ALTRUISM SAU EGOISM

Când scriu aceste rânduri îl am în minte pe câinele meu (Odi), un Golden Retriever alb, care este foarte bucuros de fiecare dată când mă vede, indiferent că revederea este după câteva minute sau după câteva ore ori zile. Pentru Odi, eu şi ceilalţi membrii ai familiei suntem eroii lui, pe care ne iubeşte necondiţionat, chiar dacă uneori îl certăm sau nu-i dăm să mănânce cât ar vrea el (fiind foarte mâncăcios), iar alteori nu-l băgăm în seamă.

Fără să pot şti ce procese psihice se petrec în mintea lui de animal domestic, analizându-i exclusiv comportamentul, am convingerea că este pur şi simplu interesat să-mi facă pe plac, să mă facă fericit, să mă vadă bucuros. Probabil, instinctul lui îi spune că, dacă eu sunt fericit, se va bucura şi el alături de mine de un gram de fericire, care volens nolens va radia şi asupra lui.

Şi nu se înşală, pentru că, având o astfel de manifestare, îl scot la plimbare, îl las să alerge, primeşte diferite cadouri și chiar mă determină să-i dau mâncare în plus faţă de raţia zilnică. Cu alte cuvinte, prietenia lui este, într-un fel sau altul, recompensată.

Cu toate că nu este o atitudine pur altruistă, deoarece foarte probabil gândul lui este în principal la recompense, comportarea câinelui meu îmi spune un lucru foarte important.  Fără a ne ignora, căci cine ne poate iubi mai mult decât noi înşine, trebuie să fim interesaţi în mod pozitiv de cei din jurul nostru şi, în general, de aspectele esenţiale care se petrec în societate. Omul care, fără a face o preocupare permanentă din aceasta, găseşte resurse pentru a acţiona în și favoarea semenilor săi este cel care până la urmă este beneficiarul unui confort psihic imediat şi al unor efecte pozitive pe termen lung.

Egoismul este opus altruismului şi înseamnă atitudinea omului care pune în centrul universului persoana sa, căutând satisfacerea exclusivă a propriilor interese, chiar dacă aceasta este în detrimentul celorlalţi. Omul egoist are un singur scop: hrănirea propriului orgoliu.

Sunt necesare câteva precizări. În primul rând, în chip natural, omul are o înclinaţie spre egoism, orientare ce decurge din instinctul său de conservare. În al doilea rând, orice om are, cel puţin în circumstanţe speciale, cu rare excepții, un spirit altruist (de compasiune, empatie sau solidaritate umană). În al treilea rând, cele două trăsături umane – altruismul şi egoismul –, deşi sunt antagonice prin definiție, ele pot fi întâlnite la aceeaşi persoană. Prezenţa uneia dintre cele două însuşiri nu o exclude pe cealaltă, după cum şi viceversa este valabilă.

O concluzie preliminară ar fi aceea că omul nu a fost programat să fie exclusiv egoist şi nici exclusiv altruist. Omul este câte un pic din fiecare și, de cele mai multe ori, în doze diferite. Nu există oameni care să posede numai una dintre cele două trăsături – egoism sau altruism. Ceea ce diferă de la o persoană la alta este doza în care aceste trăsături sunt prezente. Când proporția înclină spre satisfacerea intereselor personale, cel în cauză va fi considerat egoist, iar în situația inversă vom vorbi despre un om altruist.

Viața ne înfățișează și situații în care aparența este, în realitate, înșelătoare. Mai exact, discutăm despre acele cazuri în care oamenii egoiști pozează în altruiști sau invers. Sigur, dintre cele două situații, prima dintre ele este foarte probabil mult mai întâlnită decât a doua. Spre exemplu, suntem în prima ipoteză, când se afirmă (fără temei): M-am sacrificat pentru copil și el îmi întoarce spatele, iar în a doua când cineva spune (tot fără temei): Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă în primul caz este vorba despre un părinte care vede copilul ca pe un instrument al său și în aparență acoperă acest fapt, în cel de-al doilea discutăm despre un părinte care a fost sclavul copilului, dar aparent nu vrea să recunoască acest lucru.

Niciuna dintre ipotezele analizate în cele ce preced nu este satisfăcătoare în raport cu cel mai important principiu care ar trebui aplicat în această chestiune: principiul armonizării intereselor personale cu cele generale sau ale semenilor.

Când se gândește la propriile interese, omul ar trebui să le aibă în vedere și pe cele aparținând celorlalți care pot fi, de cele mai multe ori, realizate împreună, deoarece, exceptând anumite situații excepționale, între acestea nu există incompatibilitate sau excluziune reciprocă. Dimpotrivă, de regulă, interesele particulare pot fi armonizate cu cele aparținând semenilor, în special dacă se manifestă pe unități de timp diferite.

Orice om care vrea fie împlinit din toate punctele de vedere are nevoie de o anumită doză de egoism pentru a progresa și de suficient altruism pentru a contribui la dezvoltarea personală a celorlalți sau la progresul societății.

Printr-o metaforă, această idee ar putea fi exprimată astfel: Egoismul este combustibilul evoluției omului, iar altruismul este motorul care-i duce pe oameni împreună spre progres. Aici se potrivesc și cuvintele lui A. Alder, conform căruia: „Omul care nu se interesează de cei de lângă el este cel care are cele mai mari dificultăţi în viaţă”.

Este cert că atât egoistul, cât și altruistul consumă multă energie pentru atingerea scopurilor pe care le-au prefigurat, dar dintre cei doi, la final, când se trage linie, în mod sigur altruistul este fie singurul fericit, fie mai fericit decât egoistul.

Încercând să subliniez această idee mi-a trecut prin minte un banc, care mi se pare că se potrivește ca o mănușă. Un bărbat cu vârstă înaintată se afla în agonie. Lângă patul în care acesta stătea întins, se aflau soția și cei doi copii ai săi (fată și băiat). La un moment dat, bărbatul aflat în agonie a început să plângă. Observând aceasta, soția l-a întrebat: De ce plângi? Iar bărbatul a început o scurtă poveste. Când eram tânăr, înainte să mă căsătoresc, m-am întrebat dacă este sau nu în interesul meu să mă căsătoresc, luând în considerare argumentele pro și contra. Printre argumentele împotriva ideii de căsătorie am avut în vedere faptul că burlăcia permite o viață mai relaxată, fără îndatoriri sau responsabilități. Dar am considerat că este în interesul meu să mă căsătoresc. Motivul determinat al hotărârii mele a fost acela că, dacă mă voi căsători, voi întemeia o familie, iar aceasta, atunci când voi fi bătrân și bolnav, va fi alături de mine și voi primi, când îmi va fi sete, un pahar cu apă. Terminând povestea, pe bărbat l-au năpădit lacrimile, iar soția pentru a-l liniști i-a spus: Dar suntem toți lângă tine!

Iar bărbatul, cu ultimele lui puteri, a răspuns: Am observat, dar nu mi-e sete!

Morala acestei povești este următoarea. Atunci când te gândești numai la interesul tău, dacă nu-l atingi, vei muri neîmplinit, iar dacă ai în vedere și interesele semenilor tăi și, în special ale celor apropiați, chiar dacă propriul scop nu s-a îndeplinit, vei trăi împlinirea sufletească prin intermediul celor care și-au atins propriile obiective în viață și au beneficiat de sprijinul tău pentru realizarea lor.

La fel ca bucuria, fericirea este starea ce se trăiește mai bine și mai intens alături de alți oameni, în special lângă familie și prieteni.