All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București
Infracțiunea de bancrută frauduloasă
în reglementarea Noului Cod penal, partea a IV-a

 

Potrivit unui alt punct de vedere, starea de insolvenţă este un element constitutiv al infracţiunii de bancrută numai în ipoteza modalităţii constând în înstrăinarea în caz de faliment a unei părţi din active[1].

În practica judiciară recentă este majoritar punctul de vedere potrivit căruia existenţa stării de insolvenţă este o condiţie în toate cazurile de bancrută, fiind necesară o hotărâre privind deschiderea procedurii insolvenţei[2]. Soluţia la care s-au oprit organele judiciare penale este de înţeles din punct de vedere practic, deoarece are avantajul diminuării activităţii judiciare şi elimină riscul adoptării de către un alt organ judiciar, aflat la finalul piramidei justiţiei, a soluţiei că insolvenţa comercială este o condiţie ce trebuie constată prin hotărâre judecătorească.

Apreciem că, în rezolvarea chestiunii trebuie să pornim de la esenţa bancrutei frauduloase, care înseamnă insolvenţă însoţită de incorectitudini financiare în dauna creditorilor, şi de la prevederile textului incriminator[3].

Faţă de conţinutul normei incriminatoare, soluţia care se impune este că declararea prin hotărâre judecătorească a stării de insolvenţă este necesară numai în ceea ce priveşte modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. c), deoarece numai în acest caz este menţionată o asemenea cerinţă. În toate celelalte modalităţi, insolvenţa trebuie considerată ca fiind o stare de fapt care poate fi stabilită şi de către organele judiciare penale[4].

În practică, s-a decis că nu constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta de a înstrăina activele unei societăţi comerciale înainte de pronunţarea hotărârii privind deschiderea procedurii insolvenţei[5]. Soluţia de mai sus a fost justificată prin comparaţie cu reglementarea veche (cea din Codul comercial), care prevedea cerinţa anteriorităţii înstrăinării în raport de iniţierea procedurii insolvenţei, spre deosebire de noua reglementare care nu impune realizarea unei asemenea condiţii[6].

Nu poate fi însă omisă împrejurarea că jurisprudenţa ultimilor ani nu consemnează cazuri de condamnări pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă, în alte modalităţi decât cele prevăzute în art. 241 alin. (1) lit. c), al cărui conţinut se regăsea în art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006, art. 208, 276 sau 282 lit. b) din Legea nr. 31/1990, după caz. De fapt, şi cauzele de acest fel sunt foarte puţine.

Cum pot fi îndreptate lucrurile? Trebuie să se stipuleze în norma de incriminare că insolvenţa este o condiţie lăsată la aprecierea organului judiciar penal, ceea ce ar însemna că este posibilă soluţionarea unei cauze având ca obiect infracţiunea de bancrută indiferent de existenţa sau nu a unei hotărâri privind iniţierea procedurii insolvenţei[7].

Dacă în cauză a fost pronunţată o hotărâre de începere a procedurii insolvenţei, organul judiciar penal va lua în considerare ca fiind îndeplinită condiţia privind încetarea plăţilor, deoarece acest aspect este o chestiune prealabilă care a fost deja soluţionată de instanţa competentă.

Ce semnificaţie juridică are simularea stării de insolvenţă? Într-o opinie, s-a răspuns afirmativ[8]. Înclinăm spre opinia contrară, potrivit căreia starea de insolvenţă relevantă juridic este necesar să fie reală, pentru că persoanele care au calitatea de creditori ai debitorului insolvent nu pot fi fraudaţi decât dacă încetarea plăţilor există în realitate.

Nu trebuie confundată diminuarea aparentă a activelor debitorului, care poate fi nereală, cu starea de insolvenţă, care nu poate fi decât reală[9]. Fără existenţa stării de insolvenţă nu poate fi realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă.

Poate fi comisă infracţiunea de bancrută frauduloasă în cursul procedurii reorganizării judiciare[10]. Răspunsul nostru este afirmativ[11].

În acord cu opinia exprimată în doctrină, apreciem şi noi că cerinţa esenţială a existenţei stării de insolvenţă este inutilă[12]. Pentru faptul că nu există o diferenţă de pericol social, din cauza simplei împrejurări a existenţei sau nu a stării de insolvenţă, considerăm că de lege ferenda se impune înlăturarea cerinţei esenţiale referitoare la starea de insolvenţă, ca stare de drept. De asemenea, subscriem la ideea potrivit căreia fraudarea creditorilor nu ar trebui să fie o condiţie de existenţă a infracţiunii, deoarece o asemenea cerinţă face aproape imposibil de tras la răspundere penală pe cel în cauză pentru faptul că abia la momentul fina­lizării procedurii se poate spune cert că vreun creditor a fost fraudat.

Nu pot fi considerate active, în sensul normei de incriminare, părţile sociale sau acţiunile deţinute de un asociat la o societate comercială, deşi într-o speţă instanţa supremă a apreciat că participaţiile constituie active[13].

În ceea ce ne priveşte, considerăm că fapta unei persoane de a cesiona participaţiile la o societate comercială nu realizează conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal, ci eventual al infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 sau al infracţiunii prevăzute în art. 2801 din Legea nr. 31/1990 ori se poate situa în afara ilicitului penal.

De altfel, instanţa supremă a revenit asupra practicii anterioare, arătând că înstrăinarea acţiunilor deţinute de către inculpat, după declanşarea procedurii falimentului, nu a avut ca efect înstrăinarea din active, ci s-a schimbat doar structura acţionariatului, atât capitalul social, cât şi activele societăţii rămânând aceleaşi, nefiind prejudiciaţi creditorii societăţii, deoarece nu s-a micşorat dreptul de gaj general al acestora, respectiv a patrimoniului sau a capitalului social[14].

Pe de altă parte, este realizat conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă în modalitatea analizată în cazul în care făptuitorul înstrăinează bunuri către o altă societate administrată tot de el[15].

În jurisprudenţa interbelică se considera că nu există infracţiunea de bancrută frauduloasă în ipoteza în care debitorul a îndestulat anumiţi creditori în dauna altora[16].

Urmarea imediată. Potrivit prevederilor noului Cod penal (art. 241), infracţiunea de bancrută frauduloasă este o infracţiune de rezultat, deoarece condiţia privind fraudarea creditorilor este realizată numai dacă aceştia sunt prejudiciaţi[17]. Fraudarea, în contextul de infracţiunii de faţă, are semnificaţia unei pagube (prejudiciu) în patrimoniul credi­torilor debitorului insolvent. Din punct de vedere juridic civil, pentru recunoaşterea sa, prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost acoperit. Din punct de vedere penal, se poate vorbi de săvârşirea faptei „în frauda creditorilor” ori ce câte ori în patrimoniul acestora poate fi localizat un prejudiciu, indiferent dacă ulterior acesta a fost sau nu acoperit.

La fel ca în cazul elementului material, şi urmarea imediată trebuie examinată şi în funcţie de specificul modalităţilor infracţionale descrise de textul incriminator.

Pentru întregirea conţinutului modalităţii constând în falsificarea, sustragerea şi distrugerea evidenţelor sau ascunderea unei părţi a activului averii debitorului este necesar să se producă urmările specifice acţiunilor alternativ descrise de textul incriminator, ceea ce înseamnă că infracţiunea de bancrută în această modalitate este o infracţiune cu efecte materiale diferite.

Astfel, după caz, trebuie să aibă loc crearea unui document fals, desfiinţarea unui document, dispariţia unui document sau a unei părţi din active. Apariţia unor consecinţe materiale subsecvente survenirii urmării specifice, cum ar fi producerea unor pagube, nu ţin de urmarea imediată, ci constituie aspecte civile care sunt rezolvate în cadrul acţiunii civile.

Urmarea imediată a modalităţii constând în falsificarea, distrugerea sau sustragerea evidenţelor debitorului nu apare în mod separat în textul incriminator, ci ea este implicată (comprimată) în substantivul provenit din verbul care descrie actul incriminat (verbum regens). Prin descrierea acţiunii legiuitorul prevede, totodată, atât urmarea imediată, cât şi legătura de cauzalitate[18]. Infracţiunea de bancrută în modalităţile descrise de art. 143
alin. (2) lit. a) este o infracţiune de rezultat[19]. În doctrină este exprimată opinia conform căreia în cazul tuturor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 31/1990 (printre care se număra şi bancruta frauduloasă) urmarea imediată constă exclusiv în crearea unei stări de pericol[20]. În cazul falsificării, rezultatul rezidă în modificarea sau schimbarea conţinutului care trebuia sau pe care îl avea evidenţa debitorului. În modalitatea sustragerii, urmarea imediată constă în modificarea situaţiei evidenţei contabile, care nu se mai află în locul unde trebuia să se afle.

Acţiunea de distrugere are ca urmare afectarea evidenţei contabile, care ajunge în starea de a fi desfiinţată sau alterată. În cazul ascunderii unei părţi din activul averii debitorului urmarea imediată rezidă în schimbarea poziţiei (materiale sau juridice) a bunurilor în cauză.

Înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea în registre, în alt act sau în situaţia financiară, de sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor, este o modalitate infracţională care presupune existenţa unui rezultat, în lipsa căruia nu poate fi reţinută aplicarea sa. În doctrina anterioară a fost exprimată şi opinia că urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin incriminarea bancrutei frauduloase[21].

III. Legătura de cauzalitate. Raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în relaţia de la cauză la efect ce trebuie să existe între celelalte două elemente ale laturii obiective – elementul material şi urmarea imediată. Stabilirea raportului de cauzalitate, în cazul bancrutei frauduloase, nu ridică dificultăţi. De fiecare dată, organul judiciar va trebui să examineze legătura de cauzalitate pornind de la făptuitori spre rezultat, considerând că există acest element al laturii obiective ori de câte ori cel care a efectuat elementul material a determinat prin aceasta fraudarea (prejudicierea) creditorilor.

(iv) Latura subiectivă

În cazul bancrutei frauduloase, vinovăţia nu se poate manifesta decât sub forma intenţiei. Sigur că, în majoritatea cazurilor, intenţia va fi directă. De altfel, ar fi o contradicţie în termeni şi un nonsens dacă legiuitorul ar sancţiona bancruta frauduloasă şi în cazurile în care faptele incriminate sunt săvârşite din culpă. Dacă una dintre modalităţile normative ale normei incriminatorii este săvârşită din culpă nu poate fi reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă, ci eventual o altă infracţiune. De exemplu, neglijenţa în serviciu (art. 298 din noul Cod penal).

În doctrină, referitor la formele de vinovăţie cu care poate fi comisă bancruta frauduloasă, nu există un punct de vedere unitar. Astfel, unii autori susţin că unele dintre modalităţile infracţiunii pot fi comise şi din culpă, în timp ce alţii apreciază că în toate situaţiile intenţia este directă[22].

Examinând fiecare dintre modalităţile normative ale bancrutei frauduloase, constatăm că, de lege lata singura formă de vinovăţie cu care poate fi comisă această infracţiune este intenţia. Mai mult, prin definiţie, fiind vorba despre bancrută frauduloasă, aceasta esenţialmente presupune reaua-credinţă a făptuitorului. În lipsa relei-credinţe nu se poate vorbi despre fraudă. Frauda este un cuvânt de sorginte latină (fraus, fraudis), care înseamnă inducere în eroare, înşelăciune, act de rea-credinţă săvârşit spre a realiza un profit[23].

(v) Forme infracţionale și aspecte procesuale

Actele de pregătire nu sunt incriminate, deoarece legiuitorul a considerat că nu prezintă relevanţă penală. În schimb, potrivit noului Cod penal, tentativa la această infracţiune se pedepseşte

În cazul în care o persoană a săvârşit mai multe dintre modalităţile infracţiunii de bancrută frauduloasă nu există concurs de infracţiuni, ci va fi aplicată o singură pedeapsă în limitele prevăzute de lege, cu luarea în considerare a faptului că au fost comise mai multe modalităţi normative.

Va exista însă concurs de infracţiuni în situaţia în care o persoană săvârşeşte de mai multe ori, la intervale de timp diferite, vreuna dintre modalităţile bancrutei fără a exista o rezoluţie infracţională unică.

Pe de altă parte, nu poate fi reţinut concurs de infracţiuni între bancruta frauduloasă şi faptele prevăzute de legea penală care intră în conţinutul său constitutiv, deoarece bancruta frauduloasă este o infracţiune complexă[24].

Potrivit art. 241 alin. (2) din noul Cod penal, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(vi) Concluzii şi propuneri de lege ferenda

Recunoscând faptul că legislaţia ultimilor ani a făcut anumite progrese în materia infracţiunii de bancrută frauduloasă, totuşi considerăm că există încă probleme pe care legiuitorul nu le-a rezolvat corespunzător. Fără pretenţia de a fi exhaustivi, în rândurile ce urmează vom prezenta, succint, „punctele slabe” ale legislaţiei din materia bancrutei frauduloase şi a instituţiilor conexe acesteia:

– Sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă sunt foarte blânde. Astfel, pedeapsa principală pentru faptele săvârşite de persoane fizice este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Sancţiunea este, în anumite situaţii, chiar mai mică decât cea prevăzută pentru unele dintre infracţiunile absorbite. Spre exemplu, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Faţă de această situaţie, putem spune că infracţiunea de bancrută frauduloasă are, în noul Cod penal, un regim sancţionator necorespunzător, întrucât pedeapsa principală este prea blândă comparativ cu gradul de pericol social abstract al infracţiunii. Legiuitorul nu poate face abstracţie de faptul că infracţiunea complexă trebuie sancţionată mai aspru decât oricare dintre infracţiunile ce intră în componenţa sa. Aşa a procedat legiuitorul şi în cazul altor infracţiuni. Spre exemplu, tâlhăria este pedepsită mai sever decât furtul, iar ultrajul este mai aspru sancţionat decât ameninţarea;

– Legea nu clarifică raportul între acţiunea civilă şi cea penală;

– Legea nu stabileşte cert care este rolul insolvenţei în ceea ce priveşte existenţa modalităţilor infracţionale. La unele dintre modalităţi nu se face nicio referire despre starea de insolvenţă, în timp ce la modalitatea prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. c) textul incriminator vorbeşte despre insolvenţă;

– Fraudarea creditorilor nu ar trebui să fie o condiţie de existenţă a infracţiunii, deoarece o asemenea cerinţă face aproape imposibil de tras la răspundere penală pe cel în cauză, deoarece abia în momentul finalizării procedurii se poate spune cert dacă vreun creditor a fost sau nu fraudat.

Criticile aduse reglementării bancrutei frauduloase ne determină să facem următoarele propuneri de lege ferenda:

  1. Pedeapsa principală în cazul persoanei fizice trebuie să fie mai severă, atât pentru că bancruta frauduloasă este o infracţiune complexă, cât şi din cauza faptului că, de cele mai multe ori, vatămă mai multe persoane (angajaţi, creditori, asociaţi etc.). Propunerea noastră este de a se reveni la sancţiunea existentă în Legea nr. 31/1990, motivat de faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile complexe trebuie să reflecte atât gradul de pericol social al faptelor absorbite, cât şi un spor care să fie echivalentul valorii sociale lezate în principal;
  2. În ceea ce priveşte raportul dintre acţiunea penală şi cea civilă, credem că cele două acţiuni trebuie să-şi urmeze fiecare în mod independent cursul. Având în vedere că în puţine cazuri sunt îndeplinite cele două elemente, respectiv identitatea de obiect şi cea de subiect, acţiunea penală şi acţiunea comercială se pot derula separat. Acţiunea penală este îndreptată, de regulă, împotriva unor persoane fizice, iar acţiunea comercială este pornită, de obicei, contra unei persoane juridice, astfel că exercitarea concomitentă a acţiunilor la organe judiciare diferite nu poate determina probleme de natură juridică. În ceea ce priveşte comercianţii persoane fizice, practica judiciară demonstrează că acţiunile comerciale de iniţiere a procedurii insolvenţei sunt cvasiinexistente. Referitor la răspunderea penală a persoanei juridice, de lege ferenda ar trebui să se menţioneze în lege că aceasta răspunde penal numai dacă instanţa dispune reorganizarea judiciară, deoarece în celelalte cazuri sancţiunea cea mai dură posibilă, în cazul acestor subiecte de drept, oricum intervine, respectiv dizolvarea. În caz de reorganizare, legea să prevadă obligaţia judecătorului-sindic de a sesiza organele de urmărire penală, în toate situaţiile în care există date sau împrejurări care conduc la ideea săvârşirii infracţiunii de bancrută frauduloasă;
  3. 3. De lege ferenda, se impune cumularea pedepsei închisorii cu pedeapsa amenzii. Banii din amenzi, alături de o parte (10%) din taxele care alimentează fondul pentru procedura insolvenţei, să fie destinaţi fondului pentru protecţia victimelor debitorilor insolvenţi în sensul acoperii debitelor care nu pot fi încasate. Apare ca necesară constituirea fondului pentru despăgubirea celor păgubiţi de către debitorii faliţi, după modelul altor fonduri similare (în cazul falimentelor bancare, al societăţilor de asigurare etc.);
  4. Legea trebuie să precizeze expres că insolvenţa este o chestiune de fapt, iar nu de drept, fiecare organ judiciar urmând să aprecieze asupra existenţei sau inexistenţei sale. De asemenea, trebuie să se menţioneze că hotărârea judecătorească pronunţată în procedura insolvenţei, anterioară sesizării organului de urmărire penală, constituie o chestiune prealabilă. O altă dispoziţie legală ar fi aceea potrivit căreia, în lipsa unei hotărâri privind deschiderea procedurii insolvenţei sau a existenţei în fapt a stării de insolvenţă, organele judiciare penale să treacă la soluţionarea cauzei penale prin angajarea răspunderii penale potrivit dreptului comun (pentru faptele ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă – distrugere sau sustragere de înscrisuri, fals etc.). De asemenea, de lege ferenda în lege trebuie să menţioneze că în situaţia în care, ulterior începerii urmăririi penale, instanţa deschide procedura pentru faptele respective să nu se mai poată schimba încadrarea juridică. Dacă este vorba despre fapte noi, hotărârea privind deschiderea procedurii va constitui o chestiune prealabilă pentru organele judiciare penale;
  5. Se impune eliminarea cerinţei fraudării, deoarece fraudarea poate fi stabilită mai greu şi numai la finalul procedurii. O altă soluţie este definirea expresiei „în frauda creditorilor”.

 


[1] A se vedea: A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 359; R.M. Stănoiu, în “Practică judiciară penală”, de G. Antoniu, C. Bulai ş.a., vol. V, Editura Academiei, Bucureşti, 1998, p. 302. În ceea ce priveşte modalitatea înstrăinării unei părţi din active în frauda creditorilor, jurisprudenţa interbelică era favorabilă ideii că pentru existenţa infracţiunii este necesară condiţia preexistenţei hotărârii de declarare a falimentului (Cas. II, nr. 1518/1942, în Codul comercial comentat, op. cit.,  p. 600).

[2] A se vedea, de pildă, Curtea Supremă de Justiţie, S. pen., dec. nr. 4084/2003 (disponibilă la adresa www.scj.ro.).

[3]  A se vedea Al. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 41.

[4] A se vedea V. Paşca, Falimentul fraudulos, cit. supra, p. 160.

[5] A se vedea A. Jurma, op. cit., p. 116. În practica judiciară, inclusiv a instanţei supreme, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006, se considera că declararea judiciară a falimentului era situaţia premisă pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă (a se vedea Curtea Supremă de Justiţie, S. pen., dec. nr. 1245/2003, disponibilă la adresa www.scj.ro). Pentru alte trimiteri la jurisprudenţă, a se vedea: R. Slăvoiu, op. cit., p. 212; G. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 242. Pentru mai multe date referitoare la această problemă, a se vedea şi: C. Balaban, op. cit., p. 98; N. Grofu, Bancruta frauduloasă şi starea de insolvenţă, în „Revista de drept penal” nr. 2/2003, p. 104-105; C. Balaban, Bancruta frauduloasă. Controverse, în „Revista de drept penal” nr. 4/2002, 108-109; D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în „Revista română drept penal” nr. 3/2000, p. 124-125; M. Zarafiu, op. cit., p. 74; T. Medeanu, Dreptul penal al afacerilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 367; P. Dungan, Dreptul penal al afacerilor, Editura Presa Universitară Română, Bucureşti, 2003, p. 126.

[6] A se vedea: C. Balaban, op. cit., p. 98-99; S. Bogdan, Comentariu asupra infracţiunii de bancrută frauduloasă, în “Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată” de M. Scheaua, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 276. Autorii consideră că cerinţa declanşării falimentului pentru existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă nu este de natură să ofere o protecţie reală creditorilor faţă de manoperele de fraudare ale unor debitori.

[7] Ceea ce are importanţă din punct de vedere penal este insolvenţa de fapt (virtuală), iar nu insolvenţa declarată.

[8] A se vedea A. Jurma, op. cit., p. 114.

[9] A se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, cit. supra, p. 53.

[10] Ibidem, p. 54.

[11] Sub imperiul reglementării anterioare, în doctrină s-a apreciat că varianta normativă prevăzută de art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990 putea fi săvârşită fără declanşarea procedurii falimentului. A se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit.,  p. 356-357.

[12] A se vedea N.L. Pârvu, op. cit., p. 36.

[13] În practica judiciară, s-a apreciat că este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de bancrută frauduloasă, în cazul în care din actele şi lucrările dosarului, respectiv din încheierea judecătorului sindic prin care s-a declanşat procedura falimentului şi procesele-verbale încheiate de lichidator, rezultă că inculpatul, în cunoştinţă de cauză, a procedat la înstrăinarea unei societăţi comerciale, deşi avea cunoştinţă de declanşarea procedurii falimentului şi şi-a manifestat disponibilitatea de a achita integral suma datorată creditoarei (a se vedea Curtea Supremă de Justiţie, S. pen., dec. nr. 72/2003, disponibilă la adresa http://www.scj.ro).

[14] A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. nr. 824/2009, disponibilă la adresa www.scj.ro.

[15] Ibidem.

[16]  A se vedea Cas. III, dec. nr. 104/1942, citată în Codul comercial adnotat, op. cit., p. 599-600. În perioada când era în vigoare art. 276 din Legea nr. 31/1990, în doctrină a fost exprimată opinia că este realizat conţinutul acestei infracţiuni, dacă se înstrăinează o parte însemnată din activul societăţii (a se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 214).

[17] Pentru această accepţiune a cerinţei fraudării creditorilor, a se vedea M. Gorunescu, op. cit., p. 17.

[18] A se vedea M. Zarafiu, op. cit., p. 76.

[19] A se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 166.

[20] A se vedea H. Diaconescu, op. cit., p. 250 şi urm.

[21] A se vedea: A. Ungureanu, Infracţiuni referitoare la constituirea, funcţionarea, fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, în „Revista de drept comercial” nr. 2/1996; V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 166.

[22] Pentru detalii, a se vedea V. Bercheşan, N. Grofu, op. cit., p. 169.

[23] A se vedea E. Derdişan, Dicţionar de termeni juridici, Editura Proteus, Bucureşti, 2006, p. 182.

[24] A se vedea Cas. II, dec. 5280/1930, în Codul comercial comentat, op. cit., p. 603.

Adauga un comentariu