DE UNDE VINE MOTIVAȚIA ȘI CÂT DE ACTUAL ESTE

SISTEMUL RECOMPENSĂ-SANCȚIUNE?

 

Motto: Autonomia relativă în activitate, perfecționarea continuă și urmărirea unor scopuri nobile sunt elementele ce intră în stuctura succesului omului și, totodată, cele care îi asigură continuitatea pe Pământ.

 

Orice activitate umană conștientă are la bază cel puțin un mobil (resort, imbold, motiv determinant). În lipsa certă a unui imbold, o conduită apare ca aparținând unui iresponsabil (nebun, persoană fără discernământ sau fără control asupra comportamentului propriu). Sigur, în prezent, resorturile psihice care însoțesc comportamentele umane sunt de multe ori complexe sau sofisticate. În fapt, de fiecare dată, identificăm una sau mai multe nevoi, precum invidia, gelozia, binele comun, ajutarea aproapelui, lenea s.a.

La începuturi, mediul fiind unul foarte ostil, lucrurile erau foarte simple. În tot ceea ce făcea, omul primitiv avea ca motivație fie nevoia de conservare (hrană și apărare), fie nevoia reproducere (asigurarea perpetuării speciei).

Odată cu evoluția, au intervenit schimbări în ceea ce privește motivațiile activităților umane. Lista anterioară a resorturilor psihice a fost completată cu noi elemente. Omul modern este cel care a introdus în paleta motivațiilor sistemul recompensă-sancțiune, care s-a bucurat și se bucură încă de succes.

În societatea contemporană sunt recompensate performanța, comportamentul onest sau creativitatea. În schimb, contraperformanța, conduita ilegală sau comportamentul imoral sunt sancționate. S-a constatat că sistemul recompensă-sancțiune are rezultate foarte bune când este folosit asupra animalelor. Spre exemplu, dresajul animalelor se bazează pe acest tip de stimulent.

Plecând de la educația copiilor, continuând cu viața socială sau profesională a adulților și terminând cu sistemul juridic penal, remarcăm faptul că, în bună măsură, sistemul ce stă la baza funcționării societății contemporane, în esență, este încă cel specific diadei recompensă-sancțiune. Acest sistem motivațional este considerat ca fiind unul potrivit atât pentru educarea copiilor, cât și pentru cariera și instruirea adulților.

Practic, conform acestui sistem , orice faptă bună a copilului este răsplătită cu avantaje (timp liber, bunuri sau un program mai lejer), iar faptele negative, contrare regulilor, sunt sancționate prin privări de drepturi, limitări de libertăți sau pierdere de privilegii.

Mutatis mutandis, în cazul adulților care performează din punct de vedere profesional, recompensele constau în bani sau alte bunuri, promovări profesionale și diferite foloase de natură nepatrimonială, iar sancțiunile rezidă în consecințe negative, precum pierderea locului de muncă, diminuarea veniturilor, degradarea profesională etc.

Sistemul recompensă-sancțiune este vizibil și în domeniul politico-administrativ, cel puțin în în statele democratice, în sensul că oamenii politici sau demnitarii care au rezultate pozitive sunt recompensați, sporindu-și șansele în cadrul scrutinelor, respectiv al numirilor viitoare, în timp ce lipsa de performanță este sancționată de electorat sau de cei care decid în privința demnitarilor fără realizări.

Cât de actuală și benefică este diada recompensă-sancțiune?

Pe termen scurt, în multe cazuri, sistemul recompensă-sancțiune produce rezultate pozitive, respectiv determină creșterea nivelul educațional al elevilor, capacitatea profesională a celor angrenați în activități lucrative și determină (uneori) reconfigurarea atitudinii condamnaților deținuți față de valorile sociale. Pe termen lung, se poate produce și, uneori, acest lucru se petrece, o inversare a rezultatelor, mai exact are loc săderea nivelului educațional al elevilor, diminuarea performanțelor profesionale ale persoanelor ce desfășoară activități lucrative și creșterea gradului de frustare și îndărătnicie al persoanelor deținute.

Sigur, nu este recomandabilă o generalizare a aspectelor prezentate în cele ce preced. O astfel de generalizare ar fi superficială, deoarece nu ar ține seama de specificul activități, de particularitățile subiecților examinați, de scopul (economic, social etc.) activității, de felul stimulentelor s.a.

În primul rând, în funcție de tipul activității, respectiv dacă aceasta este una repetitivă sau una intelectuală, este util să se facă departajarea în activități algoritmice și activități euristice[1]. Activitățile algoritimice sunt cele care presupun repetarea anumitor pași sau etape, fără niciun element de creativitate, iar cele euristice sunt activități care implică creativitatea.

În al doilea rând, în funcție de criteriul scopului urmărit, respectiv dacă scopul este economic ori filantropic, este recomandabil să operăm o diferențiere între activități altruiste și activități oneroase. În cazul activităților altruiste, recompensele materiale nu stimulează performanța, dar o pot face dacă discutăm despre acte cu scop mercantil.

În al treilea rând, pe baza criteriului vârstei subiecților, este utilă împărțirea în categoria minorilor și categoria adulților, fiecare dintre acestea suportând, la rândul lor, subdiviziuni.

În al patrulea rând, este necesar să se facă deosebire între recompense necondiționate (dacă se obține un anumit rezultat) și recompense condiționate (pentru diligența depusă).

În fine, sunt și alte clasificări posbile (spre exemplu, în funcție de pregătire).

Dintr-o altă perspectivă, în literatura de specialitate se discută despre două clase de recompense:

• Recompensele externe bani (bani, premii, alte foloase acordate de terți);
• Recompensele intrinseci (care țin de resorturile psihice ale subiectului).

În prezent, se apreciază că motivația bazată numai pe două stimulente (recompensă și sancțiune) este perimată, deoarece nu ține pasul cu realitățile contemporane. D. Pink susține că: „Dacă dorim să ne întărim companiile, să înnobilăm viețile și să facem lumea mai bună, trebuie să eliminăm discrepanța dintre ceea ce știe știința și ceea ce face economia”[2].

Sau, altfel spus, este necesară înlăturarea distanței dintre teorie și practică. Cele două categorii – știința și practica – trebuie să se armonizeze, în sensul că demersurile științifice efectuate de cei care investighează fenomenele socio-economice să fie, întâi de toate, corelate cu nevoile practice.

Însă, relația știință-practică nu trebuie să fie exclusiv univocă, în sensul că numai știința să fie atentă la și să servească intereselor realităților economice sau sociale, ci este util, aș îndrăzni să spun chiar necesar, ca această relație să fie bivalentă, adică practicienii să integreze în activitățile lor descoperirile științifice și tehnologiile inventate care pot schimba în bine lumea, chiar dacă interesele economice pe termen scurt ar putea fi contrare unor astfel de implementări.

Interesele mercantile sau cele ce constau în obținerea unor poziții profesionale sunt stimulente care pot crește productivitatea în anumite domenii, pot ridica performanța profesională ori socială sau pot schimba pozitiv mentalitatea, dar nu întotdeauna, ci numai uneori și la niveluri insufciente.

Motivația intrinsecă este, alături de recompensă și sancțiune, cel de-al treilea stimulent care trebuie luat în considerare, susține Pink, în lucrarea sa Drive[3].

Nici Pink nu susține că trebuie să renunțăm la sistemul recompenselor și nici eu nu o fac, dimpotrivă, ideea de bază este aceea că stimulentele necondiționate și chiar cele condiționate pot să-și găsească locul în continuare în ceea ce privește activitățile rutinare (algoritmice, șablonizate). Recompensele sunt, însă, cel puțin contraindicate în cazul activităților creative, în cadrul cărora satisfacția găsirii unor noi soluții sau bucuria inventării sunt suficiente și pentru atingerea performanței.

Pentru a fi performant, omul trebuie să fie orientat spre perfecționare, dar având reprezentarea că perfecțiunea este egală cu idealul de neatins. Printre obiectivele care, alăuri de cele clasice (de pildă, obținerea de profit și poziție socială), pot concura la creșterea performanței se numără cele cu adevărat mărețe (protecția mediului, securitatea globală, asigurarea unui nivel de trai acceptabil pentru toți oamenii).

Măreția scopului, la realizarea căruia vrea să contribuie, este pentru omul contemporan preferabilă recompensei și fricii de sancțiune, care pălesc la umbra splendorii generate de importanța obiectivului urmărit.

Nu sunt ipocrit să spun că banii sau alte foloase exteriorizabile nu sunt importante, ci spun altceva, și anume că nu sunt deasupra, ci sub nivelul satisfacției implicării în construirea unei lumi mai bune.

 

 

[1] D. Pink, Drive, Ed. Publica, București, 2009.

[2] D. Pink, op. cit.

[3] Idem. Pink precizează: „Recompensele tradiționale (…) distrug motivația intrinsecă, reduc performanța, paralizează creativitatea și nu acceptă comportamentul pozitiv. În plus, ne pot da mai mult din ceea ce nu dorim. Pot încuraja comportamentul imoral și pot încurja gândirea pe termen scurt”.