confecţionarea unor înscrisuri ce ţin de evidenţa primară (contracte de împrumut, de schimb, de prestări servicii etc.) pentru a evita posibilitatea facilă de a descoperi fapta.

În lipsa unui înscris care să justifice operaţiunea de prezentare a sumei de bani (nedatorate) posibilitatea descoperirii faptei este extrem de mare[15].

Există o problemă care trebuie soluţionată, în legătură cu această modalitate normativă, şi anume cum se interpretează textul incriminator ce prevede modalitatea analizată în corelaţie cu cel care sancţionează modalitatea normativă cuprinsă la art. 241 alin. (1) lit. a) teza I.

Conform acestui text este considerată bancrută frauduloasă, falsifi­carea evidenţelor debitorului or, realmente, înfățișarea unor datorii inexistente sau prezentarea unor sume de bani nedatorate nu poate avea loc decât în evidenţele debitorului, având în vedere faptul că datoriile sau sumele de bani nu au la bază obligaţii reale, ceea ce înseamnă că evidenţele au fost falsificate[16].

Înainte de a ne pronunţa cu privire la problema expusă mai sus, facem precizarea că modalitatea infracţională prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal este imposibil de săvârşit în alt mod decât prin falsificarea documentelor debitorului, care reprezintă ea însăşi o modalitate prevăzută în art. 241 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod a textului incriminator[17], mai exact presupune preexistenţa unui fals, deoarece înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea în registre, în alt act sau în situaţia financiară a unor sume nedatorate nu poate fi concepută decât dacă documentele respective au fost alterate în conţinutul lor

Analizând conţinutul art. 241 alin. (1) din noul Cod penal și având în vedere faptul că cerinţa privind fraudarea creditorilor este una comună tuturor modalităţilor normative ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, considerăm că între cele două modalităţi există o corelaţie gen-specie[18].

Efectul unei atare corelaţii este acela că incidenţa simultană a art. 241 alin. (1) lit. a) teza I (falsificarea evidenţelor) şi a art. 241 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal este exclusă dacă este vorba de una şi aceeaşi faptă de falsificare a evidenţelor debitorului. Astfel, dacă nu există o urmare imediată sub forma fraudării unui creditor nu poate fi reţinută niciuna dintre modalităţile bancrutei frauduloase, iar dacă falsificarea are ca rezultat fraudarea unui creditor fapta de falsificare nu poate fi încadrată decât în prevederile art. 241 alin. (1) lit. b)[19].

c) Potrivit art. 241 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal, constituie bancrută înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active. Înstrăinarea se poate materializa prin act juridic de vânzare, schimb, donaţie sau alte acte juridice care transferă bunul sau dreptul patrimonial către un alt patrimoniu decât cel al debitorului. De exemplu, prin dare în plată sau printr-un aport social la constituirea unei persoane juridice. În practica judiciară, a fost reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă în cazul în care debitorul s-a înţeles cu proprietarul prăvăliei în care îşi desfăşura activitatea pentru ca acesta să obţină o hotărâre de plată a chiriei pe baza căreia îl urmăreşte şi cumpără marfa ce a mai rămas pe care i-o revinde tot lui[20].

Înstrăinarea trebuie să se facă în frauda creditorilor, adică să existe o disproporţie între contraprestaţii sau să fie vorba de un contract unilateral cu titlu gratuit (de pildă, donaţie). Creditorii sunt fraudaţi în asemenea cazuri, deoarece este micşorată valoarea activului cu privire la care ei au dreptul de gaj general. Creditorii fraudaţi îşi văd astfel diminuate şansele acoperirii creanţelor pe care le au împotriva debitorului insolvent[21].

Prin parte din active se înţelege unul sau mai multe bunuri, indife­rent de ponderea pe care o au în valoarea activelor debitorului. Banii, de asemenea, pot constitui active, inclusiv când este vorba despre un împrumut contractat şi neînregistrat în contabilitatea debitorului împrumutat, ci în contabilitatea unei alte societăţi la care făptuitorul era asociat.

Printre criteriile ce trebuie luate în considerare de către organele judiciare, în vederea stabilirii cerinţei fraudării creditorilor, se numără, în primul rând, cel privind valoarea rezultată în urma înstrăinării rapor­tată la cea de circulaţie, dar şi volumul datoriilor debitorului etc.[22]

Nu va exista infracţiunea de bancrută frauduloasă în modalitatea analizată dacă înstrăinarea bunului sau bunurilor în cauză a avut loc la preţul de circulaţie, deoarece într-un asemenea caz nu este afectat dreptul de gaj general al creditorilor debitorului[23].

Tot astfel, în doctrină se consideră că nu poate exista infracţiunea de bancrută frauduloasă în ipoteza în care după înstrăinarea părţii rămase au fost îndestulaţi toţi creditorii[24], deoarece într-o atare situaţie creditorii nu au fost fraudaţi. În cazul în care nu toţi creditorii au fost satisfăcuţi, infracţiunea subzistă[25].

În doctrină, a fost exprimată opinia că, dacă acţiunea de înstrăinare se compune din mai multe acte, care fiecare în parte este nerelevant penal (de pildă, 3 înstrăinări neînsemnate), dar care împreună îndeplinesc condiţia fraudării, suntem în prezenţa unei fapte progresive[26].

Apreciem că nu este vorba despre o infracţiune progresivă, deoarece fiecare act luat în parte nu are caracter infracţional, or la infracţiunea progresivă făp­tuitorul urmăreşte producerea unui rezultat corespunzător unei infracţiuni, deci nu unei simple fapte, însă peste ceea e a urmărit el se produce un rezultat mai grav, corespunzător altei infracţiuni.

În cazul în care au loc mai multe înstrăinări la intervale de timp diferite, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, infracţiunea de bancrută nu este continuă[27], ci continuată.

Cel mai adesea, fapta de bancrută în această modalitate se realizează prin înstrăinarea la preţuri vădit disproporţionate sau în condiţii de plată foarte avantajoase (de exemplu, eşalonarea pe o perioadă 5 ani, dar cu transferul imediat al proprietăţii) sau către persoane insolvabile care nu pot achita preţul integral.

În concret, în ipoteza acestei modalităţi, creditorii suferă, de cele mai multe ori, o diminuare a procentului în care îşi vor realiza creanţele. Evident că, dacă sunt înstrăinate toate activele debitorului, este posibilă şi o lipsă totală de acoperire a creanţelor.

Prin „parte” a activului debitorului, considerăm că legiuitorul a avut în vedere unul sau mai multe elemente patrimoniale ale debitorului.

Folosind argumentul de interpretare logică a fortiori, apreciem că este realizat conţinutul modalităţii infracţionale analizate şi în situaţia în care făptuitorul înstrăinează tot activul patrimonial, deoarece cu atât mai mult se impune incriminarea faptei unei persoane care elimină orice posibilitate de satisfacere a creanţelor avute de terţi asupra debitorului.

Spre deosebire de celelalte modalităţi examinate, în cazul celei de faţă textul incriminator prevede că trebuie îndeplinită cerinţa esenţială a preexistenţei stării de insolvenţă a debitorului. Potrivit conţinutului juridic al infracţiunii, constituie bancrută fraudu­loasă înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debito­rului, a unei părţi din active.

Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii în această modalitate este necesar ca, la data înstrăinării frauduloase, debitorul să se fi aflat în stare de insolvenţă. Considerăm că starea de insolvenţă trebuie să fi fost constatată printr-o hotărâre judecătorească de deschidere a procedurii insolvenţei.

Privitor la cerinţa esenţială a existenţei stării de insolvenţă, în practica judiciară se apreciază că aceasta trebuie îndeplinită pentru toate modalităţile normative ale infracţiunii de bancrută frauduloasă[28].

În doctrină şi practica judiciară se discută despre relevanţa stării de insolvenţă în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii de bancrută[29]. Este bancruta frauduloasă o infracţiune pentru a cărei existenţă este necesară condiţia încetării plăţilor?

Într-o opinie, s-a apreciat că falimentul de fapt (încetarea plăţilor) reprezintă o conditio iuris pentru existenţa infracţiunii de bancrută[30].


[1] Pentru infracţiunea de sustragere de înscrisuri, a se vedea T. Toader, op. cit., p. 194.

[2] Ibidem.

[3] A se vedea V. Paşca, Falimentul fraudulos, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 64.

[4] A se vedea W. Jeandidier, op. cit., p. 330.

[5] A se vedea şi: M. Gorunescu, op. cit., p. 16; N. Neagu, op. cit., p. 296.

[6] A se vedea şi: M. Gorunescu, op. cit., p. 16; N. Neagu, op. cit., p. 296. Pentru opinia că, dacă este realizat conţinutul distrugerii calificate, se va reţine un concurs de infracţiuni, a se vedea C. Duvac, op. cit., p. 52.

[7] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 94. Pentru practică judiciară: D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în „Buletin documentar al P.N.A.” nr. 1/2004, p. 2; D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în „Revista de drept penal” nr. 3/2000, p. 124 şi urm.

[8] Potrivit art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006: „averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei –, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de procedura civilă”.

[9] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 65.

[10] A se vedea N.L. Pârvu, op. cit., p. 34.

[11] Profesorul V. Paşca, pe bună dreptate, arată că atât înfăţişarea unor datorii inexistente, cât şi prezentarea unor sume de bani nedatorate înseamnă acelaşi fapt de mărire artificială a pasivului debitorului, iar, pe de altă parte, că ambele modalităţi constau într-o falsificare a evidenţelor debitorului (V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra,, p. 67).

[12] A se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 335, care apreciază că această modalitate poate fi comisă şi oral. În sens contrar, a se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 67.

[13] Pentru un caz în care s-a reţinut această modalitate infracţională, a se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. nr. 1501/2006, disponibilă la adresa www.scj.ro.

[14] A se vedea Cas. II, dec. nr. 256/1909 (apud V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, p. 112).

[15] A se vedea V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, p. 68.

[16] În prima opinie, exprimată după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006, s-a apreciat că sunt posibile două interpretări care benefi­ciază de argumente egale, astfel că trebuie să se dea satisfacţie regulii potrivit căreia în caz de îndoială se va da interpretarea mai favorabilă făptuitorului, respectiv că a transformat modalitatea prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. b) într-o infracţiune de rezultat. Prin urmare, dacă nu se dovedeşte fraudarea efectivă a cel puţin unui creditor, făptuitorul poate fi sancţionat pentru o infracţiune de fals şi pentru o alta de uz de fals (N.L. Pârvu, op. cit., p. 35).

[17] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 82.

[18] Pentru această opinie, a se vedea C. Duvac, op. cit., p. 56. Autorul arată că raportul între cele două modalităţi infracţionale este unul de specialitate, iar nu de intersectare. Menţionăm că, de lege lata, corelaţia între cele două forme infracţionale – cea prevăzută la lit. a) şi cea descrisă de lit. b) – este de intersectare, întrucât simpla falsificare a unui document ce constituie evidenţă a debitorului, fără fraudarea vreunui creditor, realizează conţinutul perfect al primei variante, dar nu se poate spune că în toate cazurile în care este fraudată o persoană este întrunit conţinutul celei de a doua modalităţi infracţionale. Raportul de intersectare existent între cele două înseamnă că modalităţile infracţionale în discuţie au cel puţin un element în comun – falsificarea unor evidenţe aparţinând debitorului – dar au şi diferenţe specifice. În cazul falsificării, diferenţa o constituie împrejurarea că falsificarea nu trebuie să producă şi un rezultat, respectiv fraudarea altor persoane decât creditorii debitorului. De exemplu, fraudarea deţi­nă­torilor de obligaţiuni sau a asociaţilor. Diferenţa specifică a moda­lităţii prevăzute la lit. b) este că aceasta este necesar să aibă ca urmare fraudarea creditorilor debitorului. Corelaţia între cele două modalităţi infracţionale comparate nu este una de tipul gen-specie (parte-întreg), deoarece o asemenea corelaţie presupune un raport de includere (incluziune, înglobare) a „părţii” [care în situaţia noastră este modalitatea prevăzută la lit. b) teza a II-a] în „întreg” [care în situaţia noastră este modalitatea prevăzută la lit. a) teza I]. Or, constatăm că, în funcţie de datele existente în fiecare caz în parte, putem avea fie conţinutul uneia, fie al celeilalte dintre cele două modalităţi infracţionale. O corelaţie de tipul parte-întreg există, de pildă, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale (care aici este partea) în raport de infracţiunile de abuz în serviciu (contra intereselor persoanelor sau contra intereselor publice). Cu alte cuvinte, pentru a exista un raport gen-specie trebuie să ne aflăm în situaţia în care orice prezentare a unor sume de bani nedatorate, care nu are ca urmare fraudarea creditorilor, să fie încadrată în prevederile art. 143 alin. (2) lit. a) teza I. Însă, este posibil ca o asemenea faptă să nu poată fi încadrată în prevederile art. 143 alin. (2) lit. a) teza I. De pildă, dacă „actul” în care este consemnată suma nedatorată nu face parte din categoria „evidenţelor”. De asemenea, dacă se acceptă că fapta poate fi comisă oral, nu putem discuta despre „falsificare”. Aşadar, pe baza textului incriminator prevăzut de art. 143 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, considerăm că incidenţa simultană a art. 143 alin. (2) lit. a) – în ceea ce priveşte falsificarea evidenţelor – şi lit. b) din Legea nr. 85/2006 este exclusă dacă este vorba de una şi aceeaşi faptă de falsificare a evidenţelor debitorului. Dacă nu există o urmare imediată sub forma fraudării unui creditor nu poate fi reţinută decât falsificarea prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a), iar dacă falsificarea are ca rezultat fraudarea unui creditor fapta de falsificare nu poate fi încadrată decât în prevederile art. 143 alin. (2) lit. b). Şi în cazul în care este fraudată o persoană care nu are calitatea de creditor, falsificarea evidenţelor debitorului este încadrabilă în dispoziţiile art. 143 alin. (2) lit. a). În toate celelalte ipoteze vom fi în prezenţa unei alte infracţiuni sau activitatea imputabilă făptuitorului nu va realiza conţinutul unei infracţiuni.

[19] În practica judiciară, s-a reţinut că nu poate fi angajată răspunderea penală a unei avocate care, pe baza înscrisurilor prezentate de client, a promovat o cerere neîntemeiată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. nr. 1046/2010, disponibilă la adresa www.scj.ro).

[20] A se vedea Cas., 1912 (apud V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 111).

[21] A se vedea M. Zarafiu, op. cit., p. 76.

[22] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 70; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 165.

[23] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 70; A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit, p. 358.

[24] V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 165.

[25] Ibidem.

[26] A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 358. Autorii vorbesc despre existenţa unei infracţiuni progresive.

[27] A se vedea şi V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 71.

[28] A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. 2574/2010. Potrivit acestei decizii: „acţiunile diferite specifice conţinutului constitutiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă redată, sunt grefate pe starea de insolvenţă (incapacitate de plată, faliment) a societăţii. Între aceste acţiuni şi starea de încetare a plăţilor nu trebuie să existe o legătură de cauzalitate, fiind suficient ca acestea să preceadă, să însoţească ori să fie posterioare acestei stări, pentru a-i conferi acesteia un caracter fraudulos prin denaturarea ori ascunderea situaţiei economice reale a societăţii” (disponibilă la adresa www.scj.ro).

[29] Pentru această controversă, a se vedea: V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, p. 154-160; R. Slăvoiu, Unele aspecte referitoare la infracţiunea de bancrută frauduloasă, în “Dreptul” nr. 3/2006, p. 215. A se vedea şi Cas. II, dec. nr. 1518/1942, Codul comercial comentat, op. cit., p. 600.

[30] A se vedea V. Paşca, Legea privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare. Infracţiunea de bancrută frauduloasă, în ”Revista de drept penal” nr. 3/1995, p. 40-42. Pentru aceeaşi opinie, a se vedea, H. Diaconescu, op. cit., p. 250. Profesorul V. Paşca apreciază că „dacă starea de încetare a plăţilor constituie o condiţie necesară şi suficientă pentru declanşarea procedurii comerciale a reorganizării judiciare şi a falimentului, ea constituie o condiţie necesară dar nu suficientă pentru declanşarea acţiunii penale pentru bancruta frauduloasă” (în lucrarea Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 52).

Adauga un comentariu