SĂ NU FACI DEGEABA UMBRĂ PĂMÂNTULUI!

Motto: Odată cu dispariția noastră fizică, Pământul își recâștigă bucățica umbrită de corpul nostru efemer, așa că trebuie să-l facem relevant cât timp este însuflețit.

Maxima de mai sus am auzit-o prima dată din gura bunicului meu patern (Mihai[1]), când aveam nu mai mult de 6-7 ani. Am înregistrat-o ca atare în memoria de lungă durată, fără să-mi dau seama multă vreme ce a vrut el să spună sau care era tâlcul acestei expresii.

Pănă am descifrat semnificația cugetării din titlu au trecut mulți ani și, cu toate că uneori îmi revenea în minte și mă mușca un pic de curiozitate, fiind de câteva ori hotărât să-l întreb pe bunicul ce semnificație are, nu am avut suficient curaj să o fac, renunțând de fiecare dată cu puțin timp înainte să deschid gura. În psihicul meu se confruntau două dorințe: una de a afla interpretarea maximei și alta de a nu-l dezamăgi, deoarece el credea că el am înțeles ceea ce a vrut el să înțeleg.

Au trecut anii și viața mi-a așezat în față tot felul de situații încadrabile în maxima auzită în copilărie. Și apoi m-am luminat. Semnificația cugetării-dicton – Să nu faci umbră degeaba umbră pământului! – poate fi exprimată în mai multe feluri, dar cred că mesajul înțeleptului meu ascendent a fost să nu mă comporta în viață ca un pierde vară.

Mi-a fost dat să văd oameni, cum probabil toată lumea a putut să-i observe, care nu au niciun alt obiectiv decât acela de a-și asigura mijloacele de subzistență ale zilei prezentului, fără să se gândească la ziua de mâine și, cu atât mai puțin, la cea de poimânie, la luna următoare, anul viitor etc. Văzând astfel de indivizi mi-a fost foarte clar mesajul pe care bunicul a dorit să mi-l transmită.

Ideea de bază a cugetării aici evaluate este, mi se pare, una clară: Să nu ne mulțumim cu simpla existență, fără relevanță! Viața noastră poate și trebuie să fie diferită de cea a animalelor, plantelor sau rocilor pentru că, vorba lui Blaise Pascal, omul este o trestie gânditoare.

Nu înseamnă că avem obligația de a schimba lumea, deși nu ne poate nimeni împiedica să o facem, ci că este frumos să lăsăm ceva în spate după dipariția noastră fizică. Dacă odată cu rispirirea umbrei noastre pe Pământ, memoria colectivă nu va reține măcar un lucru pozitiv despre noi, înseamnă că am consumat resurse în mod inutil și am trăit fără rost. Pe scurt, am făcut degeaba umbră Pământului.

Mai mult, aș sugera că este recomandabil să luăm în considerare cugetarea lui Emerson[2]: Mergi pe unde nu s-a mai călcat și lasă o urmă!, care constituie un îndemn menit să ne ajute la identificarea meschinăriilor cotidiene sau a banalului zilnic.

Cu alte cuvinte, să nu fim uitați în clipa în care ultimul pământean care ne-a cunoscut și-a încetat existența terestră.

[1] Care cred că îmi zâmbește chiar acum de undevaJ

[2] Ralph Waldo Emerson (n. 25 mai 1803 – d. 27 aprilie 1882).