MĂSURILE DE SIGURANȚĂ. ASPECTE COMUNE

 

 

1.1. Concept

Conform art. 107 alin. (1) C. pen.: „Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală”.

Iar art. 2 alin. (1) C. pen., având denumirea marginală legalitatea sancțiunilor de drept penal, glăsuiește: „Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (s.n.)”.

Măsurile de siguranţă sunt, așadar, sancțiuni de drept penal, reglementate în scopul înlăturării unei stări de pericol, generate de comiterea faptelor prevăzute de legea penală, şi al preîntâmpinării săvârşirii acestora.           

De regulă, în concepţia contemporană, măsurile de siguranţă sunt apreciate ca fiind sancţiuni de natură penală^[1]. Singura deosebire importantă dintre pedepse şi măsurile de siguranţă este că pedepsele se pot aplica numai infractorilor, în timp ce, de regulă, măsurile de siguranţă se pot lua şi faţă de persoanele care au calitatea de simpli făptuitori, respectiv celor care au comis simple fapte prevăzute de legea penală nejustificate^[2].

Întrucât măsurile de siguranţă pot fi dispuse, în condițiile legii, și față de o persoană  care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în asemenea cazuri se poate vorbi de o răspundere penală obiectivă, pentru simpla săvârşire a unei fapte descrise de legea penală. Într-adevăr, în situaţia în care fapta prevăzută de legea penală este neimputabilă, luarea măsurii de siguranţă este lipsită de suport subiectiv^[3].

În practica judiciară, se consideră, neîntemeiat spunem noi, că măsurile de siguranţă nu se aplică minorilor care nu răspund penal^[4].

 

1.2. Enumerare

 Codul penal român prevede 5 măsuri de siguranţă, respectiv:

• obligarea la tratament medical;
• internarea medicală;
• interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;
• confiscarea specială;
• confiscarea extinsă.

 

1.3. Natura juridică a măsurilor de siguranță

A răspunde la întrebarea: Care este natura juridică a măsurilor de siguranță?, înseamnă a susține sau nu încadrarea acestor sancțiuni în categoria pedepselor[5].

În doctrină, natura juridică a măsurilor de siguranţă este privită neunitar de către autorii de specialitate[6].

Noul Cod penal, fidel concepției anterioare, reglementează sistemul dualist – pedepse și măsuri de siguranță.

Deși s-ar putea purta discuții ample cu privire la natura juridică a măsurilor de siguranță, de lege lata este clară dorința legiuitorului, pe de o parte, de a plasa măsurile de siguranță în categoria sancțiunilor de drept penal, iar, pe de altă parte, de a nu le include în categoria pedepselor.

În concluzie, se poate spune că măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal diferite de pedepse, care se iau în mod preventiv și, deși sunt imprescriptibile, sunt revocabile^[7], cu excepția confiscării speciale și confiscării extinse. De altfel, analizând aceste din urmă măsuri de siguranță s-ar putea spune că ele sunt mult mai apropiate, ca substanță și scop, de pedepse, și mai puțin de măsurile de siguranță.

 

1.4. Condițiile măsurilor de siguranță

 Analizând dispozițiile art. 107 C. pen., reiese că măsurile de siguranță pot fi dispuse dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiții:

a. Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală

Prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească un comportament antisocial, care poate antrena luarea unei măsuri de siguranță, este tipicitatea.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. pen.: „Măsurile de siguranţă au ca scop (…) preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală”. Din aceste dispoziții legale rezultă că trebuie să se comită o faptă prevăzută de legea penală.

Fapta prevăzută de penală este actul de conduită al unei persoane, care respectă descrierea pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Cu alte cuvinte, este vorba despre comiterea unei fapte ale cărei elemente coincid cu cele ale unei norme de incriminare, adică suntem în prezența unei fapte tipice.

Precizăm că fapta prevăzută de legea penală poate îmbrăca haina oriecărei forme, variante sau modalități incriminate (tentativă, faptă consumată, continuată, continuă etc.), chiar dacă nu este comisă cu forma de vinovăție cerută de lege sau dacă este incidentă vreuna dintre cauzele de neimputabilitate (prevăzute în art. 24-31 C. pen.).

Pentru a vorbi de posibilitatea luării măsurilor de siguranță trebuie să se comită o faptă prevăzută de legea penală, care poate fi sau nu infracțiune, iar în acest din urmă caz, independent de împrejurarea că se aplică ori nu o pedeapsă. Spre exemplu, dacă se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau se reține incidența unei cauze de nepedepsire. De asemenea, măsurile de siguranță pot fi luate față de minori^[8].

Într-adevăr, conform art. 107 alin. (3) C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

b. Existența unei stări de pericol pentru societate sau față de făptuitor

Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru luarea măsurilor de siguranță, alături de aceasta fiind indispensabile prezenta și următoarele două condiții. Cea de-a doua condiție constă în existența unei stări de pericol pentru societate (valorile sociale).

Conform art. 107 alin. (1) C. pen.: „Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol (…)”.

Starea de pericol poate viza persona făptuitorului sau a altuia, bunuri ale făptuitorului sau ale unui terț ori interese publice.

Spre exemplu, un făptuitor care săvârșește trafic de droguri, dacă este dependent de aceste substanțe, creează o stare de pericol atât pentru el, cât și pentru alte persoane sau interesul public.

Starea de pericol este o realitate şi un efect al unei cauze anterioare și poate fi prezentată de o persoană (periculozitate subiectivă) ori de anumite bunuri care se află într‑un anumit fel de relaţie cu o faptă prevăzută de legea penală (periculozitate obiectivă)^[9].

Prin intermediul acestei condiții, legiuitorul stabilește scopul imediat – înlăturarea unei stări de pericol pentru făptuitor sau societate.

c. Temerea că făptuitorul poate comite alte fapte prevăzute de legea penală

Din dispozițiile art. 107 alin. (1) C. pen. reise că scopul mediat al măsurilor de siguranță îl constituie preîntâmpinarea săvârșirii de către făptuitor a altor fapte prevăzute de legea penală. Astfel, pe lângă cele două condiții necesare, examinate mai sus, luarea măsurilor de siguranță presupune și cerința existenței unei temeri că, în viitor, făptuitorul va relua activitatea antisocială.

Din aceste prevederi legale rezultă, indirect, că o altă condiție ce trebuie realizată este existența temerii că făptuitorul ar putea repeta comportamentul antisocial. Teama că făptuitorul va săvârși noi fapte prevăzute de legea penală va fi analizată în funcție de împrejurări privind persoana făptuitorului. Astfel, de pildă, deținerea unor substanțe psihoactive de către făptuitor este o împrejurare ce poate determina temerea că acesta va săvârși din nou fapta de trafic de droguri.

Prin intermediul acestei condiții, legiuitorul stabilește scopul mediat – preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

d. Fapta prevăzută de legea penală să nu fie justificată

Pe lângă necesitatea realizării primelor trei cerințe examinate se impune întrunirea condiției ca fapta prevăzută de legea penală să fie nejustificată [art. 107 alin. (2) C. pen.].

Aceasta înseamnă că, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale cauzelor justificative (legitimă apărare, stare de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate), este exclusă de plano luarea oricărei măsuri de siguranță.

În concluzie, măsurile de siguranță se pot luat față de persoanele juridice (confiscarea specială și confiscarea extinsă) și persoanele fizice, dacă au comis fapte prevăzute de legea penală nejustificate, chiar dacă sunt neimputabile sau săvârșite fără vinovăție.

 

 

[1] A se vedea V. Paşca, Măsurile de siguranţă, sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 28. Sunt şi autori care contestă caracterul penal al măsurilor de siguranţă atât în doctrina română (I. Rădulescu, Curs de drept penal, Ed. Cultura poporului, Bucureşti, 1937), cât şi în cea străină (Rocco, Manzini, Massari, Vanini).

[2] A se vedea V. Paşca, op. cit., p. 30.

[3] A se vedea opinia prof. V. Paşca, în op. cit., p. 30, exprimată sub reglementarea anterioară.

[4] A se vedea C.S.J., secţia penală, decizia nr. 683/1990, B.J. – Bază de date. Unele măsuri de siguranţă trebuie să se aplice. De pildă, confiscarea unor droguri deţinute de un minor.

[5] În ceea ce priveşte reglementarea măsurilor de siguranţă, legislaţiile statelor, de regulă, le-au înscris în legea penală alături de pedepse. În schimb, numărul şi conţinutul acestora este diferit de la o ţară la alta.

[6] M. Gorunescu, în Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 289.

[7] M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 310.

[8] Idem.

[9] M. Gorunescu, în Instituții de drept penal, op. cit., p. 289.