Tăcerea în comunicare

Tăcerea, însoțită de un limbaj al corpului grăitor, poate fi utilă și convingătoare în situații specifice[1]. Potrivit unui proverb românesc: „Tăcerea e de aur”, iar conform altuia: „Dacă tăceai, filosof rămâneai,,. În același registru, F. Bacon spunea: „Cine tace nu poate fi contrazis”. Mai târziu, A. Lincoln a spus: „E mai bine să taci și să fii luat de prost, decât să vorbești și să confirmi că ești”. Iar L. Wittgenstein a scris: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”[2].

Cel mai adesea, comunicarea verbală sau prin gesturi este destinată să prezinte lumii ceea ce oamenii simt sau gândesc, în timp ce tăcerea, de multe ori, este un dialog cu propria persoană. Sunt, însă, și situații în care prin comunicare – verbală sau de altă natură – indivizii doresc să ascundă sau disimuleze adevaratele trăiri sau gânduri. În astfel de cazuri, metaforic spus, tăcerea este o mască sau perdea după care sunt dosite ideile sau sentimentele pe care unii oameni nu doresc să fie cunoscute de către ceilalți.

În sens larg, tăcerea este o formă de limbaj al trupului, care, în anumite circumstanțe, poate exprima mai mult decât, în aceleași împrejurări, o pot face cuvintele sau gesturile.

Tăcerea poate avea cauze diferite sau scopuri diverse, putând fi identificate mai multe tipuri. Uneori, oamenii tac pur și simplu, pentru că rămân fără cuvinte, alteori tac pentru că sunt supărați, surprinși, frustrați, uimiți, empatici, triști sau reținuți.

În anumite contexte, din faptul tăcerii, se pot trage concluzii certe sau foarte probabile despre ceea ce simte sau gândește cel care se află într-o atare stare. Spre exemplu, când spunem că cineva tace chitic, înseamnă că acesta nu vrea să comunice verbal pentru că nu dorește să-și exprime gândurile ori sentimentele, iar când spunem că cineva tace ca porcul, de fapt considerăm că acesta se abține să comunice verba întrucât nu dorește să se de-a de gol sau să aflăm ce gândește sau simte.

Tăcerea poate fi asemănătoare unei oglinzi, în care se reflectă sentimentele, ideiile sau gândurile, după cum poate fi ca o cortină în spatele căreia acestea să fie ascunse. Sunt oameni care știu să tacă și oameni care nu au o astfel de calitate. Primii reușesc să-și ascundă foarte bine ceea ce trăiesc, în timp ce ceilalți maschează cu greu sau poate deloc ceea ce simt.

Dintr-o altă perspectivă, sunt oameni care au frică de tăcere, cauza probabilă principală a acestei situații constituid-o faptul că sunt expuși aproape permanent la zogomote. Aceștia dintre cei care stau, în majoritatea timpului, cu televizorul, radioul sau alte dispozitive zgomotoase pornite.

Într-o altă ordine de idei, mulți oameni simt o nevoie stingentă de a vorbi, în timp ce alții sunt înclinați spre tăcere, preferând mai degrabă să asculte decât să vorbească.

Cel care ascultă și observă cu atenție interlocutorul are ocazia să afle mai multe infomații despre acesta și va putea trage concluzii mai concludente despre conținutul mesajului receptat. De asemenea, cel care transmite mesaje prin intermediul cuvintelor sau gesticii, dacă este în același timp atent la cel pe care-l ascultă, va înțelege mult mai bine dacă mesajul său este receptat conform inteției sale.

[1] A. Țiclea, Retorica, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 12.

[2] În Tractatus Logico-Philosophicus, p. 188.