All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

INFRACŢIUNEA – SPECIE DE FAPTĂ JURIDICĂ ȘI FENOMEN COMPLEX

 

 

  1. Infracţiunea – specie de faptă juridică

 Săvârşirea unei fapte este o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii juridice a unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, dar nu şi suficientă. Pe lângă această condiţie, orice specie de răspundere juridică presupune şi existenţa unei norme ce impune o anumită conduită subiectului de drept care nu se conformează preceptului prevăzut de acea normă juridică[1].

Fapta juridică generatoare de răspundere penală poartă denumirea de infracţiune[2]. O faptă antisocială constituie temei al răspunderii juridice penale numai dacă dreptul pozitiv îi conferă o asemenea calitate prin intermediul normelor juridice de incriminare, deoarece raportul juridic de răspundere nu se poate naşte altfel, adică în afara dreptului. Sfera faptelor care sunt considerate de legiuitor infracţiuni depinde de conţinutul şi dinamica reglementărilor juridice ale diferitelor momente, etape sau epoci din evoluţia societăţii umane.

Faptele juridice sunt activităţi sau evenimente din societate pe care dreptul pozitiv le reglementează prin normele sale. Regulile de conduită în societate, consacrate de izvoarele formale ale dreptului, prescriu şi delimitează domeniului legalităţii (licitului) de cel al ilegalităţii (ilicitului). Dreptul penal determină ceea ce este ilicit (ilegal) prin prisma valorilor sociale ocrotite de această ramură de drept. Impunerea unui anumit comportament destinatarilor normelor penale are loc fie prin interzicerea unei conduite, fie prin ordonarea desfăşurării unei activităţi.

Activitatea umană care nu intră în sfera incidenţei normelor juridice penale prohibitive sau onerative este o conduită ce nu interesează materia dreptului penal, ci eventual alte ramuri de drept[3]. Dacă o faptă nu poate fi încadrată în niciuna dintre formele ilicitului, înseamnă că ea este o faptă permisă şi se situează în afara ilegalităţii. În accepţiunea dreptului penal, fapta este o manifestare umană perceptibilă simţurilor membrilor societăţii, adică o activitate exterioară ce poate fi sesizată de ceilalţi.

Prin noţiunea de faptă juridică, în contextul instituţiei infracţiunii, avem în vedere atât elementul material (acţiunea sau inacţiunea interzisă), cât şi urmarea imediată (rezultatul, consecinţele faptei penale). În accepţiune penală, fapta este o activitate umană exterioară care cuprinde acţiunea sau inacţiunea, urmarea produsă (rezultatul) în sfera relaţiilor sociale şi raportul de cauzalitate între primele două. Această accepţiune a noţiunii de faptă se desprinde din definiţia generală legală a infracţiunii şi din exprimările existente în conţinutul unor norme de incriminare. De pildă, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, legiuitorul foloseşte exprimarea „fapta funcţionarului (…) cauzează (…)”.

Dacă o persoană concepe săvârşirea unei infracţiuni, dar nu trece la materializarea gândului infracţional, nu este realizat conţinutul unei fapte penale, iar simpla existenţă a proceselor psihice nu va atrage răspunderea penală a celui în cauză şi nicio altă formă de răspundere juridică.

O activitate umană are relevanţă penală numai dacă poate fi atribuită unui subiect de drept, respectiv unei persoane fizice sau juridice având capacitate juridică.

Practic, în toate cazurile fapta este un produs al unei persoane fizice, chiar şi atunci când operează răspunderea penală a persoanei juridice, deoarece în acest din urmă caz activitatea ce determină angajarea răspunderii persoanei juridice este înfăptuită de unul sau mai mulţi oameni, care lucrează în numele sau pe seama acesteia. Dreptul penal reglează comportamente sociale, relaţii sociale, ceea ce înseamnă că orice alte descărcări de energie, de natură extraumană, exced sferei dreptului penal.

Faptele prevăzute de legea penală sunt şi trebuie să fie bine determinate prin normele care le descriu şi sancţionează. Cu prilejul înscrierii unei fapte în legea penală, legiuitorul are sarcina să acorde atenţie exprimării normelor care prevăd comportamentele nepermise de legea penală, astfel încât să nu ridice probleme de interpretare şi aplicare.

 

2. Infracțiunea ca fenomen

Concepţiile privitoare la infracţiune diferă de la un sistem de drept la altul şi de la un autor la altul. Sunt de remarcat două mari orientări, concepţia formal-juridică şi concepţia realistă (numită, în doctrină, şi materială sau substanţială). Alături de aceste două categorii conceptuale privind infracţiunea, în literatura de specialitate există şi o concepţie mixtă, în cadrul căreia sunt îmbinate elemente ale celor două.

În prima concepţie, de sursă beccariană, infracţiunea este văzută ca o faptă descrisă şi sancţionată de legea penală, punându-se mai presus de orice legalitatea. În această orientare, represiunea este privită egalitar şi obiectiv, fără a se face vreo deosebire între făptuitori. S-a reproşat acestei concepţii că are ca efect egalizarea şi tipizarea represiunii şi că permite persoanelor abile să eludeze legea penală. Criticându-se concepţia formalistă, în doctrina franceză s-a arătat că, în această concepţie, infractorul nu este altceva decât un manechin pe spatele căruia judecătorul lipeşte un număr de articol din Codul penal[4].

Concepţia realistă reprezintă fenomenul criminalităţii ca o activitate umană orientată contra relaţiilor sociale. Altfel spus, infracţiunea este o activitate ce încalcă ordinea socială. În această abordare, actul criminal este analizat în concret, ţinându-se seama, în principal, de personalitatea infractorului, privită sub toate aspectele. Pentru acest demers, delincventul trebuie analizat din punct de vedere psihofizic, al problemelor sale economico-sociale şi educativ-culturale, al mobilului şi scopului urmărite la săvârşirea infracţiunii. În esenţă, concepţia realistă promovează ideea lărgirii şi individualizării sancţiunilor penale.

De regulă, legile penale contemporane au la bază concepţia realistă despre infracţiune, imprimând dreptului penal un caracter umanist şi asigurându-se o ancorare corespunzătoare în peisajul social. Analizând conceptul de infracţiune, prin prisma dreptului penal şi a altor ştiinţe conexe, observăm că infracţiunea este un fenomen complex, având următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic şi juridic[5].

Infracţiunea are un aspect material, deoarece constituie o manifestare exterioară a comportamentului individului uman, aptă să producă modificări fizice sau stări de pericol în realitatea obiectivă. Infracţiunea are un aspect social, întrucât este o activitate periculoasă pentru valorile sociale şi dă naştere la raporturi de conflict între făptuitor şi titularul valorii sociale lezate, reprezentat, de regulă, de stat. Infracţiunea are un aspect uman, deoarece este o activitate ce aparţine omului, fiind o exprimare a individualităţii sale, inclusiv în cazul răspunderii penale a persoanei juridice. În spatele oricărei persoane juridice există voinţa unuia sau a mai multor oameni. Infracţiunea are o componentă moral-politică, întrucât dă expresie atitudinii etice şi celei privind guvernarea în raport de valorile social-juridice. Infracţiunea are o latură juridică, pentru că reprezintă o încălcare a datoriei de conformare inserată în norma de incriminare şi produce efecte juridice. Aspectul juridic este esenţial pentru considerarea unei fapte ca fiind infracţiune.

Ştiinţa dreptului penal se ocupă numai de una dintre laturile fenomenului infracţiunii, respectiv de aspectul juridic, celelalte formând obiect de studiu al altor ştiinţe penale sau umane.

Dar, cu toate acestea, cu prilejul înscrierii faptelor neconvenabile socialmente în sfera infracţiunilor, legiuitorul trebuie să ţină seama de ansamblul aspectelor fenomenului infracţiunii, utilizând atât informaţiile oferite de ştiinţa dreptului penal, cât şi pe cele furnizate de ştiinţele care studiază aspectele extrajuridice ale fenomenului infracţiunii. De asemenea, magistratul care aplică legea penală trebuie să acorde o atenţie specială analizei particularităţilor făptuitorului, deoarece în funcţie de conduita şi persoana făptuitorului vor fi personalizate sancţiunile de drept penal şi măsurile de individualizare a acestora.

 

 

[1] Pentru existenţa unui raport concret de răspundere juridică penală sunt necesare trei premise: subiectele, norma juridică şi infracţiunea (temeiul) acestui raport. Norma juridică este premisa necesară pentru existenţa subiectelor răspunderii penale, infracţiunii, raportului abstract de răspundere juridică penală şi raportului concret de răspundere juridică penală.

[2] Cuvântul „infracţiune” provine din latinescul infractio (-onis), care are înţelesul de frângere, spargere sau rupere, însă noţiunea a fost folosită abia începând cu secolul al XIX-lea, anterior utilizându-se termenii „delict” şi „crimă”. A se vedea Drept şi procedură penală, Bucureşti, vol. I, 1924, p. 254.

[3] Sunt totuşi anumite norme penale permisive. De exemplu, cele care reglementează cauzele justificative.

[4] A se vedea, G. Stefani, G. Levasseur, Droit pénal général, Ed. Dalloz, Paris, 1975, p. 12.

[5] A se vedea, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 13.

Adauga un comentariu