LIMBAJUL TRUPULUI
Motto 1: „Dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se căţăra în copac, el va trăi toată viaţa cu impresia că e un prost” (A. Einstein).
Motto 2: „Limbajul nealterat al trupului exprimă nuditatea completă a gândului”.
Motto 3: „Gestul grăiește pentru ochi la fel cum limba grăiește pentru ureche” (Iacob I al Angliei).
Cu mult înainte de a folosi alte tipuri de comunicare, omul comunică sau interacționează cu ceilalți membri ai speciei umane utilizându-și corpul. Într-adevăr, încă din burtica mamei, infans conceptus transmite semnale către lumea exterioară. Apoi, după naștere, încă o bună perioadă (aproximativ 1-3 ani), copiii comunică aproape exclusiv prin intermediul gesturilor, mimicii sau al sunetelor nearticulate.
Mai mult, chiar și după ce încep să vorbească, copiii (minori) și adulții continuă să folosească în proporție mare limbajul corpului. Acest lucru se întâmplă până când omuleții stăpânesc bine limbajul verbal și comunicarea în scris, moment în care proporția transmiterii gândurilor, ideilor sau sentimentelor prin comunicare non-verbală se diminuează în favoarea altor modalități de comunicare. Cu toate acestea, limbajul trupului va avea în continuare o pondere importantă, de aproximativ 50%.
În general, se consideră că limbajul trupului (gestica, mimica sau sunetele nearticualte) acoperă cam jumătate din ceea ce destinatarii receptează atunci când interacționează sau relaționează.
Sigur, limbajul trupului poate fi alterat sau falsificat, prin crearea unor aparențe contrare adevărului. Spre exemplu, un om care se bucură de necazul altuia va dori să-și mascheze bucuria, astfel că la întâlnirea cu primul va poza într-un om cu empatie, iar cel care are motive de supărare, dar care nu dorește să fie cunoscută starea sa, va folosi un limbaj al corpului de natură să-i permită ascunderea adevăratei sale trăiri, încercând să zâmbească, să fie jovial ș.a.
În viața reală, construirea unei aparențe diferite față de realitate este aproape imposibil de realizat, întrucât, la o analiză serioasă, masca poate fi observată și adevăratele sentimente, gânduri sau idei pot fi identificate de către ceilalți.
Cum spune R. Webster: „putem face gesturi false pentru a ne camufla sentimentele reale, însă acestea nu sunt niciodată 100% eficiente și, din cauza unui fenomen numit scăpare, sentimentele noastre reale vor fi vizibile oricui știe ce anume să privească. Unele elemente ale gesturilor vor lipsi, întrucât sentimentele noastre reale vor scăpa prin fațada pe care încercăm s-o creăm”[1].
Excluzând rarele situații, în care există o imposibilitate certă de identificare a sentimentelor unei persoane aflată în interacțiune cu alții, dacă suntem atenți vom depista imediat existența sau nu a măștii sociale, pe care unii dintre noi o folosim frecvent în relațiile sociale. O arcuire de sprânceană, o congestionare a obrazului, o lacrimă scăpată în mod necontrolat, un zâmbet, o grimasă ș.a. sunt probe sau semne ale unor sentimente pe care le trăiește cel care le scapă de sub control.
Dacă vorbitorul are o gestică obositoare sau plictisitoare mesajul pe care acesta doreşte să-l transmită auditoriului este receptat numai parţial. Din contră, gesturile personale (fireşti, naturale), în special dacă nu sunt accentuat atipice, sunt recomandate, deoarece realizează o transmitere optimă a informaţiilor. Excesul în folosirea gesturilor, în special dacă sunt ieşite din tipare, estompează procesul de comunicare. Gesturile sunt amprente ale personalității fiecărui om și nu pot fi, de regulă, copiate de la modele existente.
Însă, fiecare om are anumite calități pe care le poate pune în valoare sau poate transforma defectele în calități. A. Einstein susținea că toți oamenii sunt geniali, însă trebuie judecați diferit. El spunea: „Dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se căţăra în copac, el va trăi toată viaţa cu impresia că e un prost”.
C. Darwin, în lucrarea sa Expresia emoțiilor la om și animale (publicată în 1872[2]) a fost cel care a afirmat primul că există 6 emoții universale: surprinderea, fericirea, frica, furia, dezgustul și tristețea.
Surpinderea este un sentiment exprimat de fața indivizilor uimiți de ceea ce constată. Un om surprins este uluit de ceea ce observă, deoarece nu se așteapta la acel lucru. Surpinderea poate fi pozitivă (plăcută) sau poate fi negativă (neplăcută).
Frica este sentimentul reflectat de fața celor care simt teamă, tulburare sau neliniște cauzate de pericole iminente sau actuale. Frica îl pregătește pe om pentru trecerea peste situații grele, dificile sau negative.
Fericirea este starea sufletească reflectată de fața indivizilor care trăiesc sentimente intense și depline de mulțumire. Fericirea este un sentiment produs, de regulă, de evenimente speciale (naștere, căsătorie, obținerea unor distincții, premii sau recompense importante etc.), dar poate fi generat și de lucruri mărunte, precum un răsărit ori un apus de soare, o ninsoare neașteptată, o floare, un animal jucăuș ș.a.
Furia este sentimentul de puternică iritare reflectat de fața oamenilor mânioși sau foarte supărați. De multe ori, furia este stare sufletească aflată în anicamera unor acțiuni imorale sau ilegale (de pildă, violență fizică sau psihică).
Tristețea este sentimentul de amărăciune oglindit de fața indivizilor care suferă din punct de vedere psihic. Tristețea este o stare sufletească apăsătoare care frânge inimia celui care o trăiește, fiind produsă de cauze precum moartea unei persoane apropiate, probleme personale de sănătate sau ale unor apropiați ș.a.
Dezgustul este sentimentul de aversiune ce poate fi constatat pe chipul celor care simt repulsie față de ceea ce văd sau aud.
La aceste 6 emoții universale – surprinderea, fericirea, frica, furia, dezgustul și tristețea – ar mai putea fi adăugată cel puțin una, respectiv empatia.
Din punct de vedere psihologic, empatia este procesul intelectual prin care trece omul atunci când reușește să înțeleagă starea celui cu care relaționează. Metaforic spus, empatia este situația când cineva reușește să se pună în pielea celuilalt, pentru a înțelege ceea ce gândește și trăiește acesta. Empaticul observă ceea ce este dincolo de masca socială a omului cu care intră în legături sociale. Uneori, empatia se manifestăr printr-o magnetizare sau contaminare emotivă. Magnetizarea emotivă constă în preluarea, de la cel care se află într-o stare negativă, a trăirilor sau sentimentelor și încărcarea propriului intelect cu acestea. Aspirarea emoțiilor trăite de cei din jur determină atât efecte pozitive, cât și consecințe negative, deoarece duce la un consum intelectual mare și afectează propriul echilibru emoțional. Așadar, empatia este o emoție care poate fi citită pe chipul oamenilor care înțeleg situațiile dificile pe care le traversează semenii lor.
Viața ne înfățișează și situații în care aparența este, în realitate, înșelătoare. Mai exact, discutăm despre acele cazuri în care oamenii egoiști pozează în altruiști sau invers. Sigur, dintre cele două situații, prima dintre ele este foarte probabil mult mai întâlnită decât a doua. Spre exemplu, suntem în prima ipoteză, când se afirmă (fără temei): M-am sacrificat pentru copil și el îmi întoarce spatele, iar în a doua când cineva spune (tot fără temei): Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă în primul caz este vorba despre un părinte care vede copilul ca pe un instrument al său și în aparență acoperă acest fapt, în cel de-al doilea discutăm despre un părinte care a fost sclavul copilului, dar aparent nu vrea să recunoască acest lucru.
Empatia, în special, şi celelalte emoţii, în general, au stat la baza evoluţiei omului. Empatia este o emoție specială, întrucât ne permite să le depistăm pe celelalte, în acele cazuri în care emitentul încearcă să le disimuleze sau ascundă.
Emoţiile sunt resorturi psihice care generează hormonii ce constituie combustibilul organismului şi îi asigură buna funcţionare.
În încheiere, recomand cititorului să țină seama de cuvintele înțelepte ale lui A. Ellis[3]: „Nu oamenii sau lucrurile ne supără, ci noi ne supărăm singuri crezând că acestea ne pot supăra”.
[1] R. Webster, Arta limbajului corpului, Ed. Meteor Publishing, 2017, p. 8.
[2] În limba română, a se vedea Ed. Academiei, 1967.
[3] A. Ellis (1913-2007).
