PARADOXUL ȘI LEGILE IPOCRIZIEI

Motto: Adresându-se fariseiilor fățarnici, Iisus Hristos le-a spus că seamănă: „cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurățenia. Așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți, oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23, 27-28).

Legile ipocriziei:

Ipocrizia se manifestă în toate sferele societății.

În orice zonă a relațiilor sociale, ipocrizia se manifestă într-o proporție majoritară.

Ipocrizia este biunivocă, întrucât nu numai ipocriții, ci și victimele acestora au, de regulă, atitudini nesincere.

Termenii ipocrizie și franchețe se află în relație de antonimie, deoarece primul este opusul celuilalt. Într-adevăr, în timp ce ipocrizia este o atitudine fățarnică, franchețea constă într-o atitudine contrară, de sinceritate.

Ipocrizia este o atitudine umană contrară adevărului, de falsificare a realității. În schimb, franchețea constă într-o conduită conformă adevărului, în concordanță cu realitatea. Plecând de cele două moduri de comportare – sincer și nesincer – oamenii pot fi împărțiți în două categorii: ipocriți și sinceri (franci).

Paradoxul societății contemporane și, foarte probabil, al tuturor epocilor premergătoare prezentului, este acela că există o abundență a falsului sau ipocriziei, deși aparent, dar evident nereal, toată lumea combate nesinceritatea, prefăctoria sau fățărnicia și susține franchețea, onestitatea ori sinceritatea. În realitate, de regulă, oamenii își pun diverse măști sociale, pe care le folosesc atunci când relaționează.

Acest paradox este pus în evidență de următorul exemplu. Dacă avem în vedere activitățile imorale, pe care cei mai mulți dintre noi le realizăm dar nu le recunoaștem și care rămân în cele mai multe cazuri sub vălul clandestinității, vom constata că, atunci când unul dintre comportamentele imorale ajunge la cunoștința publicului, aproape toți vor blama o atare conduită, deși în mediul privat au practicat exact aceleași lucruri pe care de fațadă aceștia le repudiază. Acesta este paradoxul ipocriziei.

Ipocrizia poate fi întâlnită în cadrul oricărei trepte a scării sociale, în sânul oricărei categorii profesionale și în orice domeniu al vieții în societate. O primă lege a ipociziei ar fi aceea că aceasta este prezentă în orice sferă a relațiilor sociale.

Scrutând lumea ce ne înconjoară, observăm că fățărnicia este nu numai prezentă în orce domeniu al vieții noastre, ci are o pondere foarte mare. Îndrăznesc să spun că, ipocizia se manifestă în toate sferele sociale într-o proporție majoritară.

Nu toți oamenii politici sunt sinceri când își prezintă scopurile lor, ci foarte mulți sunt fățarnici, dar și o parte din cei care-i votează nu aleg cu gândul la binele public, ci la cel personal. De asemenea, mulți dintre liderii de care depind destinele multor oameni sunt prefăcuți când vorbesc despre obiectivele lor altruiste, după cum mulți dintre subordonații acestora sunt nesinceri, cu toate că aceștia pozează obediență sau afișșează respect față de cei din prima categorie. Din cele de mai sus, se degajă a treia lege a ipocriziei, biunivocitatea, respectiv că atât ipocriții, cât și victimele acestora au, de regulă, atitudini nesincere.

Într-o altă ordine de idei, este facilă constatarea că ipocrizia este nu numai prezentă la orice nivel al societății contemporane ci, lucru foarte probabil, va dăinui cât timp vor trăi oamenii pe pământ, deoarece este o particularitate a ființei umane, la a cărei menținere și intensificare, cel puțin în anumite zone ale globului, a contribuit ceea desemnăm prin termenii progres și evoluție. Fariseismul este o caracteristică a speciei noastre, întrucât conservarea, perpetuarea și urcarea noastră pe scara evoluției au presupus existența șireteniei, ipociziei sau  nesincerității.

Creșterea exponențială a posibilităților de informare și a accesului facil la acestea au determinat tot atâtea oportunități aflate la îndemâna celor orientați spre fasificarea realității, spre nuanțarea lucrurilor sau spre denaturarea unor aspecte ale vieții în societate.

Dintr-o altă perspectivă, în funcție de criteriul grupului social vizat întâlnim diferite forme ale ipocriziei, precum: ipocrizia profesională (care vizează prezentarea denaturată a aspectelor legate de activitatea profesională); ipocrizia sentimentală (aici este suficient să ne gândim la cei care întrețin relații sentimentale multiple); ipocrizia politică (specifică oamenilor politici); ipocrizia artistică (mai rar întâlnită și poate cea mai puțin malignă dintre toate formele impociziei).

Încercând un exercițiu de sinceritate, consider că franchețea omului modern este o rara avis (pasăre rară). În acest context, apare ca oportună întrebarea: Omul trebuie să fie sincer în toate cazurile?

A propri, precizez că, în opinia mea, ipocrizia este un cusur uman ce decurge din imperfecțiunea naturii umane. Nu poți pretinde un comportament ireproșabil unor ființe imperfecte și, totodată, vanitoase.

Revenind la întrebare, răspunsul meu este acela că omul nu este obligat să se comporte cu franchețe în toate situațiile, ci numai în acelea în care efectele conduitei sale false afectează în mod evident interesele celorlalți sau interesul general.

Spre exemplu, ipocrizia în relațiile private, în artă și, în general, în toate cazurile în care consecințele produse sunt neglijabile, poate fi acceptată ca manifestare a personalității sau individualității omului.

Ipocrizia nu poate fi acceptată, însă, ci se impune a fi repudiată și, dacă este cazul, trebuie chiar sancționată, când gravitatea este ridicată, în toate situațiile în care efectele sale sociale depășesc interesul individual și se răsfrâng asupra celorlalți și a societății în ansamblu.

Mesajul acestui material ar fi următorul: Lăsați franchețea să înlăture masca ipocriziei!