PARADOXUL ADOLESCENTULUI, APATIA FAȚĂ DE MATURIZARE ȘI FENOMENUL PETER PAN

Discutând cu fiul meu despre responsabilităţile specifice diferitelor vârste ale tinerilor şi adulţilor, după o oarecare chibzuință, acesta mi-a spus verde în față că nu vrea să fie adult pentru că îi convine postura de preadolescent (el nu a folosit acest cuvânt, dar aceasta a fost ideea). M-am uitat la el și în secunda următoare m-am văzut pe mine când aveam 10 ani, încercând să-mi aduc aminte cum gândeam eu atunci. Din câte îmi amintesc, îmi doream foarte mult să am vârsta pentru a urma studiile liceale, iar apoi să iau bacalaureatul și să urmez o facultate. În același timp, mă gândeam și la alte chestiuni din viitor, încercând să-mi imaginez că voi avea șansa unei vieți tihnite. În câteva cuvinte, visam frumos. Încercând acum să fac un nou efort de memorie, țin minte că în generația mea erau mai mulți cei care aveau visuri similare, dar și alții care erau ancorați în prezentul acelor ani, neavând preocupări despre viitor. Aceștia din urmă, nu erau interesați de viitor sau de ceea ce se putea întâmpla peste câteva zile, ci trăiau clipa, fără a avea preocupări de perspectivă.

Revenind la zilele noastre, preadolescenții de azi pot fi încadrați tot în două categorii: cei preocupați de viitor și cei ancorați în prezent. Cei din prima categorie conștientizează mai mult implacabilul schimbărilor determinate de trecerea anilor, în timp ce exponenții celei de-a doua categorii, deși nu ignoră transformările viitoare, preferă să se concentreze mai degrabă asupra ceea ce se întâmplă în prezent. Acest tip abordare, din partea tinerilor, a chestiunii maturizării nu este unul rar întâlnit ci, dimpotrivă, este relativ frecvent, în special în ţările cu nivel de trai ridicat şi, este adevărat, mai puţin prezent, în statele cu probleme economice, unde sărăcia este un fenomen de masă.

Reflectând asupra celor spuse de fiul meu, am ajuns la concluzia că omuleţul este suficient de conştient despre faptul că, deşi în aparenţă, viaţa adulţilor este sau cel puțin pare mai importantă decât a celor mici, în realitate, preadolescenţii şi adolescenţii sunt mult mai fericiţi în această postură şi aşa se explică de ce nu doresc să se maturizeze. Aici discutăm, practic, despre fenomenul apatiei față de maturizare.

Acest fenomen este, uneori, confundat cu sindromul Peter Pan. În 1983, psihologul Dan Kiley a dat acest nume fenomenului existent în rândul copiilor preadolescenţi şi adolescenţi, care refuzau maturizarea pentru a beneficia cât mai mult timp de privilegiile situaţiei de copil nematurizat. Folosirea numelui personajului Peter Pan a fost inspirată de eroul cărții cu acelaşi nume[1], întrucât acesta este recunoscut ca simbol al copilăriei şi al refuzului de a deveni adult. Potrivit descrierii lui Kiley, copilul cu acest sindrom pune în centrul atenţiei propria persoană, considerând că numai problemele lui sunt importante, şi nu-l interesează ce se întâmplă în jur, chiar dacă ascultă cu atenţie ceea i se comunică. Se autovictimizează, astfel că responsabilitatea situației sale le-o impută celorlalți, fiind convins că aceștia sunt cauza lucrurilor negative din viaţa lui.

Există, totuși, diferență între sindromul Peter Pan și fenomenul apatiei față de maturizare. Diferenţa dintre cele două situaţii – apatia față de maturizare şi fenomenul Peter Pan – constă în aceea că cei încadrabili în ultimul refuză în mod conştient maturizarea, în timp ce e apaticii nu sunt interesați de maturizare, iar asemănarea rezidă în faptul că ambele categorii nu urmăresc maturizarea.

Adulții se așteaptă să identifice la preadolescenți și adolescenți adevărate viziuni sau concepții despre viitor sau să constate la aceștia interes real pentru pregătirea profesională, dar au parte de surprize, întrucât numai o parte dintre tineri satisfac dezideratele părinților. Noi le reproșăm tinerilor că nu citesc, că nu sunt respectuoși, că nu studiază și, în general, că nu sunt foarte interesați de procesul lor educativ, dar ne scapă un lucru esențial, respectiv că sursele de informație s-au diversificat (spre exemplu, internetul, mass-media etc.) față de anii copilăriei noastre. Este cert că, spre deosebire de noi, copiii noștri au acces la mult mai multe informații comparativ cu cele aflate la îndemâna noastră, cu precizarea că nu toate sunt evident benigne, putând spune că accesul la informațiile cu caracter malign a crescut proporțional cu sporirea volumului informațiilor, în general.

După ce v-am relatat care a fost părerea fiului meu (de 10 ani), acum a venit rândul să vă spun cum vede lucrurile fiica mea, care se apropie vertiginos de vârsta de 18 ani (are 17 ani). Ea vrea să fie adultă, dorindu-şi foarte mult să acceseze cât mai repede facilităţile persoanelor majore (să poată călători independent, să poată conduce autovehicule, să poată intra în cluburi sau alte locuri în care intrarea este condiţionată de vârsta de 18 ani etc.), dar în acelaşi timp nu are aceeaşi tragere de inimă faţă de responsabilităţile pe care, în mod tradiţional, le au persoanele adulte.

Lărgind sfera celor avuți în vedere, uitându-ne spre tinerii adulţi, am observat că și aceștia sunt mult mai prudenţi în ceea ce priveşte asumarea unor angajamente sociale, având tendința de a împinge tot mai mult momentul în care sunt dispuşi să întemeieze o familie, să aibă copiii, să se implice din punct de vedere social ş.a.

Vârsta la care tinerii părăsesc locuinţa copilăriei, precum şi cea la care şi asumă plenar responsabilităţile socio-familiale, este în continuă creştere, în special în statele occidentale, dar nu  numai.

Acesta este paradoxul adolescentului, care îi afectează, nu numai pe adolescenţi, ci şi pe alţi tineri, precum sunt preadolescenţii şi tinerii adulţi.

Care este explicația acestei situații?

Sunt mai multe cauze, printre care se numără:

• Părinții protejează prea mult copiii, oferindu-le totul pe tavă;
• Curricula școlară nu conține suficiente discipline care să pună accentul pe dezvoltarea personală;
• Copiii nu desfășoară suficiente activități de responsabilitate socio-familială (voluntariat, protecția mediului, acte caritabile etc.) ș.a.

Care sunt remediile?

Părinții trebuie să se implice în mod echilibrat și să lase copiilor atât o marjă de libertate, cât și una de responsabilitate.

Familia și școala trebuie să completeze furnizarea de informații și a siguranței cu responsabilizarea prin implicarea copiilor în activități de interes social, de stimulare a creativității și fixarea unei marje de libertate-responsabilitate.

[1] Cartea Peter Pan este scrisă de J.M. Barrie.