All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

MACHIAVELLISMUL ȘI ACTUALITATEA LUI NICCOLO MACHIAVELLI

Nu de puține ori, pentru a justifica sau legitima anumite comportamente imorale sau contrare legii ori pentru a le atenua sau justifica efectele negative, cei cărora aceste conduite le aparțin fac apel la sintagma “scopul scuză mijloacele”.

Cu alte cuvinte, aceştia susțin sau sugerează că, dacă scopul este nobil sau măreț, mijloacele folosite pentru atingerea acestuia sunt pe un plan inferior şi nu contează prea mult natura intrumentelor utilizate, în special în cazurile în care finalitatea urmărită este obținută.

Auzim, deseori, expresii de tipul: victime colaterale; pierderi inevitabile; erori scuzabile, efecte neimputabile s.a. Prin aceste sintagme, cei care au vizat obținerea unor scopuri, considerate de interes public, dar prin modalităţi care îndeobște nu fac cinste, de fapt încearcă îndulcirea situaţiei.

Plecând de la conținutul lucrării Principele (1513, Florenţa), care a făcut istorie și vâlvă cum puține cărți ale vremii au reușit, în sânul opiniei publice și în rândul intelectualilor a câștigat teren ideea că autorul acestei cărți, Niccolò Machiavelli, a promovat în lucrarea sa teza potrivit căreia scopurile politice pot fi atinse prin orice mijloace[1].

Mai mult decât atât, ca urmare a succesului cărţii Principele, au apărut termenii machiavelic (adj. – diabolic, drăcesc, comportare fără scrupule, perfidă, vicleană) și machiavellism (s.n. – sistem politic, bazat pe lipsa de scrupule, echivalent cu amoralitatea politică). În psihosociologia modernă termenul machiavellism este folosit în accepțiunea de atitudine, reflectată în tendința de a manipula comportamentul altora în vederea atingerii propriilor scopuri, iar personalitatea machiavelică este considerată ca fiind un atribut al oamenilor care se manifestă în acest fel, adică fără scrupule, prin mijloace dolosive sau cu perfidie.

Această conversiune în epitet, a numelui marelui diplomat şi filozof florentin, se pare că se datorează Ordinului Iezuiţilor[2]. Ca o ironie, termenul iezuit este, la rândul său, asociat cu ipocrizia sau viclenia[3]. Se impune precizarea că, această convertire a numelui purtat de autorul Principelui[4] în epitet (machiavelic), este o nedreptate ce i s-a făcut lui Machiavelli, deoarece sensul celor scrise de el în carte a fost deformat, cel puțin parțial. În realitate, Machiavelli nici măcar nu folosește în cartea sa sintagma “scopul scuză mijloacele”.

Fragmentul relevant în această chestiune este: „faptele tuturor oamenilor și mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor”.

Cartea lui Machiavelli este departe de a fi machiavelică. Într-adevăr, din simpla lectură a pasajului operei Principele, reprodus mai sus, rezultă distanța semantică, față de sensul corect, a interpretării conform căreia, pentru realizarea scopurilor politice, pot fi folosite orice mijloace, indiferent de natura acestora.

De fapt, lucrarea a fost destinată lui Lorenzo al II-lea de Medici, pe care autorul a vrut să-l învețe cum să devină un bun conducător.

Dintr-o altă perspectivă, ca rezultat al propriei experiențe politice și diplomatice, pe care ilustrul gânditor florentin a dobândit-o în calitate de cancelar al Republicii Florentine, opera lui Machiavelli are o valoare ce o plasează mult deasupra societății medievale, reuşind să traverseze secolele şi să-şi păstreze în parte actualitatea, deorece sub anumite aspecte aceasta se potrivește politicii contemporane.

În capodopera Principele, Machiavelli prezintă ceea ce probabil mulţi conducători ai vremurilor anterioare sau contemporane lui foloseau, respectiv metodele sau mijloacele prin care el considera că guvernanții puteau dobândi şi menţine puterea politică.

Până la Machiavelli, cetatea şi omul au fost considerate obiect comun al gândirii politice, dar prin tezele strălucitului literat, omul trece în planul secund, în primplan rămânând statul, alături de noua apariție pe scena publică, societatea civilă, care trece în locul individului[5].

Iată câteva dintre cele mai importante idei ale operei Principele:

  • dacă știi să prevezi din timp lucrurile, însușire care nu-i este dată decât omului înțelept, poți să înlături cu ușurință relele care se ivesc; dar dacă nu le-ai văzut dinainte, și în consecință le lași să se dezvolte până când oricine poate să le constate, este prea târziu să mai poți face ceva împotriva lor[6];
  • firea popoarelor este schimbătoare, fiind mai ușor să-i convingi pe oameni de un lucru decât să-i faci să fie fermi în această convingere[7];
  • acela care ajunge principe prin favoarea poporului trebuie să și-l păstreze prieten, lucru care-i va fi ușor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit[8];
  • deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc și felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească[9];
  • este mai înțelept să-ți păstrezi reputația de om zgârcit, care își creează o faimă proastă dar lipsită de ură, decât să vrei să-ți câștigi faima de om darnic și pentru aceasta s-o dobândești pe aceea de om lacom și jefuitor, ceea ce va însemna atât dezonoarea cât și ura oamenilor[10];
  • în politică și cunoaștere trebuie să plecăm de la realitate, iar nu de la ceea ce ar trebui să fie;
  • principele trebuie să se facă în așa fel temut, încât, dacă nu-și câștigă iubirea supușilor, să evite însă ura lor[11];
  • principele trebuie să fie viclean, ca vulpea, și puternic, ca leul[12]. Unui lider politic îi este indispensabil să știe să fie atât animal, cât și om[13];
  • faptele tuturor oamenilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Post factum, mijloacele vor fi considerate mereu oneste[14];
  • un principe care nu este el însuși înțelept, nu va putea să fie sfătuit cu folos, afară de cazul în care, printr-o întâmplare, își pune toată încrederea într-un singur om care l-ar călăuzi în toate, iar acesta ar fi un om desăvârșit prin înțelepciunea lui, dar un astfel de om i-ar lua curând puterea; înțelepciunea principelui nu poate să fie exclusiv rodul sfaturilor bune ale supușilor săi[15];
  • soarta este stăpână pe jumătate din acțiunile noastre, dar ne îngăduie să cârmuim noi cealaltă jumătate[16];

În esenţă, spre deosebire de gânditorii reprezentativi antici (Platon, Aristotel, Socrate, Cicero ș.a.), care insistau pe etica politică sau pe captarea bunăvoinţei populare, Machiavelli, fiind prin excelenţă pragmatic, susţinea că principele (conducătorul) trebuie să obţină ordinea socială[17], folosind cu viclenie de fiară puterea de care dispune, dar având grijă să evite ura poporului, care-i poate periclita poziţia.

Scopul scuză mijloacele? este o întrebare de mare actualitate şi, nu de puţine ori, chiar în secolul al XXI-lea, primeşte răspunsuri care confirmă, cel puţin parţial, tezele lui Machiavelli, formulate cu peste 500 de ani în urmă.

Sigur, între timp, societatea medievală a dispărut, s-a născut, a durat și a dispărut epoca modernă, au apărut doctrinele politice clasice (liberale, socialiste, comuniste etc.), omenirea a purtat sute de războaie, dintre care două au avut caracter mondial, şi am ajuns în era digitală, pe care, în mod cert, Machiavelli nu a anticipat-o. Dar, în pofida acestor transformări radicale, acesta rămâne actual.

Machiavelli nu a fost, însă, machiavelic, în accepțiunea comună atribuită acestui termen, cel mai puternic argument în sprijinul acestei afirmaţii constituindu-l chiar opera sa, Principele. Celor care nu cred, le recomand lectura lucrării sale.

În realitate, așa cum remarca academicianul Alexandru Balaci: „întreaga operă și viață a lui Niccolo Machiavelli este un lung strigăt de chemare pentru construirea visului național italian[18].

Într-adevăr, deși există argumente care pot susține opinia că opera lui Machiavelli promovează amoralitatea politică, între coperțile cărții Principele pot fi găsite argumente cel puțin la fel de grele în favoarea punctului de vedere că părintele politicii (și descoperitorul acesteia) nu era altceva decât un ideolog al rațiunii de stat, fundamentată pe teza prevalenței interesului colectiv (național, patriotic) în raport cu cel individual. Pentru Machiavelli, arta de a guverna este sbordonată forțelor rațiunii, care trebuie înțelese în profunzime și apoi orientate spre realizarea interesului general (colectiv).

Machiavelli, adept al separării moralei comune și a religiei față de politică, a promovat ideea că, deși conducătorii trebuie să țină seama de cele două domenii ale spiritualității umane, politica are morala ei. Morala politică este una „statală, cetățenească, bazată pe principiul fundamental al respponsabilității omului în fața istoriei[19]. În concepția lui Machivelli, esența moralei de stat constă în subordonarea individului față de interesele societății (colectivității), care sunt superioare celor individuale, întrucât fiecare om care concură la realizarea intereselor generale (statale, colective, patriotice) contribuie, în același timp, în mod indirect, la progresul individual. Prin aceasta, de fapt, Principele a devenit cartea republicanilor, deoarece recomandările sale nu sunt pentru binele sau mai binele conducătorilor ori principilor, ci pentru cel al oamenilor ce intră în alcătuirea statului[20].

Machiavelli a contribuit la apariția staului național laic italian și este un reper esențial al susținătorilor separării politicii de religie și morală.

Focalizându-ne atenția asupra prezentului, scrutând peisajul politic contemporan, nu ar trebui să fie considerată o mare îndrăzneală afirmația potrivit căreia oamenii politici ai zilelor noastre încă se inspiră din ideile lui Machiavelli.

În prezent, discutăm despre alte teme sau orientări, precum: globalism, naţionalism, ecologism, comunism, fundamentalism, europenism şi multe alte curente de gândire politică. De asemenea, se vorbeşte de corectitudine politică (politically correct)[21], care promovează protecţia vulnerabilităţilor, se consolidează doctrina drepturilor omului, care are o poziţie recunoscută în toate regimurile democratice, îşi face un loc evident doctrina de securitate contra terorismului ș.a.

Însă, uitându-ne la modul cum se prezintă oamenii politici pe scena guvernării, indiferent de tipul de regim politic în care activează, constatăm că aproape toţi aplică aforismul atribuit lui Machiavelli, potrivit căruia „scopul scuză mijloacele”.

Fie că privim spre regimurile politice din răsărit (cu unele excepţii, cum ar fi Japonia), fie că ne uităm spre apus (iarăşi, cu unele excepţii, cum ar fi regimurile autoritariste din America latină), se observă că ideile ilustrului gânditor florentin sunt încă întâlnite și utilizate în practica politico-socială, mai mult sau mai puţin evident, respectiv în actul de guvernare și în cadrul relațiilor sociale.

Astfel, dacă în est pare mai vizibilă aplicarea în practică a tezei că principele (conducătorul) trebuie să fie mai degrabă temut decât iubit, în vest este mai evidentă ideea că principele (conducătorul) este necesar să fie puternic şi viclean.

Oamenii politici contemporani, mai ales în statele cu regimuri democratice vechi, în cele mai multe cazuri, beneficiază de pregătire specială pentru a deţine poziţii în conducerea statului. Mulţi dintre aceştia sunt oameni politici din tată în fiu, urmează şcoli speciale şi studiază ştiinţa şi arta politică. Nu în ultimul rând, se poate constata, cu relativă uşurinţă, faptul că mai toţi conducătorii din zilele noastre, stăpânesc sau îşi încearcă să stăpânească ştiinţa manipulării, în scopul aparent al guvernării în interesul oamenilor. Excepțiile, care nu se lasă așteptate, nu sunt multe și nu fac altceva decât să întărească regula menționată mai sus.

Revenind la întrebarea din titlu: Cât de machiavelic și actual este Machiavelli?, luând în considerare aspectele expuse în cele ce preced, putem spune că acesta nu este cu adevărat machiavelic, dar este încă relativ actual.

În sprijinul acestei afirmații stau și spusele academicianului Alexandru Balaci, unul dintre cei mai mari italieniști români[22]: „Expresia, mult timp infamantă de machiavelism, s-a acordat mai ales concepției și autorului tratatului Principelui. Niciodată nu a existat o afirmație mai convențională despre un fenomen cu totul secundar. În realitate Principele este un spirit rinascimental, iar în opera lui Machiavelli omul este în sfârșit reprezentat ca o ființă autonomă, care-și poate afla în dimensiunile propriei personalități, ca și statul de altfel, nașterea, viața și moartea, urmând legile naturale ale unui organism viu (…). În realitate, în machiavelismul din Principe, gândirea timpurilor moderne își găsește una dintre principalele sale rădăcini[23].

 

[1] Este larg răspândită ideea că sintagma scopul scuză mijloacele se regăseşte în lucrarea Principele, scrisă în anul 1513 de Niccolò Machiavelli, despre care se spune că a fost dedicată lui Lorenzo al II-lea de Médici, autorul inspirându-se din faptele lui Cesare Borgia. Principele este o lucrare scurtă, dar densă, despre arta pragmatismului și a compromisului, despre interesele și forța care dictează în politică. Machiavelli s-a născut în Florența, în 3 mai 1469, și a decedat în același oraș, în 21 iunie 1527.

[2] Acest ordin prestigios, cunoscut și ca Societatea lui Isus, este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice, aflat în serviciul direct al papei. Printre membrii fondatori se numără şi Sfântul Francisc Xavier, după care şi-a luat numele actualul Papă, Francisc I. Se apreciază că Xavier a convertit cei mai mulţi oameni la catolicism din istoria Bisericii, în timpul misiunilor sale în Asia.

[3] Epitet dat unui om ipocrit, intrigant, viclean, perfid.

[4] Epitaful de pe monumentul funerar (scris în latină) are următorul conținut: ”Atât de mare nume are încât nu poate exista laudă adecvată”.

[5] I. Ciocău, Scopul scuză mijloacele, https://socioumane.wordpress.com., accesat la data de 7 ianuarie 2018.

[6] N. Machiavelli, Principele, Ed. Mondero, p. 18.

[7] Idem, p. 27.

[8] Idem, p. 40.

[9] Idem, p. 56.

[10] Idem, p. 59.

[11]Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit” (Principele, p. 61).

[12]să fii vulpe pentru ca să recunoști cursele și să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării. Astfel, un stăpânitor înțelept nu poate și nici nu trebuie să-și țină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui și când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista” (Principele, p. 63).

[13] Idem, p. 65.

[14] Idem, p. 65. Prin această idee, Machiavelli se apropie de doctrina utilitaristă.

[15] Idem, p. 83-84.

[16] Idem, p. 86.

[17] În Principele, Machiavelli spune: „Patria este bine apărată sau cu josnicie sau cu glorie (…)”.

[18] A se vedea Prefața la opera Principele (N. Machiavelli), Ed. Mondero, 2002.

[19] Ibidem.

[20] A se vedea și J.J. Rousseau (Contractul social).

[21] Doctrina corectitudinii politice a apărut în S.U.A. şi a fost concepută pentru a descrie limbajul, politicile sau măsurile destinate evitării dezavantajelor membrilor anumitor grupuri din societate. Mai târziu, doctrina a inclus şi evitarea limbajului necorespunzător sau a comportamentului de excludere, marginalizare sau discriminare a persoanelor dezavantajate sau aflate în situaţii vulnerabile. Se vorbeşte despre dreptul de a fi vulnerabil. Precizez că această doctrină este controversată, criticii susţinând că este o formă de neomarxism.

[22] Alexandru Balaci (n.12 iunie 1916 – d. 7 martie 2002).

[23] Al. Balaci, op. cit. p. XII.

Adauga un comentariu