CONTROLUL JUDICIAR. CÂTEVA CONSIDERAȚII PRIVIND CONDIȚIILE LUĂRII, PRELUNGIRII ȘI MENȚINERII MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR

 

Preambul

Măsura controlului judiciar, alături de sora ei, controlul judiciar pe cauțiune, este cea mai puțin intruzivă dintre măsurile preventive. Din cauza acestei particularități, în practica judiciară, controlul judiciar se dispune, se prelungește și se menține cu relativ mare ușurință. Examinând practica judiciară, am constatat că, uneori, organele judiciare consideră măsura controlului judiciar un mijloc procesual ce poate fi dispus sau perpetuat fără un examen special al proporționalității și necesității. Cu alte cuvinte, plecând de la premisa că este cea mai ușoară dintre măsurile preventive, anumite organe judiciare apreciază că efectele acesteia asupra drepturilor și libertăților inculpaților sunt relativ neglijabile. În realitate, chiar dacă nu sunt impuse inculpatului obligații în plus față de cele standard, măsura controlului judiciar afectează, uneori într-o măsură semnificativă, anumite drepturi și libertăți fundamentale ale omului (de exemplu, dreptul la muncă). În cazurile în care sunt impuse inculpatului și unele obligații suplimentare [prevăzute de art. 215 alin. (2) C. proc. pen.], restrângerile de drepturi și libertăți sunt mult mai vizibile și efectele acestora mult mai severe. În astfel de cazuri discutăm despre restricționarea sau limitarea dreptului la liberă circulație, liibertății fizice, dreptului la viață intimă, familială sau privată s.a. Așadar, fiind un instrument procesual care restrânge sau afectează drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, măsura controlului judiciar trebuie luată, prelungită și menținută numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, cu luarea în considerare a tezei potrivit căreia aceasta nu este un scop în sine, ci un mijloc legal menit să asigure buna desfășurare a procesului penal, să împiedice sustragerea inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori să prevină săvârşirea unei alte infracţiuni.

 

1. Sedes materiae

Potrivit art. 202 C. proc. pen.: „(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

(2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

(3) Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.

Conform art. 211 C. proc. pen.: (1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).

(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1)”.

Potrivit art. 212 C. proc. pen.: „(1) Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere.

(2) Inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar.

(3) Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Dispoziţiile art. 209 alin. (6)-(9) se aplică în mod corespunzător.

(4) Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului”.

Conform art. 213 C. proc. pen.: „(1) Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului.

(3) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.

(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.

(5) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.

(6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar.

(6¹) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă.

(7) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii”.

Potrivit art. 214 C. proc. pen.: „(1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.

(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată sesizat potrivit alin. (1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.

(3) Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii”.

Art. 348 C. proc. pen., dispune: „(1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

(2) În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207”[1].

În fine, conform art. 362 C. proc. pen.: „(1)Instanţa se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

(2)În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să verifice, în cursul judecăţii, în şedinţă publică, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 208”[2].

2. Analiza condițiilor în care se dispune luarea, prelungirea sau menținerea măsurii controlului judiciar

2.1. Enumerare

Analizând sistematic prevederile art. 202, art. 211-214 și 207-208 C. proc. pen. rezultă că, pentru dispunerea, prelungirea și menținerea măsurii controlului judiciar, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții^[3]:

• Existența unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
• Măsura controlului judicar să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care se dispune;
• Măsura controlului judiciar să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
• Să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale;
• Luarea, prelungirea sau menținerea măsurii de către organul judiciar competent;
• Motivarea actului de luare sau prelungire, subzistența motivelor sau apariția unor motive noi;
• Audierea inculpatului prezent.

2.2. Examinarea condițiilor

• Existența unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune

În cazul luării, prelungirii sau menținerii măsurii controlului judiciar, legiuitorul este mai puțin exigent decât în ceea ce privește arestarea preventivă sau arestul la domiciliu. Astfel, în timp ce pentru dispunerea acestor din urmă măsuri preventive este necesar să existe probe din care să reiasă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o infracțiune, în cazul luării, prelungirii sau menținerii măsurii controlului judiciar este suficient să existe indicii temeinice că inculpatul a comis o infracțiune. Calitatea de inculpat implică punerea în mișcare a acțiunii penale.

Indiciile temeinice constau în date sau informații din care rezultă presupunerea că inculpatul a comis infracțiunea de care este acuzat. Cu alte cuvinte, indiciile temeinice există atunci când din examinarea datelor relevate de mijloacele de probă administrate în cauză apare ca plauzibilă presupunerea că persoana împotriva căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală a săvârșit infracțiunea pentru care este urmărită[4].

Condiția analizată presupune, așadar, existența la dosarul cauzei a unor date sau informații obținute prin mijloacele de probă stabilite de lege (declarații de martori, înscrisuri, procese-verbale de redare a înregistrărilor, rapoarte de expertiză etc.).

Condiția analizată va fi considerată îndeplinită, a fortiori, dacă există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea de comiterea căreia este acuzat.

Prin suspiciune rezonabilă se înțelege existența unor date sau informații apte să convingă un observator obiectiv și imparțial că există posibilitatea verosimilă ca inculpatul să fi comis infracțiunea ce formează obiect al acuzației. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în acest sens[5].

Termenul probe are semnificația comună, respectiv aceea de element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal [art. 97 alin. (1) C. proc. pen.].

• Proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei față de care măsura se dispune

Condiția proporționalității trebuie examinată prin raportare la datele și împrejurările cauzei, cu luarea în considerare în chip special a gravității abstracte și concrete a infracțiunii de comiterea căreia este acuzat inculpatul.

În ceea ce privește specificul infracțiunii săvârșite, din perspectivă abstractă, considerăm că trebuie avut în vedere locul pe care infracțiunea presupus comisă îl are, în ierarhia valorilor sociale, care este identificat prin intermediul dreptului lezat sau vătămat prin infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzat inculpatul. Cu alte cuvinte, instanța va examina pericolul social al infracțiunii, plecând de la aspectul abstract al acestuia, iar abia după aceea va fi analizat aspectul concret al pericolului infracțiunii ce constituie obiect al acuzației, utilizând ca repere limitele speciale ale pedepsei, împrejurările cauzei (eventuale circumstanțe atenuante sau agravante).

Pentru verificarea condiției proporționalității, instanța se poate orienta și după unele dintre criteriile cuprinse în art. 318 C. proc. pen. Spre exemplu, conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; modul şi mijloacele de comitere a faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii s.a.

Facem precizarea că, spre deosebire de arestarea preventivă și arestul la domiciliu, în cazul cărora organul judiciar analizează condiția proporționalității prin raportare la un grad de pericol social concret și abstract ridicat, atunci când se analizează condiția proporționalității măsurii controlului judiciar poate fi suficient un grad de pericol social concret și abstract mediu.

Atunci când se analizează condiția proporționalității măsurii controlului judiciar trebuie să fie luate în considerare dispozițiile constituționale care garantează exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale. Aici interesează, îndeosebi, prevederile art. 23, 26, 25, 39, 41 și, în special, art. 53 din Legea fundamentală. Într-adevăr, drepturile fundamentale nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică.

Cu privire la incidența art. 53 din Constituție, în ceea ce privește măsura controlului judiciar, Curtea Constituțională a stabilit următoarele: „din analiza acestui text constituţional, reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiilor unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din data de 28 iunie 2010) (…) Curtea reţine că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept (…)

ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică (s.n.), este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.”[6].

• Măsura controlului judiciar să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni

Considerăm că această condiție impune verificarea aspectelor ce țin, în principal, de conduita inculpatului. Este un aspect ce nu trebuie demostrat aici, acela că modul de comportare a inculpatului, de asemenea, relevă aspecte ce trebuie evaluate de către instanță atunci când se pronunță asupra măsurii arestării preventive. Relevanța conduitei inculpatului, în ceea ce privește condiția necesității, trebuie evaluată din mai multe puncte de vedere. Printre reperele referitoare la persona inculpatului, care trebuie avute în vedere la dispunerea măsurii controlului judiciar, se numără: scopul urmărit prin comiterea infracțiunii, mobilul infracțiunii, conduita anterioară săvârșirii infracțiunii, comportamentul din timpul comiterii infracțiunii, conduita ulterioară (acoperirea prejudiciului, cooperarea cu organele judiciare etc.) s.a. Se poate spune că această condiție este îndeplinită dacă, în biografia penală recentă a inculpatului, sunt indentificate comportamente pe baza cărora se poate conchide că există riscul ca acesta să influențeze negativ desfășurarea procesului penal, să se sustragă de la urmărire ori judecată sau să comită noi infracțiuni.

• Să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale

La analiza acestei condiții se verifică dacă nu există vreuna dintre cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 C. proc. pen[7].

• Dispunerea măsurii de către organul judiciar competent

În faza de urmărire penală organul competent să dispună asupra controlului judiciar este procurorul, sub cenzura judecătorului de drepturi și libertăți, iar în faza camerei preliminare sau a judecății, aceasta este apanajul judecătorului.

Procurorul dispune luarea sau prelungirea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat sau prelunigit măsura, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

• Motivarea luării sau prelungirii și subzistența motivelor sau apariția unor motive noi, în cazul menținerii măsurii controlului judiciar

Conform art. 212 alin. (4) C. proc. pen., procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă motivată.

Potrivit art. 214 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.

• Audierea inculpatului prezent

Audierea inculpatului prezent este o garanție a dreptului la apărare al acestuia, ceea ce înseamnă că este vorba despre o condiție care trebuie avută în vedere atunci când se dispune luarea, prelungirea sau menținerea măsurii controlului judiciar.

Potrivit art. 212 c. proc. pen., măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.

De asemenea, art. 213 alin. (4) C. proc. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.

Iar potrivit art. 213 alin. (5) C. proc. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar.

3. Durata măsurii controlului judiciar

Conform art. 215¹  alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o durată de cel mult 60 de zile.

Potrivit art. 215¹ alin. (2) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile.

În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani [art. 215¹ alin. (6) C. proc. pen.].

Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile [art. 215¹ alin. (7) C. proc. pen.].

În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată [art. 215¹ alin. (8) C. proc. pen.].

 

 

[1] Potrivit art. 207 C. proc. pen.: „(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.

(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.

(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză”.

[2] Conform art. 208 C. proc. pen.: „(1) Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.

(2) Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător”.

[3] Pentru analiza condițiilor luării, prelungirii sau menținerii măsurilor preventive, a se vedea: I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 587 și urm.; C. Jderu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, p. 608 și urm.

[4] A se vedea Decizia CCR nr. 462/2004, precum și definiția din art. 143 C. proc. pen. anterior.

[5] A se vedea, de pildă, cauza Tuncer și Durmuș împotriva Turciei. Pentru analiza condiției a se vedea N. Volonciu (coord.) s.a., Codul de procedură penală comentat, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 532.

[6] A se vedea Decizia CCR nr. 712/2014.

[7] Conform art. 16 C. proc. pen.: „(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege”.