POATE FI JUSTIȚIA SELECTIVĂ?

Justiția este activitatea fundamentală a statului de a soluționa diferendele (conflictele, disputele) dintre subiectele de drept. Romanii defineau foarte sugestiv justiția prin adagiul următor: justitia domina et regina omnium virtutum (justiția este stăpâna și regina tuturor virtuților).

Înfăptuirea justiției se realizează prin intermediul organelor competente, în conformitate cu legea.

Într-o accepțiune uzuală, prin expresia justiție selectivă se înțelege că, atunci când aplică legea, organele judiciare competente procedează discreționar sau inegal. De asemenea, se poate vorbi despre o justiție selectivă atunci când în situații juridice comparabile organele competente adoptă soluții diferite.

Într-un stat de drept justiția este a poporului, dar înfăptuirea acesteia nu se face în numele poporului, ci în numele legii. Justiția este funcțională din punct de vedere social numai dacă organele ce o înfăptuiesc sunt independente în exercitarea prerogativelor prevăzute de lege.

Poate fi justiția selectivă? Răspunsul nostru sec este că nu poate fi, deoarece o justiție selectivă este, în realitate, o formă de injustiție.

Sigur, miza socială cea mai mare și consecințele cele mai severe există în privința ilicitului penal (a infracțiunilor). Au organele judiciare penale facultatea să aleagă infracțiunile sau persoanele pe care le sancționează penal? Au organele judiciare posibilitatea aplicării, persoanelor care au comis infracțiuni, a unor tratamente penale inegale în cauze?

În astfel de situații, în care organele judiciare penale pot aplica instituții juridice care împiedică punerea în mișcare sau sting acțiunea penală, apare în dicuție problema dacă nu cumva este vorba despre înfăptuirea selectivă a justiției penale. În sens nepeiorativ, în contextul în care discutăm, termenul selecțiv înseamnă aplicarea unui tratament diferențiat unor persoane care se află în situații juridice relativ diferite. În accepțiune depreciativă, termenul selectiv înseamnă aplicarea unui regim juridic diferit unor subiecte de drept aflate în poziții comparabile din punct de vedere legal.

Codul penal și Codul de procedură penală cuprind dispoziții care permit judecătorului sau procurorului, după caz, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, să dispună soluții de renunțare la urmărire penală, clasare, renunțare la aplicarea pedepsei etc.

Justiția, în general, și cea penală, în special, nu poate fi selectivă, întrucât organele judiciare nu au posibilitatea de a alege în mod arbitrar și inegal modalitatea în care aplică legea în cauzele pe care le soluționează. Potrivit Legii fundamentale, justiția nu poate fi diferită, ci trebuie să fie egală (aceeași) pentru toate persoanele care se află în aceeași situație juridică.

Potrivit legii, organele judiciare sunt independente, față de orice autoritate, referitor la soluțiile pe care le dispun în cauzele cu care sunt investite. Singura obediență pe care organul judiciar o are este față de lege.  

Coborând de la discuția abstractă la un nivel concret, față de cele mai sus arătate, putem considera că suntem în prezența unei justiții selective, interzisă de lege, atunci când, de pildă:

• nu se dispune trimiterea în judecată a unei persoane care a comis o infracțiune pentru simplul motiv că a cooperat cu organele judiciare;
• se formulează, cu știință, mai multe sau mai puține acuzații decât cele care rezultă cert din mijloacele de probă administrate în cauză;
• se refuză ad nutum încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției;
• se respinge, fără motive temeinice, cererea privind aplicarea procedurii simplificate;
• se respinge, fără nicio justificare, o cerere care nu poate fi cenzurată de un alt organ judiciar (de pildă, respingerea unei cereri prin care se solicită probe în cadrul unei căi de atac – apel sau contestație);
• judecata este vădit dezechilibrată în defavoarea sau în favoarea unei persoane;
• fără nicio acoperire obiectivă, anumite cauze sunt soluționate cu celeritate sau, dimpotrivă, sunt lăsate în nelucrare;
• în cauze similare se dispun soluții diferite (de exemplu, clasare și trimitere în judecată);
• se aplică anumite instituții juridice, fără îndeplinirea condițiilor legale (de exemplu: se dispune sau se prelungește supravegherea tehnică fără niciun indiciu sau fără confirmarea suspiciunii inițiale; când se acordă fără motive statutul de martor sub acoperire; când organele judiciare folosesc investigatori sub acoperire care efectuează sau acceptă acte de provocare, în lipsa cărora nu s-ar fi comis fapta vizată etc.);
• organele judiciare nu respectă dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. pen., respectiv când adună probe numai într-un anumit sens (fie numai în acuzare, fie numai în apărare) s.a.