All for Joomla All for Webmasters
Splaiul Unirii nr. 152-154, Sect. 4, București

ERRARE HUMANUM EST SAU A GREŞI ESTE OMENEŞTE

 

Adagiul errare humanum est are o răspândire relativ consistentă în limbajul comun, dar formele complete ale acestuia sunt mai puţin cunoscute sau utilizate în comunicare.

Cea mai folosită dintre formele extinse ale acestui adagiu este cea atribuită lui Seneca, respectiv: errare humanum est, sed perseverare diabolicum [a greşi este omeneşte, dar a persevera (în greşeală) este diabolic].

Înainte de Seneca, Cicero scrisese (în Philippica) o cugetare asemănătoare, folosind următoarele cuvinte „cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errore perseverare” (orice om poate greşi, numai prostul stăruie în greşeală).

Iar cu câteva secole mai devreme, Confucius a spus: „nu este nimic rău că am comis o greșeală, atât vreme cât n-o repetăm”.

Dincolo de sensul literar al cuvintelor, ce ne spune, de fapt, adagiul errare humanum este, sed perseverare diabolicum?

Adagiul aici analizat are două părți. În prima parte este pusă în lumină particularitatea naturii umane, respectiv imperfecțiunea, iar în a doua este stabilită o limită a valabilității incidenței maximei, aceea de a nu repeta greșelile. Cu alte cuvinte, o greșeală este acceptată de societate, întrucât greșelile sunt inerente oamenilor, dar perseverarea în greșeală este inacceptabilă, fiind repudiată de societate.

Adagiul errare humanum est, sed perseverare diabolicum are o oarecare valabilitate și în prezent, fiind incident în ceea ce privește sfera relațiilor sociale cârmuite de sistemul de reguli morale, fără să fie incidentă în domeniul relațiilor sociale supuse dreptului (legilor). Cu alte cuvinte, morala acceptă greșeala, considerând-o o chestiune ce ține de natura umană, în timp ce legea (dreptul), atunci când interzice faptele din culpă (greșelile), nu condiționează sancționarea acestora de repetarea lor, astfel că o singură faptă este suficientă pentru a antrena răspunderea juridică.

Referindu-se la domeniul sportului, Pierre de Coubertin[1] a spus: „Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă!”. Dacă alăturăm maxima lui Coubertin adagiului errare humanum est …, s-ar putea susţine că cele două nu se corelează, având în vedere că celei dintâi îi este specifică ideea de perseverenţă, în timp ce celei de-a doua îi este specifică ideea contrară.

Cele două cugetări se aplică, însă, unor domenii diferite. Prima este valabilă în ceea ce priveşte spiritul olimpic şi nu presupune greşeala, iar a doua vizează comportarea oamenilor în relaţiile sociale şi are ca premisă tocmai comiterea unei greşeli. Sigur, într-o anumită măsură, greşelile sunt posibile şi în domeniul sportiv, deoarece niciun domeniu nu este ocolit de cusurul imperfecţiunii umane, astfel că perseverenţa, dacă este în greşeală, poate compromite şi spiritul sportiv olimpic avut în vedere de Coubertin.

Într-o altă ordine de idei, la fel ca în viaţa profesională sau ca în cea socială, considerăm că  în cazul sportivilor este preferabilă o retragere într-un moment oportun, iar nu într-unul în care sportivul este în situaţii delicate. Altfel spus, sportivii trebuie să accepte că vine vremea retragerii, iar acest lucru trebuie să fie realizat în mod onorabil.

Plecând de la adagiul errare humanum est ….., constatăm că, din perspectivă pur morală, societatea este dispusă să acorde a doua şansă indivizilor ce o alcătuiesc, prima greşeală rămânând nesancţionată din punct de vedere moral.

Extrapolând lucrurile şi efectuând o analiză din perspectivă economică, ne întrebăm, cum este mai bine sau mai util pentru cel în cauză şi, eventual, pentru societate în general: să stăruie sau să se oprească, în acele cazuri în care omul eşuează?

În primul rând, se impune precizarea că eşecul produce disconfort psihic, efecte patrimoniale sau morale. Orice proiect economic, care, din diverse cauze, nu poate fi dus până la capăt în condiţiile anticipate, fie este reconfigurat şi finalizat, dacă acest lucru este posibil în mod plauzibil, fie trebuie pur şi simplu abandonat şi iniţiat altul sau altele care sunt fiabile şi fezabile.

În practică, însă, de multe ori, oamenii cad în capcana unor erori de apreciere şi nu ştiu când să se oprească sau care este soluţia potrivită. Să luăm un exemplu. Un proprietar care deţine două imobile are nevoie stringentă de lichidităţi (100.000 de euro) şi pentru a face rost de bani se gândeşte să vândă unul dintre ele, dar are următoarea problemă. Primul imobil valorează 100.000 de euro şi în momentul achiziţionării lui cumpărătorul a plătit 80.000 de euro, iar al doilea a fost cumpărat cu 120.000 de euro şi acum este evaluat la 100.000 de euro. Ce va face proprietarul? Cei mai mulți, dintre cei care s-ar afla într-o astfel de situație, îl vor vinde primul. Explicația psihologică este aceea că sentimentul este mult mai acceptabil atunci când vinzi în câștig, decât atunci când vinzi în pierdere. La fel stau lucrurile dacă, în exemplul de mai sus, înlocuim imobilele cu două afaceri, dintre care una este de succes, iar cealaltă este cu rezultate proaste.

Mutatis mutandis, eșecurile pe plan familial, în cele mai multe situații, sunt abordate în mod similar, cei în cauză alegând continuarea relațiilor, preferând o asemenea rezolvare celei în care trebuie să ofere explicații, să justifice gestul, să facă față oprobiului sau pun pe primul loc interesul altor persoane.

O afacere care nu mai merge, în ciuda eforturilor de salvare, și o relație care s-a împotmolit, neputând fi îndreptată în condiții acceptabile, au o singură soluție: stoparea acestora.

În literatura de specialitate, pentru a evidenția greșeala pe care o fac cei care perseverează, în situațiile în care singura soluție onorabilă sau acceptabilă este aceea de ale pune capăt, se vorbește de eroarea sofistică a costurilor scufundate care „îi ţine prea mult pe oameni în joburi proaste, căsnicii nefericite şi proiecte de cercetare nepromiţătoare[2].

 

 

 

 

 

[1] Pierre de Coubertin (n.1863-d.1937), fondator (alături de Demetrios Vikelas) al Comitetului Internațional Olimpic, la data de 23 iunie 1894.

[2] D. Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Ed. Publica, p. 535.

Adauga un comentariu