All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

UMANISMUL – PRINCIPIU AL DREPTULUI PENAL ȘI AL POLITICII PENALE

 

 

Brevitatis causa, umanismul dreptului penal este obligația legiuitorului și a persoanelor care aplică legea penală, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Altfel spus, umanismul dreptului penal reprezintă o cerinţă indispensabilă pentru opera de creare şi aplicare a dreptului penal.

Umanismul este nu numai un principiu al dreptului penal, ci şi un principiu al politicii penale, deoarece statul este obligat să găsească instrumentele sau mijloacele apte să-i resocializeze pe cei care comit infracțiuni și să-i protejeze pe cei care ajung în postura de victime ale infracțiunilor. Într-adevăr, dintr-o altă perspectivă, statul este obligat să creeze cadrul legal optim pentru a-i reinsera cu succes în societate pe cei care comit fapte antisociale și pentru a oferi protecția necesară victimelor infracţiunilor. În realizarea acestei politici, statul are obligaţia să adopte măsuri de asistenţă persoanelor aflate în detenție şi victimelor acestora.

Principiul umanismului este consacrat atât în izvoare interne, cât şi în tratate internaţionale. În anul 1984, la New York, a fost adoptată Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente, cu cruzime, inumane sau degradante. Ţara noastră a aderat la acest tratat, în anul 1990, prin Legea nr. 19/1990[1].

Potrivit art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO): „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Într-o redactare echivalentă celei din CEDO, principiul umanismului se găseşte şi în art. 22 alin. (2) din Legea fundamentală. În conformitate cu această dispoziție constituțională: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.

Tortura constă în pricinuirea unor suferinţe fizice sau psihice grave în mod deliberat pentru obţinerea de mărturisiri, informaţii sau depoziţii testimoniale. Tratamentul inuman constă în producerea unor suferinţe fizice sau psihice de mai mică intensitate. Tratamentul degradant reprezintă o înjosire a persoanei fizice menită să-i slăbească sau înfrângă forţa psihică.

Infractorul, în calitatea sa de component al societăţii, cu care a intrat în conflict, trebuie să beneficieze de anumite drepturi, inerente fiinţei umane. El trebuie redat societăţii din care face parte prin luarea unor măsuri de schimbare a conduitei sale. Dacă un funcţionar aplică un tratament inuman sau degradant unei persoane va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de supunere la rele tratamente.

Curtea de la Strasbourg a decis că biciuirea sau supunerea la exerciţii fizice constituie pedeapsă degradantă[2], în timp ce bătaia cu cureaua în palme, aplicată unor elevi din Scoţia, nu este un tratament inuman sau degradant[3]. Pe de altă parte, s-a considerat că, expulzarea unui tânăr de 18 ani, la data comiterii faptelor, în S.U.A. pentru a fi executat la moarte contravine art. 3 din Convenţie, deoarece suferinţele produse de aşteptarea în culoarul morţii (sindromul culoarului morţii) raportate la situaţia celui în cauză sunt de natură să pericliteze echilibrul dintre interesul general şi cel particular[4].

Curtea Europeană a mai constatat încălcarea art. 3 din CEDO în cazurile în care organele statului au folosit forţa fizică (şocuri electrice, de exemplu) sau presiuni psihice (legarea la ochi sau ţinerea în locuri lipsite de lumină etc.)[5].

Principiul umanismului se manifestă în dublu sens: ocrotirea persoanei fizice sau juridice prin interzicerea faptelor periculoase pentru valorile sociale; respectarea demnităţii infractorului şi drepturilor acestuia.

Principiul umanismului se opune adoptării unor sancţiuni penale inumane sau degradante. De asemenea, regimul executării sancţiunilor trebuie să aibă ca scop reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor.

În conformitate cu acest principiu, legiuitorul şi factorii implicați în aplicarea legii sunt obligați să reglementeze criterii de individuaizare și, respectiv, să adapteze sancţiunile penale conform situaţiei specifice persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

Principiul umanismului dreptului penal are şi o altă latură, ce presupune, pe lângă protecţia drepturilor infractorilor, ocrotirea victimelor infracţiunilor care, datorită preocupărilor referitoare la infractori, nu trebuie ignorate din ecuaţia juridică a raportului penal de contradicţie.

În rezolvarea raportului penal de conflict victima trebuie să se bucure cel puţin de aceeaşi atenţie şi protecţie ca şi infractorul, altfel dreptul penal s-ar afla în derivă şi eşecul ar fi implacabil. Beneficiarul imediat al actului de justiţie trebuie să fie cel care a căzut victimă faptei ilicite, cu toate că pe un alt plan, mai abstract, efectele realizării justiţiei radiază mai mult sau mai puţin către toţi membrii societăţii.

Dreptul penal şi celelalte ştiinţe penale trebuie să se ocupe şi de aspectul pasiv al infracţiunii, respectiv de victimitate. Dacă prin criminalitate, în general, avem în vedere ansamblul infracţiunilor săvârşite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu delimitat, prin victimitate vom înţelege totalitatea persoanelor care au căzut victime infracţiunilor într-un interval de timp pe un teritoriu determinat. Într-o accepţiune largă, prin victimitate se poate înţelege atât aspectul realizat (victimitatea reală), cât şi cel potenţial (victimitatea virtuală sau posibilă). Victimitatea reală sau propriu-zisă este alcătuită din suma persoanelor care au ajuns în postura de victime ale infracţiunilor, iar victimitatea virtuală sau potenţială este reprezentată de ansamblul persoanelor care pot deveni victime ale infracţiunilor, deoarece prezintă un risc victimal sporit[6].

La fel ca orice altă formă de justiţie sau poate mai mult decât oricare alta, justiţia penală implică, pe de o parte, acordarea unei atenţii sporite persoanei vătămate prin fapta ce constituie infracţiune, iar, pe de altă parte, presupune în acelaşi timp concursul proeminent al organelor statului. Se observă că, în comparaţie cu justiţia extrapenală, în principal cea din domeniul dreptului privat, justiţia penală insistă mai mult în ocrotire, atât în ceea ce priveşte interesul particular, cât şi referitor la interesul general, putându-se spune că actul de justiţie penală include interese individuale şi publice în egală măsură, dar statul este obligat să le protejeze pe amândouă, chiar dacă cele particulare sunt ocrotite numai cu luarea în seamă a specificului persoanei vătămate. Sigur că interesul particular al victimei infracţiunii se încadrează în cel general, deoarece activitatea de ocrotire a victimelor infracţiunilor este una care excede nevoilor şi intereselor individuale, cu toate că presupune luarea în considerare a acestora[7].

Principiul umanismului dreptului penal are incidenţă, la fel ca toate celelalte principii ale dreptului penal, atât în materia dreptului penal substanţial, cât şi a dreptului procesual penal. De asemenea, umanismul trebuie să se răsfrângă şi asupra dreptului execuţional penal[8].

Prima hotărâre a CEDO, într-o cauză împotriva României în materia condiţiilor caracerale, a fost pronunțată în luna decembrie 2007. Este vorba despre cauza Bragadireanu împotriva României.

Fără a insista aici asupra condițiilor carcerale, fiind deja o chestiune de notorietate, standardele minime europene aplicabile persoanelor private de libertate sunt departe de a fi îndeplinite în România.

Între anii 2007-2012, Curtea a pronunțat mai multe hotărâri de condamnare a statului român pentru încălcări ale articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând suprapopularea carcerală și existența unor condiții materiale inadecvate de detenție atât în penitenciare, cât și în centrele de reținere și arest preventiv[9].

În luna iulie 2012, în cauza Iacov Stanciu împotriva României,  Curtea a reţinut că există o problemă structurală în domeniul condiţiilor materiale de detenţie.

În cuprinsul acestei hotărâri, Curtea a precizat că este necesară instituirea unui recurs intern care să permită repararea efectivă a prejudiciilor suferite ca urmare a condițiilor inadecvate de detenție, inclusiv prin acordarea de despăgubiri. După anul 2012, numărul cauzelor aflate pe rolul Curții a crescut în mod constant[10].

În anul 2016, în cauza  Muršić c. Croaţia, Curtea a statuat că privarea de libertate pe o durată de 27 de zile într-un spațiu personal mai mic de 3 m2 constituie un tratament inuman și degradant, fiind incidente prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[11].  

Cu privire la cazurile în care nu sunt asigurate condițiile minime de detenție, Președintele Curții de la Strasbourg, Guido Raimondi, a declarat foarte recent că: „acestea sunt cazuri prioritare, pentru că intră sub incidența articolului 3 din Convenție, dar sunt cazuri repetitive, ceea ce reflectă dificultăți sistemice sau structurale și necesită găsirea unor soluții interne[12].

În data de 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României[13].

Curtea a reiterat existenţa unor probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea locurilor de detenție din România și, deși a confirmat anumite progrese, a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionale, de natură logistică, de politică penală, precum și introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie, pentru persoanele aflate în astfel de situaţii.

Curtea a acordat autorităţilor din România un termen de şase luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pentru prezentarea, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, a unui plan de acţiune care să identifice măsurile suplimentare și calendarul adoptării acestora[14].

Considerăm că în planul de măsuri trebuie să se regăsească, cel puțin următoarele:

  • Grațierea unor pedepse;
  • Modificarea condițiilor liberării condiționate (în sensul reducerii fracțiilor);
  • Introducerea unor noi măsuri de individualizare a executării pedepsei (detenția la domiciliu, majorarea duratei pedepsei aplicate în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, de la 3 la 5 ani etc.);
  • Construirea unor noi penitenciare, care să îndeplinească standardele europene.

 

 

 

 

 

 

 

   [1] Astfel, în preambulul Convenţiei de la New York, se arată: “în conformitate cu principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie  fundamentul libertăţii, al justiţiei şi al păcii în lume,  recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă  persoanei umane, având în vedere că statele sunt obligate, în virtutea cartei, în special a art. 55, să încurajeze respectul universal efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, ţinând seama de art. 5 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi de art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care, ambele, prevăd că nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, ţinând seama deopotrivă de Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de adunarea generală la 9 decembrie 1975, dorind să sporească eficacitatea luptei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în lumea întreagă (…)”.

[2] Cazul Irlanda vs Regatul Unit; Cazul Tyrer vs Regatul Unit.

[3] Cazul Campbell şi Cosans vs Regatul Unit. În considerentele C.E.D.O. se arată că dreptul britanic (Common Law) permite aplicarea unor pedepse corporale copiilor de către părinţi şi educatori, sub condiţia ca acestea să nu fie excesive şi nici să nu producă vătămări psihice sau fizice (umilire, înjosire). Rămâne însă, în opinia noastră, ca fiind discutabilă soluţia Curţii (în cazul X, Y vs Olanda) prin care s-a considerat că obligarea unei minore mai mare de 16 ani, care suferă de tulburări psihice grave, la raporturi sexuale nu constituie un tratament inuman. Faptul că legislaţia olandeză este lacunară în asemenea situaţii deoarece condiţionează demararea instrucţiei penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate, a apreciat Curtea că nu este suficientă pentru incidenţa Convenţiei.

[4] Soering vs Regatul Unit.

[5] Takin vs Turcia; Ribitsch vs Austria. În cazul în care leziunile sunt imputabile acuzatului, care s-a opus la arestare, nu este încălcat art. 3 din C.E.D.O. (Klas vs Germania)

[6] În literatura de specialitate se consideră că victimitatea unei anumite persoane este „predispoziţia”, mai exact capacitatea acesteia de a deveni în anumite circumstanţe victimă a infracţiunii, realizată prin actul criminal sau incapacitatea de a evita primejdia acolo unde aceasta poate fi prevenită. Victimitatea reală nu poate fi stabilită cert, întrucât în cuprinsul său intră nu numai victimele infracţiunilor cunoscute (victimitatea relevată, descoperită, aparentă), ci şi victimele infracţiunilor necunoscute (cifra neagră a victimităţii).

[7] M.A. Hotca, Protecţia victimelor. Elemente de victimologie, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 1-2.

[8] Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 14.

[9] Lipsa de igienă, aerisire și lumină naturală insuficiente, instalații sanitare nefuncționale, alimentație insuficientă sau inadecvată, accesul limitat la dușuri, prezența șobolanilor și a insectelor în celulele de detenție. A se vedea R. Pașoi, D. Mihai, Hotărârea pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României în materia condițiilor de detenție (www.juridice.ro).

[10] Pentru mai multe date, a se vedea R. Pașoi, D. Mihai, op. cit.

[11] Prin hotărârea Marii Curţii a CEDO în cauza Muršić c. Croaţia din 20 octombrie 2016, Curtea de la  Strasbourg a confirmat că 3 m2 de suprafaţă personală pentru un deţinut într-o celulă colectivă este noma minimală aplicabilă în ceea ce priveşte respectarea art. 3 din Convenţie.

[12] Potrivit Mediafax, aceasta a spus: „În primul rând, în privința Ungariei și României, unde numărul cazurilor a crescut cu 95%, respectiv 108% în 2016 (a plângerilor adresate CEDO – n.n.), situația vizând cauze legate de condițiile de detenție. Indiscutabil, acestea sunt cazuri prioritare, pentru că intră sub incidența articolului 3 din Convenție, dar sunt cazuri repetitive, ceea ce reflectă dificultăți sistemice sau structurale și necesită găsirea unor soluții interne” (http://www.mediafax.ro/externe/seful-cedo-guido-raimondi-numarul-cazurilor-legate-de-conditiile -de- detentie-din-romania-a-crescut-cu-108-in-anul-2016-16136759).

[13] Procedura hotărârii pilot este o formă de cooperare între Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi statele reclamate, prin care se urmărește adoptarea unor măsuri cu caracter general care aibă aptitudinea de rezolva respectiva problemă sistemică, instrumente sau mijloace acceptabile din perspectiva jurisprudenței instanței de la Strasbourg. Conform jurisprudenței CEDO, statele au libertatea de a alege măsurile prin acestea înțeleg să-și execute obligaţia de a se supune hotărârii-pilot.

[14] Totodată, Curtea a dispus suspendarea examinării cererilor aflate pe rolul său şi necomunicate încă Guvernului pentru observaţii.

Adauga un comentariu