MITUL PATULUI PROCUSTIAN, REFLECTAT ÎN AFORISMELE LUI TALEB

După cum este relativ cunoscut, potrivit mitologiei greceşti, Procust era proprietarul unor terenuri situate în zona drumului dintre Atena şi Eleusis. Se spune că acesta răpea călătorii care-i călcau proprietăţile, îi ospăta, iar apoi le oferea un pat în care să doarmă. Condiția lui Procust era aceea ca patul pus la dispoziţie călătorului ospătat să se potrivească întocmai dimensiunilor corpului acestuia. Dacă cel așezat în pat era prea înalt, picioarele sale erau scurtate cu o secure, iar dacă era prea scund, picioarele sale erau alungite. În altă versiune a poveştii patului procustian, se spune că, de fapt, Procust avea două paturi pe care le utiliza, unul scurt, pentru cei înalţi şi altul lung, pentru cătătorii scunzi.

Confirmându-se regula nescrisă în legi că, până la urmă, într-un fel sau altul, nimeni nu rămâne nesancţionat, Procust a avut ghinionul să-l întâlnească printre călătorii răpiţi şi ospătaţi pe însuși Tezeu, cel care conform mitologiei l-a ucis ulterior chiar pe Minotaur. Tezeu, plătindu-i cu aceeaşi monedă, l-a aşezat pe Procust în pat şi, fiindcă nu încăpea în acesta, i-a tăiat capul.

Plecând de la povestea patului procustian, în cartea Patul lui Procust[1], N. Taleb a compus o serie de aforisme foarte inspirate, care vizează limitele cunoaşterii umane, încorsetată de idei fixe, categorii reducţioniste, limbaje specifice sau texte prefabricate.

Taleb insistă în această carte inclusiv asupra aspectului că oamenii nici măcar nu-şi dau seama că în societate lucrurile sunt inversate. Autorul susține, cu mult temei, că oamenii adaptează creierul elevilor la programa şcolară sau bolile la medicamentele produse, în loc să procedeze invers, adică să schimbe programa ori să producă medicamente apte să trataeze bolile reale.

În esenţă, Taleb atrage atenția asupra ideii că trebuie inversate elementele modificate, astfel că, dacă revenim la patul lui Procust, acesta trebuie potrivit cu dimensiunile oaspetelui, iar nu picioarele acestuia să fie adaptate la pat. Un croitor nu poate fi mândru de realizarea unui costum pentru un client, care îi vine perfect, atât timp cât în prealabil clientului i-au fost scurtate membrele pentru a face costumul să i se potrivească[2].

Cartea lui Taleb abundă în aforisme originale şi foarte pline de tâlcuri, reflectând cu ironie fină tendinţele negative ale civilizaţiei contemporane, de a schimba oamenii în funcție de  noile tehnologii, de a inventa boli pentru a vinde medicamentele fabricate s.a.

În continuare, voi reproduce unele dintre aforismele scrise de Taleb în cartea Patul lui Procust, pe care le consider ca fiind cele mai spirituale, pline de adevăruri crude și actuale.

• • “Nu devii complet liber prin simplul fapt că te fereşti să fii sclav; mai trebuie să te fereşti şi să devii stăpân”.
  • “Cei mai mulți oameni își hrănesc obsesiile vrând să scape de ele”.
  • “Cele mai vătămătoare trei dependențe: de heroină, de carbohidrați și de un salariu lunar”.
  • “Prețul specializării: arhitecții construiesc ca să-i impresioneze pe alți arhitecți; fotomodelele sunt slabe ca să impresioneze alte fotomodele; academicienii scriu ca să-i impresioneze pe alți academicieni; regizorii încearcă să-i impresioneze pe alți regizori (…)”.
  • “Dacă găsești vreun singur motiv pentru care tu și o altă persoană sunteți prieteni, înseamnă că nu sunteți prieteni”.
  • “La sosirea la hotelul din Dubai, omul de afaceri a pus un hamal să-i care bagajul; mai târziu l-am văzut ridicând greutăți la sală”.
  • “De ce am o problemă obsesivă cu Platon? Majoritatea oamenilor au nevoie să-și depășească predecesorii. Platon a reușit să-și depășească toți urmașii”.
  • “Unii oameni rezervați folosesc tăcerea pentru a-și ascunde inteligența, însă cei mai mulți ascund lipsa ei”.
  • “Când cineva spune nu-s așa de prost, deseori asta înseamnă că persoana respectivă este mult mai proastă decât crede”.
  • “A vorbi pe cineva de rău este singurul indiciu veritabil de admirație, niciodată fals”.
  • “Un inamic bun este mult mai loial, mai previzibil și, pentru omul isteț, mult mai util decât cel mai valoros admirator”.
  • “Mințile platonice se așteaptă ca viața să fie asemenea filmelor, cu sfârșituri ultime clar definite; cele neplatonice se așteaptă ca filmele să fie ca viața și, cu excepția câtorva condiții ireversibile, ca moartea, de pildă, nu au încredere în natura ultimă a ceea ce omul declară ca fiind sfârșitul”.

[1] Apărută la Ed. Curtea Veche, București, 2011.

[2] Idem.