All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 5 DIN LEGEA NR. 241/2005 PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

 


  1. Conţinutul normei de incriminare

Art. 5 – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.

 

  1. Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce se nasc ca urmare a existenţei obligaţiei având ca obiect permisiunea efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale de către organele competente.

Infracţiunea analizată nu are, de regulă, obiect material. Numai dacă împiedicarea efectuării controlului ar consta într-un act fizic s-ar putea concepe existenţa unui obiect material. Şi în această ipoteză, de fapt, obiectul material nu este un factor propriu al infracţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 241/2005, ci al infracţiunii cu care aceasta va intra în concurs aceasta (lovire, vătămare corporală, ultraj etc.).

 

  1. Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 241/2005 poate fi orice persoană fizică sau juridică care îndeplineşte condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice. Infrac­ţiunea este susceptibilă de participaţie penală în toate formele acesteia (coautorat, instigare, compli­citate). De asemenea, este posibilă partici­paţia penală improprie.

Subiectul pasiv al infracţiunii este statul, deoarece el este entitatea vătămată prin săvârşirea infracţiunii. Aşa cum am văzut, în anumite circumstanţe, organul de control poate fi subiect pasiv secundar al infracţiunii.

 

  1. Latura obiectivă

 

4.1. Elementul material

Elementul material al infracţiunii de care ne ocupăm constă în împiedicarea organelor de control să-şi exercite dreptul de a efectua un act de control în condiţiile legii. Se desprinde, astfel, cerinţa esenţială ca vizita organelor de control să se desfăşoare conform legii. Un act de control are caracter legal numai dacă scopul acestuia îl constituie efectuarea unor verificări fiscale, vamale sau financiare, pe baza unui program de acţiune[1].

Împiedicarea trebuie să privească intrarea în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale. Dacă prin activitatea de împiedicare sunt realizate şi elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, infracţiunea examinată va intra în concurs cu această infracţiune.

În conformitate cu art. 65 alin. (3) C.proc.fisc., contribuabilii au obligaţia să permită funcţionarilor împuterniciţi de organul fiscal pentru a efectua o cercetare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal.

Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective vor fi înştiinţaţi în timp util despre cercetare, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b). Persoanele fizice vor fi informate asupra dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau reşedinţă [art. 65 alin. (4) C.proc.fisc.].

În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente, dispoziţiile privind ordonanţa preşedinţială din Codul de procedură civilă fiind aplicabile [art. 65 alin. (5) C.proc.fisc.].

La cererea organului fiscal, organele de poliţie, jandarmerie ori alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să îi acorde sprijinul pentru aplicarea prevederilor legale [art. 65 alin. (6) C.proc.fisc.].

Menţionăm că verificările financiare, fiscale sau vamale trebuie să fie efectuate conform dispoziţiilor legale aplicabile. Este vorba, în principal, despre prevederi aplicabile în această materie, cuprinse în Codul de procedură fiscală sau în Codul vamal.

Potrivit art. 122 alin. (1) C.proc.fisc., înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.

După primirea avizului de inspecţie fiscală, contribuabilul poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate, amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale. Amânarea se aprobă sau se respinge de către organul fiscal prin decizie. În cazul în care organul fiscal a admis cererea de amânare a inspecţiei fiscale, comunică contribuabilului data la care a fost reprogramată inspecţia fiscală [art. 122 alin. (5) C.proc.fisc.].

În doctrină şi practică s-a discutat despre semnificaţia prevederilor art. 65 alin. (4) teza a II-a C.proc.fisc., potrivit cărora: „Persoanele fizice trebuie informate asupra dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau reşedinţă”.

Consacră aceste dispoziţii dreptul de refuz sau este vorba despre un comportament abuziv al contribuabilului persoană fizică? Considerăm că este vorba, în mod indubitabil, despre un drept, opinie care se bazează pe dispoziţiile art. 65 alin. (4) teza a II-a. Acest drept este limitat la domiciliu şi reşedinţă, astfel că nu va putea îngloba şi alte spaţii, precum puncte de lucru, depozite sau alte locuri pe care le foloseşte un contribuabil persoană fizică[2].

Dispoziţiile art. 65 C.proc.fisc., privitoare la dreptul de a refuza intrarea în domiciliul său ori în reşedinţa sa, reglementat în favoarea contribuabilului persoană fizică, are sorginte constituţională. Într-adevăr, potrivit art. 27 din legea fundamentală domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile.

Însă, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 65 C.proc.fisc., citate mai sus, aşa cum s-a afirmat deja în doctrină, dreptul de refuz nu poate fi extins la persoanele juridice[3].

Prevederile art. 65 C.proc.fisc. ridică problema dacă sunt sau nu în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei, având în vedere că prin mai multe decizii, Curtea a constatat că noţiunea de domiciliu vizează nu numai locuinţa statornică a persoanei fizice, ci şi alte spaţii care sunt afectate derulării activităţii profesionale a acestuia[4], precum şi sediile persoanelor juridice[5]. Jurisprudenţa Curţii a fost îmbrăţişată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene[6].

Situaţia avocaţilor este însă diferită faţă de a celorlalte categorii de contribuabili. În cazul avocaţilor, considerăm că aceştia pot refuza pătrunderea organelor competente (art. 35 din Legea nr. 51/1995). Conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995: „Pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii”.

Din dispoziţiile de mai sus reiese că avocatul are dreptul de a refuza inspecţia fiscală pentru asigurarea secretului profesional. În ceea ce priveşte percheziţia domiciliului sau sediului profesional, aceasta va putea fi dispusă numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.

 

4.2. Urmarea imediată

Urmarea imediată constă în zădărnicirea activităţii de control.

 

4.3. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate nu ridică probleme.

 

  1. Latura subiectivă

Fapta examinată se comite cu intenţie. Intenţia subiectului activ poate fi directă sau indirectă. Mobilul infracţiunii nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar el va fi luat în considerare cu prilejul individualizării sancţiunilor de drept penal. De asemenea, scopul urmărit de făptuitor nu este calificat, însă se va ţine seama de el la personalizarea sancţiunilor.

 

  1. Forme infracţionale

Tentativa la infracţiune este posibilă, dar nu este sancţionată. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care organele de control sunt efectiv împiedicate să intre în locurile prevăzute de lege.

 

 

[1] A se vedea M.Ş. Minea, C.F. Costaş, D.M. Ionescu, Legea evaziunii fiscale. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 89.

[2] A se vedea şi B. Vîrjan, Infracțiunile de evaziune fiscală, Ed. C.H. Beck, București, 2012,  p. 207.

[3] A se vedea M.Ş. Minea, C.F. Costaş, D.M. Ionescu, Legea evaziunii fiscale. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 73. Pentru opinia potrivit căreia şi persoanele juridice au dreptul de a refuza intrarea în sediu, a se vedea I.M. Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 164.

[4] Niemetz c. Germaniei (1992).

[5] Societes Colas Est şi alţii c. Franţei (2002).

[6] A se vedea B. Vîrjan, op. cit., p. 207.

Adauga un comentariu