DRUMUL SPRE SUCCES ESTE PRESĂRAT CU EȘECURI

Succesul în viaţă este echivalent cu izbânda sau cu reuşita. Succesul presupune, totodată, recunoaşterea din partea celorlalţi membri ai speciei umane a faptului că unul dintre ei are un rezultat favorabil, a urcat pe scara socială sau se bucură de prestigiu pentru anumite realizări profesionale, sociale, culturale ori artistice.

În schimb, eşecul este opusul succesului, deoarece înseamnă nereuşită, înfrângere sau nerealizarea scopului urmărit.

Omul se naşte fără a fi programat să aibă succese sau eşecuri, astfel că, în funcţie de numeroşi factori, la un moment dat poate fi considerat un om de succes sau, dimpotrivă, un om ratat. În continuare, după un timp, situaţia se poate menţine, în sensul că realizările celui care a avut succese să se înlănţuiască, iar eşecurile celuilalt să se repete, dar situaţia anterioară se poate schimba, uneori chiar radical, prin inversarea poziţiei.

Să luăm un exemplu, pe care-l consider mai grăitor decât orice cuvinte. La începutul anilor 2000, în România, deşi Ion Iliescu era preşedintele ţării, Adrian Năstase luase prim planul, fiind cel mai de succes om politic român al acelei perioade, întrucât reuşise, în bună măsură, cu ajutorul echipelor ministeriale și al funcționarilor din aceste structuri, armonizarea legislaţiei interne cu cea a Uniunii Europene (inclusiv legile justiţiei), reușise revizuirea Constituţiei (2003) și a fost cel sub coordonarea căruia România a aderat la NATO^[1]. În aceeaşi perioadă, Traian Băsescu se afla pe o pantă politică descendentă şi avea probleme penale^[2].

Înaintea alegerilor prezidenţiale din 2004, când totul părea favorabil lui Adrian Năstase, a apărut factorul X (Lebăda Neagră, impredictibilul), mai exact a avut loc retragerea din cursa prezidenţială, în condiții relativ misterioase, a contracandidatului cel mai important, Theodor Stolojan, iar în locul acestuia s-a înscris în cursa electorală nimeni altul decât outsiderul Traian Băsescu. Din acel moment, situaţia celor doi – Adrian Năstase şi Traian Băsescu – a început să se schimbe și, ulterior, s-a inversat, culminând cu pierderea alegerilor de către primul şi câştigarea de către cel de-al doilea. Apoi, a urmat declinul implacabil a lui Adrian Năstase şi urcarea pe rampa succesului a lui Traian Băsescu.

Ce va urma? Probabil, cele două personaje, care au marcat în mod fundamental fiecare în manieră proprie cursul anilor 2000 şi prima jumătate a acestui deceniu, şi-au consumat rolurile politice însemnate şi vor trece încet-încet în muzeul istoriei politice, întrucât, dincolo de orice controverse, trebuie acceptat faptul că ambii şi-au asigurat poziţii importante în istoria României.

Ce se poate învăţa din experienţa celor două personaje politice? Un aforism spune că este bine să înveți din greșelile altora, iar altul că este bine să înveți măcar din propriile greșeli.

Din experiența celor doi, menționați mai sus, putem învăța foarte multe lucruri, printre care faptul că succesul este temporar, trebuie să fii pregătit în orice clipă pentru inversarea poziției pe scara succesului, este necesar să știi cum să ieși în mod onorabil de pe scena gloriei sau din neplăcuta situație a decăderii etc.

Când se află în culmea succesului sau a gloriei, oamenii se îmbată cu iluzia nemuririi, determinată de beția sau mirajul puterii, și scapă din vedere faptul că eșecul îi pândește la orice pas, acest risc fiind un aspect de neevitat al vieții. Riscul eșecului face parte din viață, la fel ca necazurile, norocul sau ghinionul.

Când scriu aceste rânduri îmi aduc aminte de un banc moralizator și nu mă pot abține să-l redau pe scurt. În plină vară însorită, pe o câmpie se plimba un șoricel, care a fost zărit de la distanță de către o pisică, iar aceasta a început să alerge după el cu intenția de a-l prinde și mânca. La această scenă asistă o vacă. Din spirit social altruist, când șoricelul a trecut pe lângă ea, în scopul de a-l salva, aceasta a făcut o balegă^[3] peste el. Pentru moment, pisica i-a pierdut urma șoricelului, dar cercetând cu atenție împrejurimile a văzut codița șoricelului ieșind din materia în care acesta era îngropat. L-a scos și l-a mâncat.

Din această poveste pot fi trase trei învățăminte (îmi cer scuze pentru folosirea cuvântului rahat, dar nu am găsit altul la fel de sugestiv):

• nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul;
• nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele;
• când intri în rahat trebuie să intri de tot.

Revenind la afirmația din titlu, conform căreia drumul spre succes este presărat cu eșecuri, constatăm că dintre cei care eșuează nu toți acceptă faptul că au greșit sau că au procedat eronat, cel puțin în acele cazuri în care eșecul este determinat de propriile erori sau greșeli sau în care cel puțin acestea concură la producerea eșecului alături de alte cauze.

După ce s-a constatat faptul că motivele inițiale ale războiului din Irak nu s-au confirmat, atât George W. Bush, cât și Tony Blair, principalii artizani ai acestuia, nu au recunoscut că au greșit atunci când au acceptat declanșarea acestui conflict militar. Cei doi, de fiecare dată când au fost întrebați au dat, practic, același răspuns, susținând că au procedat corect, dar fiecare în stil propriu a încercat o reconfigurare a motivelor anterioare.

Există o explicație pentru acest timp de reconstruire a motivelor unor acțiuni. Este vorba despre disonanța cognitivă. Această expresie exprimă teza că oamenii au tendința de a ameliora conflictele psihice interioare, împrejurare care duce la autosugestionare și la acceptarea unor puncte de vedere iraționale. Autosugestionarea specifică disonanței cognitive este, în fapt, o automanipulare menită să estompeze efectele luptei interioare, existentă atunci când cineva constată că comis greșeli sau erori. În astfel de cazuri, omul caută și oferă explicații pentru a transforma actul eronat în act virtuos sau cel puțin într-unul care să nu fie blamabil.

Efectul disonanței cognitive^[4] a fost descoperit de L. Festinger (1919-1989), care l-a identificat ca prezent de fiecare dată când apare starea de tensiune generată de situația în care o persoană are în acelaşi timp două opinii contrare. Într-adevăr, oamenii vor să facă lucruri utile, dar plictisitoare, și mai puțin plăcute, dar totodată doresc să se distreze, să aibă timp liber, să călătorească etc.

Când concepția unui individ, potrivit căreia în viață trebuie respectate legea și morala este contrazisă de propriul comportament imoral sau ilegal al acestuia, apare inevitabil conflictul interior și, fiind mânat de instinctul de conservare, cel în cauză va căuta și găsi justificări menite să transforme conduita contrară propriei concepții într-una pozitivă sau cel puțin tolerabilă.

Așadar, omul care greșește, care eșuează ori care este implicat în activități cu efecte negative, mai degrabă va găsi justificări pentru ceea ce a făcut, aducând argumente care susțin caracterul pozitiv al activității derulate, decât să accepte situația reală. Un necaz sau un eșec produce un disconfort psihic puternic pentru cel aflat într-o asemenea situație, care poate fi înlăturat sau atenuat prin găsirea unor explicații justificative ori care să excludă imputabilitatea.

Dintre cei care urmăresc acoperirea eșecului sau greșelii unii chiar sunt de bună credință, având realmente convingerea că au procedat corect, dar nu trebuie să-i uităm pe cei de rea credință, care ascund în cunoștință de cauză adevăratele motive ale acțiunilor lor. Este vorba despre cei care se folosesc de pretexte, adică de motive afișate, pentru a-și atinge scopurile ignobile, ascunzând adevăratele motive.

În viață este recomandabil să recunoaștem propriile greșeli, pentru că numai așa putem să le prevenim pe cele evitabile, întrucât drumul spre o viață împlinită este presărat cu eșecuri, de care nu putem scăpa, însă le putem limita numărul sau efectele.

[1] La 1 martie 2004, Preşedintele Ion Iliescu a promulgat Legea nr. 22/2004 de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord.

[2] Este vorba de cauza penală cunoscută sub denumirea dosarul flota.

[3] Îmi cer scuze pentru utilizarea acestui cuvânt, dar nu am avut inspirație să găsesc o altă exprimare, fără să afectez sensul poveștii.

[4] L. Festinger și-a publicat teoria disonanței cognitive în anul 1957 și este considerată cea mai faimoasă și influentă contribuție a sa în domeniul psihologiei sociale.