LOGICA ÎN COMUNICARE (II)

 

5. Definiția generică (prin gen proxim și diferență specifică)

Tipul de definiție recomandabil este cel care face apel la genul proxim (genus proximum) și diferența specifică (differentia specifica)[1].

Genul proxim este categoria (clasa) imediat superioară definitului (termenului), ca sferă de cuprindere, iar diferența specifică este nota caracteristică sau, uneori, notele carcateristice din intensiunea acestuia (definitului).

De pildă, dacă definim lămâia vom spune: Lămâia (definitul) este un fruct din categoria citricelor (genul proxim, adică noțiunea supraordonată imediat), de formă sferică alungită, cu coaja galbenă, aromată și cu miezul acru (diferența specifică).

Definițiile prin folosirea genului proxim și a diferenței specifice sunt denumite definiții generice, deoarece au noțiuni supraordonate. Sunt, însă, și noțiuni fără gen proxim (care nu au noțiuni superioare), după cum sunt şi noţiuni fără diferențe specifice (care nu au noţiuni inferioare). De exemplu, universul nu are gen proxim și nici noțiunile care se referă la obiecte-unicat nu au noțiuni subordonate (Cumințenia Pământului, sculptură a lui Brancuși).

În acele cazuri în care fie nu exită gen proxim, fie lipsește diferența specifică, sunt folosite alte tipuri de definiții (definiția prin enumerare, prin indicare etc.).

2. Greșeli în definirea și clasificarea termenilor sau noțiunilor

Greșelile în definirea termenilor sau noțiunilor apar în cazurile în care sunt nesocotite regulile stabilite și recunoscute în materie, respectiv: adecvarea definiției (identitatea extensiunii definitului și definitorului); necircularitatea definiției (definitul să nu fie folosit în definiție); caracterul afirmativ al definiției (evitarea negației); claritatea definiției (excluderea exprimărilor imprecise, vagi sau metaforice);

Greșelile în clasificarea noțiunilor determină erori logice, care apar dacă sunt încălcate următoarele reguli:

• Regula unicităţii criteriului (folosirea aceluiași criteriu pentru toate clasele, numită și regula excluderii claselor)

Această regulă înseamnă că atunci când se efectuează operaţiunea de împărţire a unei mulţimi de obiecte, fiecare dintre acestea trebuie să rezulte ca urmare a utilizării aceluiaşi criteriu, deoarece clasele de noțiuni obținute trebuie să se excludă între ele. Spre exemplu, prin folosirea criteriului existenţei sau nu a posibilităţii de a fi înlocuite în executarea unei obligaţii (legal sau convențional vorbind), bunurile pot fi clasificate în bunuri fungibile (care pot fi substituite) şi bunuri nefungibile (care nu pot fi substituite). S-ar nesocoti această regulă, clasificarea fiind eronată, spre exemplu, dacă bunurile ar fi împărțite în fungibile, nefungibile şi consumptibile (care prin folosire își pierd substanța). Această din urmă clasă de bunuri este determinată după un alt criteriu, respectiv în funcție de pierderea sau nu a substanței bunului prin utilizare. Respectarea acestei reguli se verifică prin analiza rezultatului, conform criteriului ca între clasele obținute trebuie să existe numai raporturi de opoziție. Orice rezultat al clasificării, care determină existenţa unui raport de concordanţă al noţiunilor clasificate, trebuie evitat, fiind o greșeală logică. De pildă, clasificarea în oameni scunzi și oameni obezi este una care nu relevă un raport de opoziție. Corect ar fi fost împărțirea în oameni scunzi, oameni normali și oameni înalți;

• Regula exhaustivităţii sau epuizării elementelor (acoperirea tuturor obiectelor ce prezintă caracteristicile definiției, denumită și regula complenitudinii)

Clasificarea corectă din punct de vedere logic trebuie să fie una summa divisio, ceea ce înseamnă că nu trebuie lăsate elemente cu aceleași trăsături în afara operațiunii de împărțire. De exemplu, după criteriul greutății, oamenii sunt grași, normali și slabi. Astfel, dacă în clasificare nu ar intra categoria oamenilor slabi am putea vorbi despre încălcarea regulii caracterului exhaustiv, deoarece o clasă (a oamenilor slabi) ar rămâne în exteriorul clasificării operate;

• Regula prevalenței asemănărilor (punerea accentului pe aspectele comune, denumită regulaomogenității)

În operațiunea de clasificare a noțiunilor, asemănările sunt mai importante decât deosebirile, astfel că primele trebuie să fie avute în vedere cu precădere. În comunicarea scrisă și orală, un rol foarte important îl au propoziţiile categorice, adică acele tipuri de propoziții (afirmative sau negative) prin care emitentul exprimă un raport logic între doi termeni, fără legătură sau condiționare cu altă entitate[2]. Raționamentul logic (inferența, tehnica de argumentare) este operațiunea cu ajutorul căreia din propoziții-premise adevărate sunt obținute propoziții-concluzii valide^[4]. Un exemplu de raționament îl reprezintă silogismul^[5].

7. Propozițiile și raționamentele logice

În comunicarea scrisă și orală, un rol foarte important îl au propoziţiile categorice, adică acele tipuri de propoziții (afirmative sau negative) prin care emitentul exprimă un raport logic între doi termeni, fără legătură sau condiționare cu altă entitate.

După criteriul complexității, propozițiile categorice pot fi simple sau compuse. Cele compuse au în conţinutul lor mai multe propoziţii simple, dar şi conjuncții sau disjuncții (exclusive și neexclusive).

Raționamentul logic (inferența, tehnica de argumentare) este operațiunea cu ajutorul căreia din propoziții-premise adevărate sunt obținute propoziții-concluzii valide^[3]. Un exemplu de raționament îl reprezintă silogismul^[4].

După orientarea procesului de inferență între generic și specific, se disting:

1. Raționamentul inductiv (concluzia spune mai mult decât premisele şi are un anumit grad de incertitudine). Acest tip de raționament este orientat de la particular la general, ceea ce înseamnă că, de regulă, nu are certitudine, dar gradul de certitudine are un nivel ridicat. De exemplu, din propozițiile categorice adevărate: Primus este absolvent de studii superioare; Primus ocupă o funcție ce presupune o foarte bună pregătire, se trage concluzia că Primus este bine pregătit profesional. Această concluzie este foarte probabil certă, dar nu 100% sigură, deoarece este posibil ca Primus să nu fi acces la funcția pe care o ocupă în mod corect, ceea ce înseamnă că într-o astfel de ipoteză Primus nu este în mod categoric foarte bine pregătit;
2. Raționamentul deductiv (concluzia nu spune mai mult decât premisele şi este certă). Acest tip de raționament este orientat de la general la particular și are valoare de certitudine 100. De pildă, din propozițiile categorice: Secundus a încălcat contractul la care este parte; Potrivit contractului, părțile care încalcă prevederile contractuale pot fi obligate să plătească despăgubiri, se trage concluzia că Secundus poate fi obligat să plătească despăgubiri. Această concluzie este certă.

 

[1] Spre exemplu: Omul este vertebrat.

[2] De pildă: Balena este un mamifer care trăiește în apă și este cel mai mare animal de pe Terra.

[3] De exemplu, din propozițiile adevărate: Toți oamenii tineri normali sunt mai înclinați spre activități distractive decât oamenii normali mai în vârstă; John are 18 ani, se desprinde concluzia veritabilă că John are înclinație spre activități distractive.

[4] Silogismul este un argument (raționament) logic propriu-zis, care presupune două premise (premisa minoră și premisa majoră), din care derivă o concluzie.