PE REPEDE ÎNAINTE? STOP JOC, MERITĂM O PAUZĂ!

 

Motto 1: Adorm atât de târziu, încât atunci când merg la culcare mă întâlnesc cu mine pe hol plecând la muncă!?!

Motto 2: Cei mai mulți, dintre cei care aleargă prin viață apăsând accelerația, sunt luați de val, de curent sau pur și simplu cred că acest lucru este de bonton.

Motto 3: Cu cât gonim mai tare prin viață, cu atât mai mult ne rămân sufletul și spirirtul în urmă.

 

Ziua obișnuită a omului activ comun începe între orele 6-7 dimineața și se finalizează undeva la miezul nopții (orele 23-24). Aproape tot ce se întâmplă în acest interval se derulează într-un ritm alert, în mod repetitiv, mecanic și stresant[1].

Dimineața, după ce ne trezim ne ocupăm de igena personală, ne îmbrăcăm la foc automat, luăm în grabă micul dejun (dacă nu cumva sărim peste el) și derulăm multe alte activități, toate în mare viteză, după care plecăm ca o rachetă spre locul de muncă, unde, de regulă, vom avea același ritm.

Slujba este, în multe cazuri, la rândul ei o activitate stresantă, din cauze diverse, care se desfășoară într-o cadență densă. Uneori, nu suntem pe aceiași lungime de undă cu șefii, alteori avem conflicte cu membrii echipei din care facem parte, mai mereu stăm peste program sau este necesar să efectuăm activități neplanificate, iar alteori ne confruntăm cu probleme profesionale complicate.

Mai greu sau mai ușor, în jurul orelor 17-19 scăpăm de muncă și plecăm, de regulă, spre casă, unde ne așteaptă alte activități și probleme diferite. Unii fac escale la diferite localuri pentru ieși din transa profesiei, unde stau mai mult sau mai puțin, jucând chiar în prelungiri.

Spre miezul nopții, cei mail mulți dintre noi, cu excepția păsărilor de noapte, ne ducem la culcare și încercăm să ne odihnim pentru a fi pregătiți pentru ziua următoare, când o vom lua, foarte probabil, de la capăt. Procesul somnului nu este întotdeauana, însă, unul foarte simplu și confortabil. De multe ori, nu reușim să adormim repede, să ne relaxăm și să ne refacem forțele, căci nu ne dau pace gândurile, care ni se învârt în cap ca un carusel.

La un moment dat adormim și astfel, putem spune fără a greși, că i-am zmuls vieții câteva ore de somn. Apoi, când somnul este cel mai dulce și parcă prea devreme, sună ceasul și o trebuie să luăm de la capăt. Avem în față o nouă zi, care mai mult ca sigur va semăna izbitor cu precedenta, cel puțin dacă nu băgăm în seamă nuanțele.

Doar sfârșitul de săptămână este diferit comparativ cu zilele de luni, marți, miercuri, joi și vineri, dar și el este în linii mari la fel ca toate celelalte weekend-uri, cu mici diferențe nesemnificative. Și, aproape fără să ne dăm seama, ajungem din nou acolo de unde am pornit cu o săptămână în urmă – adică în ziua de luni, când începe o nouă săptămână, dar cu aceleași vechi scenariu de rutină.

Apoi, la fiecare 28-31 de zile mai trece câte o lună, iar dacă trec trei astfel de unități temporale scădem din viața noastră, după caz, o primăvară, o vară, o toamnă sau o iarnă și când se scurg 12 luni (365 sau 366 de zile) bifăm la trecut un an din viața noastră. Ritmul în care zboară secunda, minutul, ora, ziua, săptămâna, luna sau anul, în existența noastră de fiecare clipă, este definitoriu pentru întreaga noastră viață.

Într-o notă sintetică, constatăm că viața celor mai mulți dintre noi se derulează în sistemul pe repede înaninte, pentru că gonim bezmetic prin viață, fără să trăim cu adevărat, împingând quasitotalitatea evenimentelor frumoase în viitorul fad și incert, pe care niciodată nu-l prindem, deoarece viitorul pur și simplu este intangibil, deoarece el există. De fapt, cei care trăiesc cu gândul la ce va urma uită că viitorul este o superbă iluzie sau o himeră impresionantă, care îi captează în mrejele sale, făcându-i prizonieri. Din păcate, în cele mai multe situații, constatarea că viitorul nu este altceva decât o frumoasă fantasmă, are loc în preajma finalului vieții, când oamenii își dau seama că flacăra vieții a ars la un nivel sub potențial. Este, însă, prea târziu să mai schimbe ceva.

Auzim, deseori, cuvintele: Abia aștept să ies la pensie!; Îmi doresc să nu mai necesar să muncesc!; Am trudit destul și vreau să duc o viață de huzur! ș.a. Cei care muncesc se gândesc la un viitor fără probleme, fără muncă și fără responsabilități, localizat temporal la vârsta pensionării, adică la 65 de ani (vârta standard pentru pensie). La acel moment, însă, vor fi pierdut cel puțin două treimi din viață.

Ironia vieții este că, nici măcar după ieșirea la pensie, cei care mai ajung la această vârstă (cam trei sferturi), nu trăiesc mai bine decât înaninte, pentru că apar alte probleme, provocări și capcane. Într-adevăr, empatizând cu situația în care ajung copiii lor și fiind obișnuiți cu sacrificiul, tinerii pensionari sau cei puși pe huzur vor face eforturi să-i ajute pe aceștia, jalonând printre inplacabilele greutăți specifice vârstei.

Alergăm prin viață ca nebunii, uitând că, de fapt, ne îndreptăm spre neant, mai exact spre moarte, În crosul nostru bezmetic, uităm să trăim clipa, pierdem sensul existenței noastre și cădem în plasa finalului inevitabil. Cu cinism, se poate spune că sistemul pe repede înainte este, în realitate, o austostradă care ne îmbie să mergem cu viteză din ce în ce mai mare spre moarte. Șocul sau deziluzia se produce în clipa în care suntem nevoiți să dăm credit adagiului tempus fugit ireparabile!

În goana realizării planului zilnic sau al bifării unor repere sociale, ajungem în ipostaza în care, din cauza vitezei de deplasare, a ritmului infernal sau al distragerii atenției ne abandonăm spiritul și sufletul, lăsându-le în urmă, aproape fără să ne dăm seama, pierzând esența vieții.

Procedând într-o asemenea manieră, ne comportăm ca niște nebuni!

Omul contemporan are, deseori, un comportament precum cel descris de șeful unui trib indian din America de Nord. Acesta spunea că oamenii albi „sunt mereu neliniștiți și agitați (…), sunt nebuni”.  Este o relatare a lui C. Jung despre o discuție purtată cu acest șef de trib.

Ce-i de făcut? Horațiu spunea: „Carpe diem, quam minimum credula postero!” (Trăiește clipa și fii cât mai puțin încrezător în viitor!). A trăi clipa înseamnă a conștientiza cât mai mult din ceea ce se întâmplă, pentru că, așa cum spune E. Tolle: „prezentul este tot ce veți avea vreodată”.

Clipa prezentă este singura realitate certă și care poate fi gustată. Trecutul nu poate fi schimbat și, foarte probabil, nici viitorul, dar prezentul poate fi trăit astfel cum vrem.

În orice caz, trăind fiecare clipă cu adevărat, vom atenua din gustul amar al fantasmei viitorului, deoarece, chiar dacă acesta arată superb, el rămâne totuși o iluzie.

Prin urmare, haideți să trăim clipa, să ridicăm o cupă cu șampanie și să zâmbim, căci nu avem garanția că viitorul va fi mai bun!

 

[1] În cadrul acestui scurt eseu, nu îi am în vedere pe cei atipici și nici situațiile în care în viață apar evenimente impredictibile, care volens nolens paradigmele vieților noastre.