STATUL NEDREPT

Potrivit art. 1 alin (3) din Constituție: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.

Ab initio, se impune precizarea că statul este o ficțiune juridică inventată de om, care a renunțat la o parte din libertate sa, cu speranța că se va fi fericit, bucurându-se de partea rămasă a libertății sale și, totodată, pentru a beneficia de garantarea exercițiului unor drepturi fundamentale.

Departe de a fi o formă de organizare perfectă, statul este, totuși, cea mai evoluată entitate politică, dintre cele concepute de mintea umană, destinată recunoașterii și garantării valorilor sociale esențiale.

Pentru a se ridica la nivelul de stat de drept, statul trebuie să ofere garanții efective că supremația Constituției și aplicarea legilor sunt respectate. De asemenea, acesta trebuie să asigure deplina exercitare a drepturilor și garantarea libertăților fundamentale.

Între valorile fără de care un stat de drept nu poate exista, se găsește, pe un loc important, Justiția, probabil cea mai înaltă dintre virtuți. Romanii spuneau: justitia domina et regina omnium virtutum (Justiția este stăpâna și regina tuturor virtuților).

În relațiile cu resortisanții săi, statul se manifestă prin instituții și autorități, care la rândul lor sunt reprezentate de către magistrați, demnitari și alți funcționari. Practic, nivelul unui stat de drept este dat de calitatea profesională și morală a persoanelor fizice care sunt învestite să asigure respectarea valorilor sociale esențiale, garantate prin dispozițiile legii fundamentale.

Realitatea ne înfățișează atât situații în care reprezentanții statului se ridică la înălțimea misiunii ce le-a fost conferită, cât și cazuri în care, din păcate, demnitarii, magistrații sau alți funcționari dezonorează demnitățile sau funcțiile ce le-au fost încredințate.

Sigur, se pot întâmpla accidente regretabile, respectiv situații în care să existe scuze sau justificări instituționale.

Ceea ce este, însă, inacceptabil pentru recunoașterea unui stat ca fiind stat de drept este lipsa unor reacții instituționale sau a unor instrumente funcționale, susceptibile de a limita apariția unui număr mare de derapaje împotriva statului de drept. În astfel de cazuri statul de drept este nedept. Mai corect, în astfel de cazuri, statul de drept a eșuat și nu-și mai merită supranumele de drept.

• Statul este nedrept dacă nu asigură standardele minine umane în școli, spitale, spațiile publice și în penitenciare. Un aforism spune că în țara în care se construiesc școli este din ce în ce mai puțină nevoie de spitale și închisori. Altfel spus, trebuie să tratăm și cauzele unor fenomene, iar nu numai efectele acestora,
• Statul devine nedrept când, contrar legii, în activitatea judiciară sunt acceptate imixtiuni ale unor organe cu alt rol în structura statului. Aici discutăm despre interferența nelegală a unor puteri sau organe în actul justiție, precum serviciile secrete, partidele politice sau autoritățile administrative.
• Statul este inechitabil când reglementarea prevede existența a 17 instanțe supreme. Este vorba despre cele 16 curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Conform art. 126 alin. (3) din Constituție, aceasta asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Deși dispozițiile constituționale sunt clare, toate curțile de apel (15, plus Curtea Militară de Apel) sunt de facto înalte curți, deoarece nu există nicio cale de atac efectivă împotriva hotărârilor pe care acestea le pronunță în apel (hotărâri definitive). Existența căii de atac a recursului în casație nu schimbă cu nimic chestiunea, în special în materie penală, întrucât această cale extraordinară este ca și inexistentă față de puținele ipoteze în care poate fi legal utilizată. Practica dovedește acest lucru, recursul în casație în materie penală fiind respins în quasitotalitatea cazurilor.
• Statul este nedrept când, pur și simplu, este spulberată prezumția de nevinovăție, prin expunerea publică a persoanelor necondamnate definitiv, într-o modalitate în care cei care le privesc se gândesc că participă la un spectacol de circ, și prin transmiterea către presă a unor informații confidențiale în timpul urmăririi penale, în special în perioada în care instanțele soluționează propunerile de luare a unor măsuri preventive, în scopul ticălos de a exercita presiune asupra judecătorilor. Prin astfel de acțiuni se viciază și se bagatelizează actul de justiție.
• Statul este nedrept dacă legiuitorul nu pune în acord legislația cu deciziile Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale anumite dispoziții legale.
• Statul este nedrept dacă actul de justiție este unul selectiv. Justiția, în general, și cea penală, în special, nu poate fi selectivă, întrucât organele judiciare nu au dreptul de a alege în mod arbitrar și inegal modalitatea în care aplică legea în cauzele pe care le soluționează. Potrivit Legii fundamentale, justiția nu poate fi diferită, ci trebuie să fie egală (aceeași) pentru toate persoanele care se află în aceeași situație juridică. Potrivit legii, organele judiciare sunt independente, față de orice autoritate, referitor la soluțiile pe care le dispun în cauzele cu care sunt investite. Singura obediență pe care organul judiciar trebuie să o aibă este față de lege.  Coborând de la discuția abstractă la un nivel concret, vom fi în prezența unei justiții selective, interzisă de lege, atunci când, de pildă:

• nu se dispune trimiterea în judecată a unei persoane care a comis o infracțiune pentru simplul motiv că a cooperat cu organele judiciare;
• se formulează, cu știință, mai multe sau mai puține acuzații decât cele care rezultă cert din mijloacele de probă administrate în cauză;
• se refuză ad nutum încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției;
• se respinge, fără motive temeinice, cererea privind aplicarea procedurii simplificate;
• se respinge, fără nicio justificare, o cerere care nu poate fi cenzurată de un alt organ judiciar (de pildă, respingerea nejustificată a unei cereri prin care se solicită probe în cadrul unei căi de atac – apel sau contestație);
• judecata este vădit dezechilibrată în defavoarea sau în favoarea unei persoane;
• fără nicio acoperire obiectivă, anumite cauze sunt soluționate cu celeritate sau, dimpotrivă, sunt lăsate în nelucrare;
• în cauze similare se dispun soluții diferite (de exemplu, clasare și trimitere în judecată);
• se aplică anumite instituții juridice, fără îndeplinirea condițiilor legale (de exemplu: se dispune sau se prelungește supravegherea tehnică fără niciun indiciu sau fără confirmarea suspiciunii inițiale; se acordă, fără motive, statutul de martor sub acoperire; când organele judiciare folosesc investigatori sub acoperire care efectuează sau acceptă acte de provocare, în lipsa cărora nu s-ar fi comis fapta vizată etc.);
• organele judiciare nu respectă dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. pen., respectiv când adună sau administrează probe numai într-un anumit sens (fie numai în acuzare, fie numai în apărare) s.a.