TRIPLETA MARILOR FILOZOFI ELENI: SOCRATE, PLATON ŞI ARISTOTEL

 

Prin raportare la epoca filozofiei elene clasice (secolele V-IV î.HR), se disting trei perioade filozofice: preclasică, clasică şi postclasică. În prima perioadă, preclasică, intră filozofii antici, antecesori ai lui Socrate. Perioada clasică îi include pe cei trei coloşi ai gândirii antichităţii: Socrate, Platon şi Aristotel. Iar perioada posterioară celei clasice îi cuprinde pe toţi filozofii de după Aristotel.

Din punct de vedere cronologic, primele texte filozofice cunoscute sunt datorate religiei hinduse (probabil, pe la 1500 î.HR, în India). Şi în China, anterior filozofiei elene clasice, au existat mai multe curente de gândire, dar operele scrise au apărut mai târziu. Este vorba, în principal, de cele trei mari tradiții filozofice: taoismul, confucianismul și budismul.

Celor trei mari filozofi – Socrate, Platon şi Aristotel – le-au fost precursori alţi gânditori mari ai antichităţii, dintre care îi menţionăm pe: Lao Zi (Bătrânul Maestru)[1], căruia îi este atribuită cartea Tao Te Ching, în care este susţinută ideea comportării omului în armonie cu natura, adică spontan şi intuitiv, fără ambiţii, fără dorinţe şi fără supunere faţă de convenţiile sociale. Pe scurt, acesta este taoismul; Thales din Milet[2], considerat primul filozof propriu-zis cunoscut, el căutând răspunsuri raţionale la întrebări despre lumea în care trăim; Confucius[3] (Kong Fuzi), care a susţinut ideea că fidelitatea şi sinceritatea trebuie să fie principiile de bază ale omului. Curentul care promovează ideile lui Confucius poartă numele de confucianism; Buddha[4] (Siddhartha Gautama), care considera că pacea are origine interioară, omul devine ceea ce gândeşte. Lucrările care prezintă concepţia sa pun în lumină ideea că starea eternă şi imuabilă a non-fiinţării este cea care-l eliberează pe om de suferinţa existenţei (Nirvana). Acesta este budismul; Heraclit[5], susţinător al ideii că totul este flux, totul este în schimbare (nu poţi păşi de 2 ori în acelaşi râu)[6]; Protagoras[7], care a rămas în istoria gândirii umane ca fiind creatorul următoarelor două maxime: Omul este măsura tuturor lucrurilor! şi Totul este relativ!; Democrit[8], cel care a afirmat că: Omul este un microcosmos al universului.

Evident că această listă a spiritelor filozofice antice nu este una exhaustivă, ci una exemplificativă, alături de filozofii prezentaţi mai sus s-au remarcat şi mulţi alţii, dar nu a fost în intenţia mea să-i prezint pe toţi, ci numai pe cei pe care i-am considerat mai importanţi. Evident că importanţa are o notă de subiectivism.

Primul mare filozof clasic elen este Socrate (469-399 î.HR). Acesta este considerat fondatorul filozofiei occidentale. Deşi nu are o operă scrisă personal, ideile sale au intrat în eternitate prin intermediul discipolilor săi, în special, dar nu numai, cu ajutorul lui Platon şi Xenofon, care i-au dedicat mai multe opere, dintre care menţionăm Phaidon, Dialogurile, Amintirile despre Socrate şi Apărarea lui Socrate[9].

Socrate a fost primul mare gânditor cunoscut care a folosit raţionamentele inductive, ce au fost mai târziu rafinate de către Aristotel. Socrate a fost arhetipul filozofului modest în cel mai pur sens al termenului. Nu purta pică nici măcar duşmanilor săi, nu reacţiona violent faţă atacurile venite din toate părţile şi nu căuta bogăţia sau un trai de huzur. Era atât de cumpătat încât se spune că, după ce a fost lovit de cineva în picior, acesta ar fi afirmat: „Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată”.

Socrate a avut şi a promovat o puritate morală inegalabilă. Modestia sa nu s-a manifestat printr-o comportare lipsită de curaj. Dimpotrivă, Socrate avut curajul să se îndoiască de preceptele morale ateniene, asumându-şi riscul condamnării la pedeapsa cu moartea, lucru care din păcate s-a întâmplat, lăsând lumii un exemplu cum omul poate muri în mod onorabil, liniştit şi împlinit.

În concluzie, fără pretenţia de a acoperi toate contribuţiile lui la spiritualitatea umanităţii, trebuie să nu uităm faptul că Socrate a fost poate cel mai mare „semănător de îndoială” (Șt. Bezdechi), a sădit în conştiinţa oamenilor principiul respectării legilor şi a introdus în gândirea filosofică „raționamentele inductive” și „definițiile generale„. O altă mare comoară lăsată omenirii de Socrate este reprezentată de ideile sale fundamentale, dintre care două sunt inestimabile: viaţa trebuie să aibă ca scop examinarea acesteia, care alminteri nu merită trăită; singurul lucru pe care susţinea că-l ştie era acela că nu ştia nimic.

Platon (427-347 î.HR), cel de-al doilea titan al filozofiei şi gândirii omenirii, are un dublu merit. În primul rând, aşa cum am văzut mai sus, este cel care, alături de Xenofon și de alții, a făcut posibilă cunoaşterea ideilor marelui Socrate. În al doilea rând, Platon a lăsat posterităţii o concepţie filozofică unică, inegalabilă şi imuabilă. El era de părere că, separat de lumea materială, există o lume a formelor sau ideilor. El susţinea că orice obiect material are în lumea ideilor un echivalent perfect. Astfel, spre exemplu, în lumea ideilor există patul perfect, iar în lumea materială o versiune inferioară a patului (cel pe care-l ştim) văzut de noi. Potrivit lui Platon, lumea formelor şi a ideilor este imuabilă şi eternă, în timp ce lumea materială este în continuă schimbare. Cu alte cuvinte, lumea materială nu este una reală, ci este o palidă umbră a lumii autentice, care este lumea formelor. Prin opera sa inegalabilă, Platon este considerat unul dintre cei mai influenţi filozofi din istoria omenirii, fiind exprimată chiar teza că scrierile filozofice ce au urmat operei platoniene nu sunt altceva decât simple: „note de subsol la lucrările lui Platon”[10].

Prin lucrările Republica și Legile, Platon a pus bazele filosofiei politice occidentale, punând la dispoziţia celor interesaţi primele tratate politice scrise din perspectivă filosofică. Lui Platon i se atribuie dialogul, ca specie literară, modalitate prin care chestiunile de natură filozofică sunt abordate prin discuţii între participanţii la dezbatere[11]. O altă idee fundamentală susţinută de Platon este aceea că menirea statului constă în realizarea binelui tuturor. Nu putem încheia prezentarea lui Platon fără să menţionăm că ideile acestuia au fost preluate şi introduse de Sfântul Augustin în doctrina creştină. Augustin a preluat de la Platon virtuţile susţinute de acesta (dreptatea, cumpătarea, curajul şi înțelepciunea), cărora le-a adăugat altele, precum sunt credința, speranța, iubirea, fidelitatea, încrederea şi umilința. În viziunea lui Augustin, cunoașterea poate avea loc numai prin contact direct cu ideile cunoscute, la fel cum susţinuse și nemuritorul Platon, iar ideile cunoscute sunt de natură divină[12].

Tripleta celor mai mari filozofi clasici se încheie cu Aristotel (384-322 î.HR), discipol al lui Platon, aşa cum acesta a fost discipolul lui Socrate. Prin concepţia sa, Aristotel a zdruncinat din temelii teoria efigiilor (umbrelor, formelor) susţinută de Platon, considerând că omul îşi face o idee despre un obiect material numai după ce-l observă. De pildă, omul are o idee despre câine numai după ce îl vede şi percepe. El arată că, de pildă, atunci când un copil se întâlneşte cu un câine, acesta observă caracteristicile comune cu ale celorlalţi câini, pe care copilul i-a văzut cu alte ocazii, şi abia apoi va recunoaşte particularităţile câinilor, moment în care se poate spune că el are o idee despre forma câinelui. Contactul omului cu lumea înconjurătoare este prin intermediul simţurilor, iar la naştere mintea omului este ca o tăbliţă goală, care se umple prin ajutorul simţurilor. El considera că singura modalitate prin se poate ajunge la ideea de dreptate imuabilă, eternă, este să observăm modul de manifestare al acesteia în realitatea înconjurătoare.

Lui Aristotel lumea de azi îi datorează multe, dar dintre toate acestea nu trebuie uitat silogismul – tip de raţionament care este folosit şi astăzi, fiind perfecţionat cu ajutorul matematicii şi logicii. De asemenea, Aristotel a făcut precizări importante, arătând că, deşi omul nu are idei înnăscute este, totuşi, înzestrat în chip natural, la naştere, cu puterea raţiunii.

În fine, se impune a fi remarcat şi faptul că, aşa cum Sfântul Augustin a introdus şi adaptat ideile lui Platon în cadrul doctrinei creştine, acelaşi lucru l-a făcut şi Toma din Aguino cu ideile lui Aristotel, integrându-le în filozofia creştină.

 

 

[1] Probabil în secolul al VI-lea î.HR.

[2] 624-526 î.HR.

[3] A trăit în secolul al VI-lea î.HR.

[4] A trăit în secolul al V-lea î.HR.

[5] 535-475 î.HR.

[6] Panta rei (totul curge). Expresia nu este sigur că aparţine lui Heraclit, ci lui Simplicius din Cilicia, menită a caracteriza ceea ce a susţinut Heraclit.

[7] 490-420 î.HR.

[8] 460-371î.HR.

[9] P. Chambry arată că Platon a fost „un filosof profund și sublim, în timp ce Xenofon a fost un moralist ingenios și înțelept”. Xenofon îl face pe Socrate să rostească unui dintre cele mai înălțătoare elogii aduse muncii câmpului: „maica și educatoarea artelor”. Pasajul a fost reprodus de Cicero în în Cato Major sau Despre bătrânețe, a prelucrat de Vergilius, în Georgice, şi reluat de Pliniu cel Bătrîn etc. Au fost și alți care au scris despre Socrate, printre care poate fi menționat și însuși Aristotel.

[10] A.N. Wihtehead.

[11] Socrate fiind, de regulă, protagonistul.

[12] În schimb, se distanţează de Platon, când susţine că omul are aptitudinea cunoaşterii pentru că Dumnezeu o creează în intelectul uman, oferind-o ca pe un dar divin.