PÂNĂ LA URMĂ … STILUL CHIAR CONTEAZĂ!

În concepția lui Freud, omul este ”dirijat” (împins, condus, mânat) de instincte biologice. Cu alte cuvinte, în vâltoarea vieții, individul este condus de instincte, pe care el trebuie să le controleze și apoi să se împace cu ele. Potrivit părintelui psihanalizei, subconștientul prevalează asupra conștientului.

În schimb, Adler – unul dintre contestatarii cei mai categorici ai psihanalizei freudiene și rolului dominant al energiilor sexuale în viața psihică – este de părere că omul are un comportament dirijat de energii sociale, întrucât conduita unui individ uman este învățată încă din copilărie, întrucât aceasta nu este congenitală sau ”impusă de instincte”. Dintre cei doi factori – subconștientul și conștientul – cel care, în opinia acestuia, domină viața psihică a omului este al doilea (conștientul), în timp ce primul (subconștientul) are o importanță mai redusă.

Freud pune accentul pe trecut și cauzalitate, pe sexualitate și complexul lui Oedip, în timp ce Adler insistă asupra finalității omului și viitorului, pe individualitatea acestuia în cadrul societății. Adler susține teza potrivit căreia conduita este influențată de reprezentarea a ceea ce crede omul că e, nu de ceea este el în realitate. Spre deosebire de contemporanul și, în același timp, conaționalul său, vienezul consideră că nu instinctele biologice domină evoluția psihică a omului, ci forțele sociale (”sentimentul social”, ”interesul social”), iar scopul final al acestuia nu este altul decât obținerea superiorității personale.

Pentru Adler, viața gravitează în jurul a 3 elemente: atitudinea față de semeni, profesia și afecțiunea (dragostea)[1]. De asemenea, egalitatea, constelația familială, interesul social și complexul de inferioritate sunt chestiuni pe care Adler le-a tratat și le-a reliefat importanța în psihologie.

Dintr-o altă perspectivă, abordarea lui Adler poate fi considerată ca fiind una holistică, deoarece el vede omul ca pe o parte a întregului, dar a cărui individualitate trebuie luată în considerare și pusă în valoare.

Adler a scris excepționalele cuvinte: ”Este clar că noi nu suntem influențați de ”realități”, ci de opinia noastră despre realități (…) Numai eșecurile mai mari constrâng la o mai serioasă meditație, care însă nu se dovedește fecundă decât la oamenii care participă împreună cu semenii lor la rezolvarea problemelor viieții și care nu urmăresc superioritate personală”[2].

Pentru Freud, motivația umană este asociată cu ”voința (dorința) de plăcere”, în timp ce pentru Adler, motivația omului este atașată ”voinței (dorinței) de putere”, astfel că în concepția freudiană problemele inerente naturii umane pot fi controlate, iar în cea adleriană acestea pot fi rezolvate, prin schimbare pozitivă[3].

Voința de putere este modalitatea prin care complexul de inferioritate apărut în copilărie este ”compensat”, iar uneori supracompensat, dacă sentimmentul de ”handicap social” este unul accentuat ori acut. În copilărie, indivizii sunt frustrați din cauza inferiorității evidențiate de comparația cu ceea ce văd la adulți, pe care primii îi văd superiori pe cei din urmă, întrucât posedă un bagaj cultural mai consistent decât al lor, știu să facă mai multe lucruri decât ei și gândesc (cel puțin aparent) mai bine. Și așa se naște sentimentul (complexul) de inferioritate.

În fața unor asemenea dezavantaje sociale, copilul mai mic sau cel adolescentin trăiește un disconfort psihic care, în majoritatea cazurilor, îl motivează să treacă peste neplăcutul sentiment, ajungând să recupereze ecartul social.

Dacă, de cele mai multe ori, omul reușește să treacă peste sentimentul de inferioritate, realitatea ne relevă și situații în care acesta nu găsește resursele pentru a gestiona pozitiv complexul despre care discutăm aici, acesta căpătând forme maladive.

Până la urmă, cele două viziuni asupra evoluției psihicului uman nu sunt altceva decât două reprezentări din unghiuri diferite asupra aceluiași obiect – psihicul uman – astfel că atât Freud, cât și Adler au partea lor de adevăr. Freud are parțial dreptate, deoarece instinctele sexuale joacă un rol substanțial în ceea ce privește comportamentul uman, dar și Adler exprimă partea lui de adevăr, întrucât complexul de inferioritate poate crea, la rândul său, un resort pentru conduita unor indivizi, căci ”opinia noastră despre realități” ne influențează acțiunile sau inacțiunile.

Vestea bună – în oricare dintre cele două concepții – este că, indiferent de mobilul comportamentului nostru, acesta poate fi controlat, dacă instinctele îl influențează, sau îndreptat spre obiective benigne, dacă forțele sociale îl imping spre scopuri maligne.

Până la urmă, stilul de viață este cel care aduce pe masa socială nota de plată rezonabilă sau exorbitantă, după cum ținem sau nu în frâu instinctele ori după cum configurăm interesele din spatele acțiunilor sau iancțiunilor noastre.

[1] Într-adevăr, în Sensul vieții, Adler vorbește de atitudinea față de semeni (prietenie), profesiune și dragoste. La acestea au fost adăugate acceptarea de sine și divinitatea.

[2] A. Adler, Sensul vieții: o cercetare de psihologie individuală, Ed. Cartex, 2019, p. 35.

[3] Pentru un eseu care analizează viziunea lui Adler, în comparație cu Freud, a se vedea L. Pricop, Sentimentul social nu este un panaceu psihologic (cuvânt-înainte), în A. Adler, Sensul vieții, op. cit., p. 15.