All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

DEMOCRAȚIA: DICTATURA UNEI PĂRȚI DIN CEI CARE VOTEAZĂ

 

Cel care lasă ca lumea sau partea sa de lume să aleagă pentru el planurile sale în viaţă nu are nevoie de nicio altă societate decât cea proprie maimuţelor” (J.S. Mill[1]).

„Numai unii dintre cei care votează chiar contează”.

„Democraţia este dictatura majorităţii” (J.S. Mill[2]).

 

Cel puțin teoretic, democrația este considerată o formă de organizare a statului (regim politic) în care puterea este exercitată de popor. După alegeri, auzim deseori expresii de genul: Aceasta a fost voința poporului!; Așa a vrut poporul; Poporul a votat!; Poporul are întodeauna dreptate! ș.a.

În peisajul public, întâlnim din ce în ce cu mai mare frecvent întrebarea: Este democrația o formă de organizare etatică în care poporul chiar guvernează? Sau, formulată într-o altă modalitate: Nu cumva democrația, așa cum este ea cunoscută astăzi, este un concept depășit? Este cât se poate de clar pentru orice observator mediu că, astăzi în lume, nu există democrație pură, deoarece, pe de o parte, prin alegeri, poporul transferă puterea către oamenii politici, care sunt mai mult sau mai puțin obedienți față de cei care i-au ales, iar, pe de altă parte, cei care guvernează, în multe dintre cazuri, nu au reprezentativitatea necesară. Așadar, cel puțin în mod direct și, uneori, din lipsă de legitimitate, poporul nu deține puterea în mod efectiv.

În sistemele politice democratice contemporane (europene, japonez, nord-americane ş.a.), puterea este transmisă de popor oamenilor politici. Mai exact, de facto, cei care dobândesc puterea efectivă sunt liderii partidelor politice, care stabilesc candidații în alegeri, componența executivului, conducerile instituțiilor fundamentale etc. De asemenea, din acest tablou nu pot fi excluși nici alți factori, precum implicarea unor instituții interne sau externe, organizații cu scopuri economice, religioase, teroriste sau anarhiste ş.a.

În democrațiile consolidate se spune că oricine are în rucsac bastonul de mareșal, în sensul că oricine poate candida, că oricine poate fi ales președinte, parlamentar etc. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa, întrucât pentru a fi un candidat vizibil sau cu șanse reale sunt necesare resurse, pe care nu întotdeauna le dețin cei mai buni posibili candidați.

Pe baza celor câteva aspecte relevate mai sus, putem desprinde concluzia că, în societatea contemporană, nu există democrație în sens propriu, deoarece poporul nu deține puterea în mod efectiv. În societățile democratice contemporane, puterea nu este deținuă efectiv de c către popor, ci aparține celor care stabilesc candidații în alegeri, componența membrilor executivului, conducerile instituțiilor fundamentale etc.

Sigur, in concreto, sunt întâlnite mai multe sisteme electorale (uninominal, pe listă, mixt etc.), dar cu privire la oricare dintre acestea sunt valabile și mereu actuale spusele lui J.S. Mill, potrivit căruia: „Voinţa poporului înseamnă, practic, voinţa unei părţi care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorităţii sau a acelora care au reuşit să se facă recunoscute drept majoritare; poporul, aşadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauţiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca şi precauţiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere (…) „tirania majorităţii” este în general inclusă printre pericolele împotriva cărora societatea trebuie să vegheze[3]”.

Democraţiile cele mai avansate din lume (de exemplu, din SUA sau Marea Britanie) se bazează pe sisteme electorale care pot genera atât o dictatură (sau tiranie, în exprimarea lui J.S. Mill) a majorităţii, cât și o dictatură a minorităţii care a votat.

Dacă tirania majorităţii este, de regulă, acceptată de corpul electoral şi de morala politică din democraţiile consolidate, tirania minorităţii n-ar trebuie să fie acceptată, deoarece este prea departe de voința poporului.

Să luăm două exemple recente. În anul 2016, Donald Trump a fost ales preşedintele Statelor Unite ale Americii, dar fără să dețină cele mai multe voturi exprimate de electoratul american şi, evident, fără să aibă majoritatea voturilor care ar fi putut fi exprimate. În urma scrutinului, Trump a obținut un procent mai mic din votul popular față de Hilary Clinton și totuși a fost recunoscut ca fiind învingător. Practic, el a devenit al cincilea președinte al SUA, ales prin victoria în cadrul colegiului electoral, deși a pierdut în ceea ce privește votul popular național[4]. Hillary Clinton a avut cu 2,86 milioane mai multe voturi populare (care înseamnă 2,1% din cei care au votat) față de Trump.

Tot în 2016, ca urmare a referendumului organizat, 51.9% dintre britanicii care s-au prezentat la urne (72.2%) au votat pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Și în acest exemplu, chiar dacă avem o majoritate a celor care au votat, 51.9% din corpul electoral prezent la urne este un procent minoritar comparativ cu totalul alegătorilor britanici.

Plecând de la cele două exemple de mai sus, constatăm faptul că, în ambele, partea din popor care a exprimat voturile valabile ce au dus la câștigarea scrutinului a fost echivalentă cu voinţa poporului. Pentru legitimitatea unei puteri sau a unei măsuri importante pentru un stat trebuie să existe o largă susţinere în corpul electoral, care în niciun caz să nu fie sub 50% din cetăţenii cu drept de vot. Or, atât alegerea preşedintelui SUA, cât şi referendumul referitor la rămânerea sau nu a Marii Britanii în Uniunea Europeană au avut mize uriaşe, întrucât Trump a anunţat şi, în parte s-a ţinut deja de cuvânt, că va face schimbări radicale în politica externă a SUA (ieșirea din anumite tratate, spre exemplu), iar pentru britanici şi chiar pentru o parte din cetăţenii Uniunii Europene efectele ieşirii sau, dimpotrivă, ale rămânerii Marii Britanii în cadrul acestei structuri supranaționale, sunt diferite, foarte importante şi de lungă durată.

Prin cele două exemple am vrut să demonstrez că democraţiile, chiar şi cele mai avansate, au problemele lor de legitimitate sau reprezentativitate. Mai mult, probleme de ordin moral-politic pot exista chiar dacă cei care votează reprezintă majoritatea corpului electoral. Aici se potrivesc foarte bine cuvintele lui J.S. Mill, care arăta: „protecţia împotriva tiraniei majorităţii nu este de ajuns; este nevoie, de asemenea, de protecţie împotriva tiraniei şi opiniei dominante (…) Există o limită dincolo de care imixtiunea opiniei publice în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă: a găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă ca şi protecţia împotriva despotismului politic[5]”.

Niciunul dintre sistemele politice democratice nu a fost niciodată și este departe de a fi perfect, dar până la inventarea sau descoperirea unuia mai performant, cu mai puține neajunsuri, sistemul democratic trebuie acceptat.

Imperfecțiunile sistemului puterii sunt generate de cusurul uman originar, întrucât omul este, la fel ca democrația, cu anumite defecte. Însă, se impune optimizarea acestuia, evident sub egida statului de drept.

Ca instituție politică (a se citi concept), democrația se află în interdependență cu statul de drept, fiind imposibilă existența unuia fără ființa celuilalt.

 

 

[1] J.S. Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, p. 88.

[2] Idem, p. 13.

[3] J.S. Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, p. 13.

[4] Au mai avut o astfel de situaţie John Quincy Adams în 1824, Rutherford B. Hayes în 1876, Benjamin Harrison în 1888 și George W. Bush în 2000.

[5] Idem, p. 14.

Adauga un comentariu