ŞTIM ŞI LA CE NE AJUTĂ CĂ ŞTIM?

 

La întrebarea: Cât de importantă este cunoaşterea?, cei mai mulţi dintre noi vom răspunde că este foarte importantă, chiar esenţială.

Plecând de la această premisă – că majoritatea oamenilor consideră cunoaşterea un aspect esenţial al vieţii omului – apare ca fiind cel puţin utilă, dacă nu necesară, o aprofundare a acestei chestiuni,

Să luăm exemplul culturii generale, care poate fi dobândită în familie, şcoala primară, gimnaziu, liceu sau în alte împrejurări. Este important să posedăm cunoştinţe de bază din domenii precum: biologia, matematica, fizica, sociologia, chimia, psihologia etc., întrucât aceste informaţii ne ajută să ne facem viaţa mai uşoară şi să ştim cum să rezistăm unor situaţii grele sau să prevenim stările de pericol. Aceasta este cultura generală sau deţinerea unor cunoştinţe de bază solide din domenii diverse. Preliminar, plecând de la premisele de mai sus, pare justificată afirmaţia potrivit căreia, cu cât un individ are o cultură generală mai bună, cu atât acesta va avea, cel puţin teoretic, şanse mai mari de reuşită în planul relaţiilor sociale. De asemenea, reciproca trebuie să aibă aceeaşi greutate, respectiv că pe măsură ce scade nivelul culturii generale, în mod proporţional vor descreşte şansele celui în cauză de a urca scara socială.

Totuşi, dacă analizăm în ansamblu situaţia, adică prin luarea în considerare a unui evantai cât se poate de larg de domenii, putem ajunge să ne îndoim de concluzia provizorie la care am ajuns în cele ce preced.

Spre exemplu, la ce ne foloseşte să ştim că:

– prieteni foarte buni ne-au înşelat aşteptările;

– sistemul sanitar public este la pământ;

– în anumite zone ale lumii există pericole privind producerea unor atacuri teroriste;

– există corupţie generalizată în anumite sfere ale societăţii;

– există nenumărate probleme locale sau globale (sociale, politice, religioase etc.);

– foarte mulţi oameni îşi pun măşti sociale atunci când socializează;

– există locuri pe planeta noastră unde oamenii trăiesc mult mai bine decât noi;

– noi sau apropiaţi ai noştri suferim de anumite boli grave, cu risc letal foarte ridicat ş.a.

O persoană cu inteligenţă medie ar putea susţine că toate aceste exemple constituie argumente serioase în susţinerea tezei că faptul cunoaşterii a cât mai multe lucruri nu este neapărat un aspect pozitiv sau folositor pentru cei care au cunoştinţă de aceste lucruri. Dimpotrivă, a cunoaşte împrejurări sau evenimente negative poate produce stări de disconfort psihic sau suferinţă celor care au cunoştinţă de lucrurile respective, stări pe care nu le-ar fi trăit dacă se aflau în ignoranţă sau necunoaştere.

Replica firească ar fi aceea că omul nu poate trăi într-un turn de fildeş sau într-o bulă protectoare şi nici nu este în folosul său să se afle în stare de necunoaştere a unor aspecte esenţiale negative, care îl pot determina ori ajuta să adopte măsuri de precauţie, în vederea preîntâmpinării sau înlăturării pericolelor viitoare, iminente sau actuale.

Este evident şi nu necesită o demonstraţie specială faptul că omul, cel puţin în stadiul actual al evoluţiei,  nu poate şti tot ceea ce poate fi cunoscut, deoarece este încorsetat de anumite limite biologice şi temporale. Omul are limitată capacitatea de stocare a informaţiilor atât din punct de vedere fizic, cât şi din perspectivă temporală. Mai mult, omul nu numai că nu poate cunoaşte totul, dar nici măcar nu poate înmagazina toate informaţiile care îi sunt absolut necesare pentru a avea o viaţă fără riscuri previzibile şi evitabile.

Teza potrivit căreia omul nu poate poseda toate informaţiile de care are nevoie pentru a avea o viaţă împlinită, ci are nevoie de sprijinul societăţii, este una care poate fi greu combătută. Fiecare om are nevoie de ceilalţi membri ai societăţii din care face parte, astfel că toţii indivizii trebuie să contribuie efectiv, în manieră proprie, pentru a creşte zestrea informaţiilor individuale, precum şi a celor deţinute la nivel colectiv.

Într-o altă ordine de idei, apreciez că societatea, în general, şi fiecare comunitate, în special, au, de regulă, mult mai mari posibilităţi să facă faţă încercărilor la care sunt supuşi membri acestora, comparativ cu aceştia din urmă.

Totuşi, individul informat, care posedă o cultură generală foarte bună, are aptitudinea de a sesiza eventualele pericole sau efecte negative ce pot veni chiar dinspre comunitate. În cadrul anumitor comunităţi, liderul sau anumite grupuri de persoane pot deturna voinţa colectivă sănătoasă spre comportamente extremiste, fundamentaliste, radicaliste sau antidemocratice, cazuri în care orice membru educat al comunităţii în cauză trebuie să facă eforturi pentru înlăturarea unor asemenea conduite şi revenirea la situaţie anterioară.

Când apar astfel de pericole, individul are, în mod paradoxal, mult mai mare nevoie de societate, mai exact de partea neafectată a comunităţii sale, pentru a iniţia şi desfăşura activităţi menite să o readucă pe drumul cel bun. În orice colectivitate, indiferent de dimensiunea acesteia, există două curente (mişcări) contare. Unul este orientat spre autoritarism sau alte tipologii nedemocratice, iar celălalt spre democraţie. Istoria ne arată că, aproape întotdeauna, câştigă curentul cu inerţia cea mai mică, întrucât oamenii inerţi nu se implică, împrejurare de care profită cei care se agită (mişcă) din punct de vedere social.

Ceea ce este la prima vedere intrigant este faptul că, de regulă, oamenii – inerţi sau nu din punct de vedere social – suferă de iluzia cunoaşterii. Fiecare crede că ştie foarte bine ceea ce face. Mai mult, anumite persoane suferă de sindromul plăcerii iluziei.

Ce este iluzia cunoaşterii? Într-o exprimare uşor metaforică: “Iluzia cunoaşterii este un rezultat al faptului că (…) nu reuşim să deosebim ceea ce avem în cap de ceea ce se găseşte în capetele altora[1]”.

Într-adevăr, din modul cum se manifestă anumiţi oameni, se constată faptul că aceştia trăiesc sub spectrul ficţiunii, al unei false reprezentări cognitive, fiind convinşi că ştiu mult mai mult sau mai multe lucruri decât ştiu în realitate.

Iluzia cunoaşterii (cognitivă) este bivalentă din punct de vedere axiologic, deoarece poate fi, după caz, benignă sau malignă. Este benignă în toate acele situaţii în care generează consecinţe sociale pozitive şi este malignă în toate cazurile în care produce efecte sociale negative.

Falsa reprezentare cognitivă, dincolo excepţiile care determină efecte pozitive, nu poate fi considerată, totuşi, principial o calitate. Pentru argumentare, fac trimitere la un pasaj din lucrarea Iluzia cunoaşterii, unde se arată că: “Iluzia este plăcută, dar (…) Reversul iluziei noastre că înţelegem relaţiile dintre oameni este că uneori nu încercăm să dregem relaţiile întrucât credem că ştim deja ce se întâmplă (…)”. Aşadar, pentru că: “nu reuşim să înţelegem întreaga dinamică socială; chiar noi suntem o parte din problemă”[2].

În final, ar mai fi o întrebare: Este mai bine să ştim mult sau să ştim puţin?

Pe de o parte, să ştim anumite lucruri neplăcute, care ne pot produce tristeţe sau alte sentimente dezagreabile, este o situaţie preferabilă celei în care nu ştim ceea ce este absolut necesar şi ne era accesibil la un moment dat în viaţă (în perioada anilor de acasă, în timpul şcolii etc.).

Pe de altă parte, trebuie să învăţăm să nu cădem în capcana iluziei cunoaşterii, iar dacă totuşi am căzut, este necesar să ştim cum să ieşim din aceasta. Dar şi pentru acest scop avem nevoie de cunoaştere, cât mai multă cunoaştere de bună calitate.

 

 

[1] S. Sloman, P. Fernbach, Iluzia cunoaşterii, Ed. Publica, p. 309.

[2] Idem, p. 311.